Cerb

Cervidele (Cervidae, din latinescul cervus „cerb”, înrudit cu grecescul κεραός / keraos, „cu coarne”) sunt o familie de mamifere rumegătoare ungulate. Familia este împărțită în subfamiliile Cervinae (care conține, printre altele, cerbul comun, cerbul lopătar, wapiti și muntiacul) și Capreolinae (care conține, printre altele, renul (caribu), cerbul cu coadă albă, căprioara și elanul). Masculii de cerb de aproape toate speciile (cu excepția cerbului de apă), precum și femelele de ren, cresc și își pierd coarne noi în fiecare an. Aceste coarne sunt prelungiri osoase ale craniului și sunt adesea folosite pentru lupta dintre masculi.

Cerbii apar în artă începând cu picturile rupestre din paleolitic și au jucat un rol în mitologie, religie și literatură de-a lungul istoriei, precum și în heraldică, cum ar fi cerbul comun care apare pe stema Insulelor Åland.Iltanen, Jussi: Suomen kuntavaakunat (2013), Karttakeskus, Importanța lor economică include utilizarea cărnii ca vânat, a coarnelor ca mânere pentru cuțite și a pieilor. Vânătoarea de cerbi a fost o activitate populară încă din Evul Mediu și rămâne o resursă pentru multe familii și astăzi.

Distribuție

Căprioarele trăiesc într-o varietate de biomuri, de la tundră până la pădurile tropicale. Deși sunt adesea asociate cu pădurile, multe căprioare trăiesc în zone de tranziție între păduri și tufișuri (pentru adăpost) și preerie și savană (spațiu deschis). Majoritatea speciilor de căprioare mari locuiesc în păduri temperate mixte de foioase, păduri mixte de conifere de munte, păduri tropicale sezoniere/uscate și habitate de savană din întreaga lume. Defrișarea într-o oarecare măsură a zonelor deschise din păduri poate fi de fapt benefică pentru populațiile de cerbi, deoarece expune subpădurea și permite creșterea tipurilor de ierburi, buruieni și ierburi pe care cerbii le consumă cu plăcere. Accesul la terenurile de cultură adiacente poate fi, de asemenea, benefic pentru cerbi. Pentru ca populațiile de cerbi să crească și să se dezvolte, trebuie să se asigure totuși o acoperire adecvată de pădure sau de tufișuri.

Cerbii sunt răspândiți pe scară largă, având reprezentanți nativi pe toate continentele, cu excepția Antarcticii și a Australiei, deși Africa are un singur cerb nativ, Cervus elaphus barbarus, o subspecie de cerb comun care este limitată la Munții Atlas din nord-vestul continentului. O altă specie dispărută de cerb, Megaceroides algericus, a fost prezentă în Africa de Nord până acum 6000 de ani. În Africa de Sud au fost introduse căprioare din genul Dama. Speciile mici de cerbi din America Centrală și de Sud, precum și muntiac din Asia ocupă în general păduri dense și sunt mai rar văzute în spații deschise, cu excepția muntiacului indian. Există, de asemenea, mai multe specii de cerbi care sunt foarte specializate și care trăiesc aproape exclusiv în munți, pajiști, mlaștini și savane "umede" sau coridoare riverane înconjurate de deșerturi. Unii cerbi au o distribuție circumpolară atât în America de Nord, cât și în Eurasia. Printre exemple se numără renii care trăiesc în tundra arctică și în taiga (păduri boreale) și elanii care locuiesc în taiga și în zonele adiacente. Cerbii din Anzii sud-americani ocupă nișele ecologice ale râsului și ale caprei sălbatice, iar puii de cerb se comportă mai mult ca niște pui de capră.

Continentul eurasiatic (inclusiv subcontinentul indian) se mândrește cu cele mai multe specii de căprioare din lume, majoritatea speciilor fiind întâlnite în Asia. Europa, în comparație, are o diversitate mai mică în ceea ce privește speciile de plante și animale. Multe parcuri naționale și rezervații protejate din Europa au populații de cerb comun, căprior și cerb lopătar. Aceste specii au fost asociate de mult timp cu continentul european, dar locuiesc, de asemenea, în Asia Mică, în Munții Caucaz și în nord-vestul Iranului. Cerbul „european” a trăit din punct de vedere istoric pe o mare parte din Europa în timpul Epocii Glaciare, dar ulterior s-a restrâns în principal la Peninsula Anatoliană, în Turcia de astăzi.

Populațiile actuale de căprioară din Europa sunt rezultatul introducerii istorice a acestei specii de către om, mai întâi în regiunile mediteraneene ale Europei, apoi în restul Europei. Inițial au fost animale de parc, care ulterior au evadat și s-au restabilit în sălbăticie. Din punct de vedere istoric, speciile de cerbi din Europa și-au împărțit habitatul din pădurile de foioase cu alte ierbivore, cum ar fi tarpanul (calul de pădure), dispărut, bourul (boul de pădure), dispărut, și zimbru (bizonul european), pe cale de dispariție. Printre locurile bune pentru a vedea cerbi în Europa se numără Highlands scoțieni, Alpii austrieci, zonele umede dintre Austria, Ungaria și Republica Cehă și unele parcuri naționale, inclusiv Parcul Național Doñana din Spania, Veluwe din Olanda, Ardenii din Belgia și Parcul Național Białowieża din Polonia. Spania, Europa de Est și Munții Caucaz au zone forestiere care nu numai că adăpostesc populații considerabile de cerbi, ci și alte animale care erau odinioară abundente, cum ar fi șoimul, râsul eurasiatic, râsul iberic, lupii și urșii bruni.

Cea mai mare concentrație de specii de cerbi mari din Asia temperată se găsește în pădurile mixte de foioase, în pădurile de conifere de munte și în taigaua de la granița cu Coreea de Nord, Manciuria (nord-estul Chinei) și în regiunea Ussuri (Rusia). Acestea se numără printre cele mai bogate păduri de foioase și conifere din lume, unde se poate găsi căprioara siberiană, cerbul pătat, elanul și renul. Renul asiatici ocupă marginile nordice ale acestei regiuni de-a lungul graniței sino-ruse.

Cerbii din Asia Centrală și elanul au fost crescuți din punct de vedere istoric pentru coarnele lor de către chinezii Han, popoarele turcești, popoarele tunguse, mongolii și coreenii. La fel ca și popoarele Sami din Finlanda și Scandinavia, popoarele Tungusic, mongolii și popoarele turcești din Siberia de Sud, Mongolia de Nord și regiunea Ussuri au început să crească turme semidomesticite de caribu asiatici.

Cea mai mare concentrație de specii de cerbi mari de la tropice se găsește în sudul Asiei, în India și în regiunea Terai din Nepal. Aceste câmpii fertile sunt formate din păduri tropicale sezoniere umede de foioase, păduri uscate de foioase și savane uscate și umede care adăpostesc Axis axis, Rucervus duvaucelii, Rusa unicolor și muntiacul indian. Speciile de pășunat sunt gregare și trăiesc în turme mari. Cerbii pot fi văzuți în mai multe parcuri naționale din India, Nepal și Sri Lanka, dintre care Parcul Național Kanha, Parcul Național Dudhwa și Parcul Național Chitwan sunt cele mai cunoscute.

Australia are șase specii de cerbi introduse care au creat populații sălbatice durabile. Acestea sunt cerbul lopătar, cerbul comun, Rusa unicolor, cerbii din genul Axis și Rusa timorensis. Cerbul comun a fost introdus în Noua Zeelandă în 1851, din rase engleze și scoțiene. Multe dintre ele au fost domesticite în ferme de cerbi de la sfârșitul anilor 1960 și sunt animale de fermă obișnuite în prezent. Alte șapte specii de cerbi au fost introduse în Noua Zeelandă, dar nici una nu este la fel de răspândită ca cerbul comun.

Caracteristici

Deși au o constituție asemănătoare, cerbii se deosebesc puternic de antilope prin coarnele lor, care sunt temporare și care cresc din nou în mod regulat, spre deosebire de coarnele permanente ale bovinelor. Caracteristicile tipice ale cerbilor sunt picioarele lungi și puternice, o coadă mică și urechi lungi. Cerbii prezintă o variație largă în ceea ce privește proporțiile fizice. Cel mai mare cerb existent este elanul, care are o înălțime de aproape 2,6 metri și o greutate de până la 800 de kilograme. Wapiti are o înălțime de 1,4-2 metri la greabăn și o greutate de 240-450 de kilograme. Pudu nordic este cel mai mic cerb din lume; atinge doar 32-35 centimetri la greabăn și cântărește 3,3-6 kilograme. Pudu din sud este doar puțin mai înalt și mai greu. Dimorfismul sexual este destul de pronunțat – la majoritatea speciilor, masculii tind să fie mai mari decât femelele și, cu excepția renului, doar masculii au coarne.

Culoarea blănii variază în general între roșu și maro, deși poate fi închisă până la maro ciocolatiu sau poate avea o nuanță cenușie. Mai multe specii prezintă pete albe pe o blană maro. Blana renilor prezintă variații geografice notabile. Cerbii își schimbă blana de două ori într-un an; de exemplu, la cerbul comun, blana roșie de vară, cu părul subțire, este înlocuită treptat de cea de iarnă, densă, de culoare brun-cenușie, în toamnă, care, la rândul ei, face loc celei de vară în primăvara următoare.

Cerbii sunt excelente mamifere săritoare și înotătoare. Cerbii sunt rumegătoare și au un stomac cu patru camere. Unele căprioare, cum ar fi cele de pe insula Rùm, consumă carne atunci când aceasta este disponibilă.

Aproape toate căprioarele au o glandă facială în fața fiecărui ochi. Glanda conține un feromon puternic parfumat, folosit pentru a marca zona de domiciliu. Cerbii dintr-o gamă largă de specii deschid larg aceste glande atunci când sunt furioși sau excitați. Toate căprioarele au un ficat fără vezică biliară. Cerbii au, de asemenea, un tapetum lucidum, care le conferă o vedere nocturnă suficient de bună.

Coarne

Toți masculii de cerb au coarne, cu excepția cerbului de apă. În general, femelele nu au coarne, deși femelele de ren poartă coarne mai mici și mai puțin ramificate decât cele ale masculilor. Ocazional, femelele din alte specii pot dezvolta coarne, în special la căprioara europeană, cerbul comun, cerbul cu coadă albă. Un studiu asupra femelelor de cerb cu coadă albă cu coarne a observat că acestea tind să fie mici și malformate și că se desprind frecvent în jurul momentului fătării.

Cerbul lopătar și diferitele subspecii de reni au cele mai mari și cele mai grele coarne, atât în termeni absoluți, cât și în raport cu masa corporală (în medie opt grame pe kilogram de masă corporală); Elaphodus cephalophus, pe de altă parte, are cele mai mici coarne dintre toate cerbii, în timp ce pudú are cele mai ușoare coarne în raport cu masa corporală (0,6 g pe kilogram de masă corporală). Structura coarnelor prezintă variații considerabile; în timp ce coarnele de cerb lopătar și de elan au o porțiune centrală lată, coarnele cerbului cu coadă albă au o serie de dinți care țâșnesc în sus de la un fascicul principal curbat în față, iar cele ale pudú sunt simple țepușe. Dezvoltarea coarnelor începe de la pedicul, o structură osoasă care apare în partea superioară a craniului în momentul în care animalul are un an. Pediculul dă naștere unui corn cu țepi în anul următor, care este înlocuit de un corn ramificat în al treilea an. Acest proces de pierdere a unui set de coarne pentru a dezvolta un set mai mare și mai ramificat continuă pentru tot restul vieții. Coarnele apar ca țesuturi moi (cunoscute sub numele de coarne de catifea) și se întăresc progresiv în structuri osoase (cunoscute sub numele de coarne dure), în urma mineralizării și blocării vaselor de sânge din țesuturi, de la vârf până la bază.