Édouard Adolphe Drumont () a fost un ziarist, pamfletar și scriitor francez, renumit ca ideolog și agitator al antisemitismului (al propagandei împotriva evreilor) în timpul celei de a III-a Republici Franceze, fondator al „Ligii Antisemite a Franței” și editor al gazetei La Libre Parole („Cuvântul Liber”) profilată pe această ideologie șovină, gazetă care avea drept motto: „Franța pentru francezi!” (în ). Și-a câștigat o mare popularitate prin mesajele sale ațâțâtoare antisemite și anticapitaliste, precum și prin tonul său belicos și inflamator. Era mândru de a fi fost un fel de „papă al antisemitismului”. Ideologia sa a avut ecouri și dincolo de granițele Franței și a influențat decenii mai târziu politica regimului de la Vichy și a colaboraționiștilor francezi în anii celui de-al Doilea Război Mondial.
Familia. Tinerețea Edouard Adolphe Drumont s-a născut la 3 mai 1844 la Paris în familia lui Adolphe Drumont, funcționar la primăria capitalei, originar dintr-o familie franceză de vopsitori de porțelan din regiunea orașului Lille și om cultivat, absolvent al École des Chartes din Paris, specializată în istorie și arhivistică. Tatăl său fiind bolnav psihic vreme de mulți ani, tânărul Edouard a trebuit să-și întrerupă studiile liceale pe care le-a făcut mai întâi la liceul Imperial Bonaparte (azi Condorcet) și apoi la liceul Charlemagne, fără să mai treacă examenul de bacalaureat. Aceasta pentru ca să poată contribui la întreținerea familiei, aflată în mare nevoie. Începând din 1861 tatăl a fost internat vreme de șapte ani la spitalul psihiatric (Maison Imperiale) Charenton cu diagnosticul de „depresie melancolică”. După decesul tatălui în timpul asediului Parisului în anul 1870,Recenzie în ziarul La Croix a dus o viață de semi-cloșar, la douăzeci de ani s-a angajat la Prefectura departamentului Seine unde a lucrat vreme de șase luni. Având însă talentul scrisului, visul lui Edouard Drumont era de a se distinge în publicistică și literatură.
Ziarist de succes. Convertirea la monarhism și catolicism
Lansându-se în lumea presei, a lucrat inițial la „Moniteur du bâtiment”, apoi la „Diable à quatre” al lui Hippolyte de Villemessant. Lucrând în paralel la „L'inflexible”, unde a dezvăluit secrete ale lui de Villemessant a fost, în cele din urmă, concediat de acesta. S-a angajat la publicația „l'Univers” a ideologului catolic Louis Veuillot, și la „La Liberté” a lui Émile de Girardin, în calitate de reporter, cronicar literar, cronicar parlamentar și de artă între anii 1874 - 1886, ca mai apoi să se consacre redactării unor lucrări istorice dupa exemplul unchiului său din partea mamei, Jean Buchon.
A publicat articole în domeniul istoriei într-o seamă de publicații: „Revue de la Revolution”, în „Le Bien Public", „L'Univers", „Le Nain jaune", „La Presse theatrale", „La Chronique illustrée", „Le Contemporain", „La Revue de France", „Le Gaulois", critica de artă în „Le Petit Journal". A compus și orațiuni funebre ca de exemplu la moartea bancherilor evrei Émile și Isaac Pereire, pe primul comparându-l cu Napoleon. Este de menționat faptul că în 1886 a părăsit ziarul "La Liberté", după ce și-a ridicat vocea contra proprietarului evreu al acestuia, din aceeași familie Pereire. Frecventând cercurile literare pariziene din primii ani ai Republicii a III-a, are ocazia de a cunoaște unele din marile figuri ale epocii ca Victor Hugo, Frații Goncourt, Gustave Flaubert și Emile Zola.
A scris o piesă de teatru într-un singur act „Prânz la amiază” (1875),împreună cu un oarecare Aimé Dollfus), de asemenea în 1878. „Mon vieux Paris” ("Bătrânul meu Paris") a fost prima sa carte publicată, inspirată de evenimentele Comunei și reprezentând un fel de ghid al capitalei franceze. Volumele sale ulterioare au fost "Sărbătorile naționale ale Franței", („Les Fêtes nationales à Paris”) (1878) și „Le Dernier des Trémolin” (Ultimii dintre Tremolins) (1879). Atras de curentele de idei naționaliste revanșarde de după dezastrul înfrângerii de către Germania în 1871,a inceput sa simpatizeze ideile monarhiste si in acest context l-a admirat un timp pe contele de Chambord, pretendent la coroana Franței, dar a fost, curând, dezamăgit de lipsa de curaj a acestuia. În 1880 a redactat prefața la o lucrare inedită intitulată „Moartea lui Ludovic al XIV-lea”, operă a unor camerieri ai regelui Ludovic al XIV-lea. Și din prefața acestei lucrări răzbat deja înclinațiile promonarhiste și îngrijorarea pentru ceea ce i se părea decadența societății franceze sub regimul republican. După ce fusese crescut în copilărie într-o tradiție republicană și anticlericală (tatăl său fusese un entuziast cititor al poemelor antimonarhice ale lui Victor Hugo, „Les Châtiments"), în anul 1879 Drumont s-a decis, sub influența călugărului iezuit Stanislas Du Lac de Fugères (directorul unui colegiu de pe Rue des Postes) să se (re)convertească la religia catolică. Les Bons Docs - Istoria secolului al XIX-lea. Mișcările antisemite de la finele secolului al XIX-lea - online La Croix ibidem O influență marcată asupra gândirii sale l-au jucat scrierile lui Joseph de Maistre și Louis de Bonald
Vocația antisemitismului. Un best-seller: „La France juive”
În primăvara anului 1886, la îndemnul părintelui Du Lac și cu sprijinul renumitului scriitor Alphonse Daudet, Drumont a scris best- sellerul care îi va aduce renumele, "Franța evreiască, un eseu de istorie contemporană" (La France juive),publicat de editura Flammarion în două volume, un veritabil breviar al urii față de evrei, care s-a vândut într-un singur an în circa o sută de mii de exemplare și va apare până în 1945 în circa 200 de ediții succesive. În 1887 ea a apărut într-o ediție populară mai ieftină, iar în 1892 într-o ediție ilustrată. Traducerea în germană s-a bucurat de succes deosebit și în spațiul germanofon. Antisemitismul, termen pe care l-a împrumutat de la Wilhelm Marr, Drumont îl numea „ura cea frumoasă” (la belle haine). Cartea "Franța evreiască" sintetiza, cu un an înaintea germanului Theodor Fritsch („Antisemiten-Katechismus" 1887) aproape toate temele iudeofobe: rasiste, socialist-anarhiste (din tradiția unor utopiști ca Charles Fourier și a unor anarhiști anticapitaliști ca Proudhon), religioase, ceva mai puțin cele de tip „științific”.Pierre-André Taguieff - La Judéophobie des Modernes - Des Lumières au Jihad mondial - Ed.Odile Jacob, 2008, Paris. Cartea lui Drumont continua ideile exprimate de Henri Roger Gougenot des Mousseaux în scrierea sa „Evreul, iudaism și iudaizarea popoarelor creștine" (1869,Le Juif, le Judaisme et la judaisation des peuples Chretiens), și susținea teoria conspirației a evreilor, francmasonilor și a jacobinilor uniți împotriva Franței catolice și care, în taină, ajung s-o stăpânească profitând de sistemul republican. În viziunea lui Drumont, fundamentul antisemitismului trebuie să fie nu atât religios, cât rasial - diferența dintre rasele așa zis opuse - arienii și evreii denumiți și „semiți”. Descriind caracteristici contrarii ale acestora, Drumont dădea drept exemplu boli precum „gălbenarea” și anemia, devenite epidemii cu efecte nocive, de slăbire a „raselor nobile” - adică a etniilor galice, celtice, normande și germanice, prin infestarea cu paraziți „tipici” evreilor. Acuzația evreilor de deicid (uciderea lui Iisus Hristos) își găsește un loc central și la Drumont, la aceasta adăugându-se punerea în seama evreilor a asasinării diverșilor conducători ai francilor, inclusiv a morții lui Carol cel Mare. Se menționează de asemenea și urmașii „triburilor dispărute ale Israelului” biblic, care ar fi ajuns până în Etiopia, China și în rândurile mormonilor din America de Nord. Pretutindeni, acolo ca și în Europa, ei ar fi răspunzatori de decăderea morală. Aceasta într-o perioadă de criză economică, când mulți francezi deveniseră convinși că toate nenorocirile Franței ar veni de la oameni de afaceri reprezentativi pentru evrei, precum Rothschild, Péreire, Fould, Nacquet și alții. Drumont nu vedea nici o posibilitate de convertire, asimilare, reabilitare sau reeducare a evreilor și cerea în cartea sa excluderea lor din societatea franceză. În calitate de „specialist” în domeniu, Drumont a scris și prefața la pamfletul antievreiesc de succes "Evreul talmudic" (Der Talmudjude) al teologului catolic german August Rohrling. În 1888 Drumont a redactat un alt manifest, „La Fin du monde”, (Sfârșitul lumii)( în care înfiera ceea ce considera el a fi decadența societății contemporane.
Insultat fiind în cartea „La France juive”, directorul de origine evreiască al ziarului „Le Gaulois”, Arthur Meyer (1944 - 1924), l-a provocat pe Drumont la duel. Ulterior acelaș Meyer, antidreyfusard și convertit la catolicism, îi va îmbrățișa însă multe din idei, incusiv din cele antisemite.
In 1892 un alt duel a avut însă consecințe fatale. Un căpitan evreu din armata franceză, de data aceasta Mayer, Armand Mayer, vrând să apere onoarea militarilor evrei atacați ca trădători în ziarul lui Drumont,„La Libre Parole”, a provocat la duel pe marchizul de Morès, unul din colaboratorii lui Drumont. Duelul a sfârșit prin moartea lui Mayer. Întâmplarea (încă înaintea afacerii Dreyfus) a avut un impact profund asupra ziaristului și scriitorului evreu din Austro-Ungaria Theodor Herzl, viitorul întemeietor al sionismului.Jacques Kornberg (U. Toronto) - Theodor Herzl - From Assimilation to Zionism, Indiana University Press 1993
La 5 septembrie 1889, împreună cu marchizul De Morès, Edouard Drumont a întemeiat Liga antisemită franceză care a susținut, pentru o vreme, tabăra generalului Boulanger. În 1890 el a reunit la Paris "Liga antisemită națională a Franței", avându-l ca vicepreședinte pe Jacques de Biez, un militant care se auto-declara deja în vremea aceea „național - socialist” și susținea originea celtică a lui Iisus. Mesajul lui Drumont a câștigat sprijinul unui număr mare de intelectuali naționaliști ca Paul Adam, Léon Claudel, Léon Daudet, Charles Maurras. Tânărul Georges Bernanos a fost și el printre cei ce s-au lasat captivați de magia virulentului polemist, pentru care a avut cuvinte de elogiu în câteva din scrierile sale. Céline,adept și el al rasismului, spunea că orice arian trebuie să-l citească.
Drumont și Afacerea Panama. Ziarul „La Libre Parole” Încurajat fiind de extraordinarul răsunet al cărții sale, la 20 aprilie 1892 Edouard Drumont a înființat, cu sprijinul financiar al omului de afaceri Guérin, și cu colaborarea unui administrator evreu renegat, Gaston Crémieu, devenit Wiallard, propriul său ziar, „La Libre Parole”, care a ajuns la un tiraj cotidian de aprox. 10,000 exemplare și cu care a lansat, între altele, o campanie împotriva politicienilor , ziariștilor și a sutelor de parlamentari implicați sau suspectați de corupție în scandalul afacerii Panama.
În 1892 începuseră proceduri legale împotriva diverselor persoane oficiale care au mituit ziare și au finanțat campanii electorale ale unor deputați cu ajutorul unor donații primite de la compania ce urma să realizeze canalul prin istmul Panama. Mitele și donațiile proveneau, la urma urmei, din sume de bani colectate prin subscripție publică de la cetățeni pentru acțiunile grandiosului proiect. Politicienii, deputații și ziarele mituite au ascuns de public criza gravă ce atinsese Compania canalului care în cele din urmă a dat faliment. În cele din urmă au avut loc procese ale conducătorilor proiectului, Ferdinand de Lesseps (creatorul canalului de Suez), fiul său Charles, și inginerul Gustave Eiffel, acesta din urmă fiind găsit nevinovat. Un număr de miniștri au demisionat, câțiva au fost condamnați la închisoare. În alegerile din 1893 mulți din deputații suspectați sau compromiși, între care și Georges Clémenceau, suspectat din cauza relației sale cu unul din protagoniștii scandalului, Herz, nu au mai fost realeși.