Bătălia de la Okinawa sau Operațiunea Iceberg a fost cel mai mare atac amfibiu din timpul celui de-al doilea război mondial din zona Pacificului și a avut loc pe insula Okinawa din Insulele Ryukyu. Bătălia a durat 82 de zile și a ținut de pe 1 aprilie până pe 22 iunie 1945, la doar 550 km de țărmul marilor insule care formează Japonia. Statele Unite au creat a Zecea Armata, o forță transversală formată din diviziile 7 , 27 , 77 și 96 de infanterie ale Armatei SUA, cu diviziile 1 , 2 și 6 ale Corpului Marin , pentru a lupta pe insulă. A zecea a fost unică prin faptul că a avut propria forță aeriană tactică (comanda armată-marină comună) și a fost sprijinită și de forțele combinate navale și amfibiene.
Lupta a fost numită typhoon of steel ("taifunul de oțel") în limba engleză și tetsu no ame ("ploaia de oțel") sau tetsu no bōfū ("vântul violent de oțel") în japoneză. Poreclele se referă la ferocitatea luptelor, intensitatea atacurilor kamikaze japoneze și numărul mare de nave aliate și vehicule blindate care au atacat insula. Bătălia a fost una dintre cele mai sângeroase din Pacific, cu aproximativ 160.000 de victime pe ambele părți: cel puțin 75.000 aliate și 84,166-117,000 japoneză. Dintr-o populație de 300 000 a insulei, 149.425 de persoane din Okinawa au fost ucise, s-au sinucis sau au dispărut. At 60th anniversary, Battle of Okinawa survivors recall 'Typhoon of Steel' - News - Stripes, Allen, David; Stars and Stripes; 1 aprilie 2005.
În operațiile navale din jurul bătăliei, ambele părți au pierdut un număr considerabil de nave și aeronave, inclusiv Yamato. După luptă, Okinawa a asigurat loc ancorare a flotei americane, zone de organizare a trupelor și aerodromuri în apropierea Japoniei, în pregătirea pentru invazia planificată.
Pregătiri
Până când trupele americane au debarcat pe Okinawa, războiul de pe frontul european se apropia de sfârșit. Trupele aliate și sovietice au eliberat o mare parte a Europei ocupate de naziști și au fost la doar câteva săptămâni de predării necondiționata a Germaniei. Pe frontul Pacificului, totuși, forțele americane au cucerit insulele de origine japoneze, unul după altul. După obliterarea trupelor japoneze în luptele brutale din Iwo Jima, și-au pus ochii pe insula izolată Okinawa, ultima lor oprire înainte de a ajunge în Japonia. Okinawa are 466 de kilometri pătrați de frunzișuri, dealuri și copaci dense, care au făcut-o locația perfectă pentru ultima poziție a Înaltului Comandament al Japoniei, pentru a-și proteja patria. Știau că dacă Okinawa va cădea, va cădea și Japonia. Americanii știau că securitatea bazelor aeriene ale Okinawa erau vitale pentru lansarea unei invazii de succes asupra Japoniei.
Odată cu apariția zorilor pe 1 aprilie, moralul era scăzut în rândul trupelor americane, în timp ce Flota a cincea a lansat cel mai mare bombardament vreodată pentru a susține o debarcare de trupe pentru a atenua riposta japoneză.Soldații se așteptau că debarcarea pe plajă să fie mai sângeroasă decât cea din Ziua-Z. Atacul Flotei a cincea era aproape inutil, iar trupele de debarcare ar fi putut să se plimbe pe mare. Surprinzător, trupele japoneze nu erau acolo. Trupele americane au debarcat cu ușurință pe plajele din Okinawa întâmpinând puțină rezistență. Trupele au asigurat repede ambele aeroporturi Kadena și Yontan. Armata 32 a Japoniei, cu 130.000 de bărbați aflată sub comandată locotenentului general Mitsuru Ushijima a apărat Okinawa. Forța militară a inclus, de asemenea, un număr necunoscut de civili conscripționați și de gardieni neînarmați, cunoscuți sub numele de Boeitai.
În timp ce se deplasau în interiorul țării, trupele americane se întrebau când și unde se întâlneau în cele din urmă rezistența inamicului. Trupele japoneze au fost instruite să nu tragă asupra forțelor americane ce debarcaseră, ci să le urmărească și să le aștepte, mai ales în Shuri, o zonă din sudul Okinawa, unde generalul Ushijima a înființat un triunghi de poziții defensive, cunoscut sub numele de Linia de Apărare Shuri.
Băieții de la gimnaziu au fost recrutați pe front, în timp ce studenții Himeyuri au fost organizați într-o unitate de îngrijire medicală.
Armata Imperială Japoneză a mobilizat 1780 băieți de gimnaziu cu vârsta cuprinsă între 14-17 ani. Aceștia au fost numiți "Tekketsu Kinnōtai" (corpul de fier și corpul imperial al sângelui). Această mobilizare a fost realizată prin ordonanța Ministerului Armatei, nu prin lege.
Ordonanțele au mobilizat elevul ca soldat voluntar. În realitate, autoritățile militare au ordonat școlilor să forțeze aproape toți studenții să se ofere "voluntari" ca soldați. Uneori au contrafăcut documentele necesare. Aproape jumătate din Tekketsu Kinnōtai au fost uciși, inclusiv în atacuri cu bombă sinucigașă împotriva tancurilor și în operațiuni de gherilă.
Bătălia navală
Grupul de lucru al Forțelor Navale ale Statelor Unite ale Americii 58, amplasată la est de Okinawa cu un grup repartizat de 6-8 distrugătoare, au asistat cele 13 portavioane în zilele 23 martie-27 aprilie. Până la 27 aprilie, 14-18 escorte de portavioane s-au aflat în preajma. Până la 20 aprilie, Grupul de comandă britanic al forțelor britanice 57, cu 10 escorte de portavioane, au rămas în insulele Sakishima pentru a proteja flancul sudic.
Durata prelungită a campaniei în condiții de stres l-a forțat pe amiralul Chester W. Nimitz să ia decizia fără precedent de a elibera comandanții navale principali să se odihnească și să se recupereze. A urmat practica schimbării numelui flotei odată cu schimbarea comandanților.Forțele navale americane au început campania că Flota a 5-a din SUA sub amiralul Raymond A. Spruance, dar au încheiat-o că a treia flotă sub amiralul William Halsey.Baldwin, Hanson W. Sea Fights and Shipwrecks Hanover House 1956 page 309
Opoziția aeriană japoneză a fost relativ ușoară în primele zile după debarcări. Dar pe 6 aprilie, riposta aeriană așteptată s-a soldat cu un atac efectuat de 400 de avioane dinspre Kyushu. Atacurile periodice au continuat pe durata lunii aprilie. În perioada 26 martie - 30 aprilie, douăzeci de nave americane au fost scufundate și 157 avariate de acțiuni inamice. La rândul lor, până la 30 aprilie, japonezii au pierdut mai mult de 1100 de avioane.
Între zilele 6 aprilie-22 iunie, japonezii au trimis 1465 avioane kamikaze în atacuri de scară largă dinspre Kyushu, bine camuflate și dispersate în diverse așezări. Vasele pierdute erau vase mai mici, în special distrugătoarele de la pichetoarele de radar, precum și escortele distrugătoare și navele de aterizare. Deși nu s-au pierdut nave de război aliate, mai multe transportatoare au fost grav afectate. Pe uscat, șalupe sinucigașe Shin'yō au fost folosite în atacuri de către japonezi.
Operațiunea Ten-Go a fost un atac efectuat de forțele navale japoneze, conduse de Yamato și comandată de amiralul Seiichi Itō. Acest grup de forțe mic i-a fost ordonat să lupte cu forțele navale inamice, apoi să plaseze Yamato și să lupte de pe țărm, folosind armele că artilerie de coastă și echipajul ei ca infanterie navală. Forța Ten-Go a fost văzută de submarinele americane la scurt timp după ce a părăsit apele de origine japoneze și a fost interceptată de aeronavele de transport din SUA.
În urma atacurilor a peste 300 de avioane pe o perioadă de două ore, cea mai mare navă de luptă din lume s-a scufundat pe 7 aprilie 1945, după o luptă unilaterală, cu mult înainte de a ajunge la Okinawa. Crucișătorul ușor Yahagi și 4 dintre cele 8 distrugătoare au fost de asemenea scufundate. Marina japoneză imperială a pierdut aproximativ 3.700 de marinari, inclusiv pe amiralul Itō, ceea ce i-a costat pe americani 10 avioane și 12 aviatori.
Flotei britanice din Pacific i-a fost atribuită sarcina de a neutraliza aerodromurile japoneze de pe insulele Sakishima, ducând-o la îndeplinire cu succes în zilele 26 martie-10 aprilie. Pe 10 aprilie, atenția sa a fost transferată la aerodromurile din nordul insulei Taiwan. Forța s-a retras în San Pedro Bay pe 23 aprilie. Pe 1 mai, flota britanică a Pacificului s-a reîntors în acțiune, supunând aerodromurilor japoneze, de dată această cu bombardament naval și aerian. Mai multe atacuri kamikaze le-au provocat pagube semnificative, dar din moment ce britanicii au blindat punțile de zbor asupra transportatorilor lor de aeronave, au experimentat doar o scurtă întrerupere a operațiunilor forței lor.
Bătălia terestră
Lupta terestră a durat aproximativ 81 de zile, începând cu 1 aprilie 1945. Primii americani debarcati pe coastă erau soldații Diviziei 77 de Infanterie, care au debarcat în Insulele Kerama , la 26 km la vest de Okinawa. Aterizări subsidiare au urmat, iar grupul Kerama a fost asigurat în următoarele cinci zile. În aceste operațiuni preliminare, Divizia 77 de Infanterie a suferit 27 de morți și 81 răniți, în timp ce japonezii au pierdut peste 650 soldați. Operațiunea a oferit o ancorare protejată pentru flotă și a eliminat amenințarea șalupelor sinucigașe.
Pe 31 martie, soldatii Batalionului de recunoaștere a Forțelor Marine ale Flotei Maritime au debarcat fără opoziție la Keise Shima, patru insulițe la numai 13 km vest de capitala Okinawanului, Naha . Un grup de piese de artilerie de 155 mm (6.1 in) au fost amplasate pe insule pentru a acoperi operațiunile din Okinawa.
Debarcarea principală a fost efectuată de Corpul XXIV și de Corpul Amfibie III pe plajele Hagushi de pe coasta de vest a Okinawa pe 1 aprilie care a fost atât duminica Paștelui, cât și Ziua păcălelilor din aprilie 1945. A doua Divizie Marină a efectuat o demonstrație pe plajele din Minatoga de pe coasta de sud-est pentru a înșela japonezii cu privire la intențiile americane și pentru întârzierea circulației rezervelor de acolo.
Armata a 10 -a cuprins partea de sud-centrală a insulei, cu relativă ușurință, capturand bazeel aeriene de la Kadena și Yomitan. În lumina opoziției slabe, generalul Buckner a decis să procedeze imediat faza a II-a a planului său - sechestrarea nordului Okinawa. Divizia 6 Marină a ajuns la Ishikawa Istmul și până la 7 aprilie, a fost amplasata în largul Peninsulei Motobu .Battle of Okinawa, GlobalSecurity.org.
Șase zile mai târziu, pe 13 aprilie, Batalionul 2, Regimentul 22, a ajuns la Punctul Hedo (Hedo-misaki) la vârful nordic al insulei. În acest moment, cea mai mare parte a forțelor japoneze din nord (cu numele de cod Udo Force ) erau colțate pe Peninsula Motobu. Aici, terenul a fost montan și împădurit, cu apărarea japoneză concentrată pe Yae-Dake o masă răsucită de creastături stâncoase și râuri în centrul peninsulei. Au fost lupte grele înainte ca marinarii să-l elibereze pe Yae-Dake pe 18 aprilie. Cu toate acestea, acesta nu a fost sfârșitul luptei la sol din nordul Okinawa. La 24 mai, japonezii au inițiat "Operațiunea Gi-gou": o companie a lui Giretsu Kuteitaicomando a fost transportata într-un atac sinucidial asupra lui Yomitan. Au distrus 70.000 de galonuri (260.000 l) de combustibil și nouă avioane înainte de a fi uciși de apărătorii care au pierdut doi oameni.
Între timp, divizia 77 Infanterie a atacat insula Ie (Ie Shima) - o insulă mică de pe capătul vestic al peninsulei - pe 16 aprilie. Pe lângă pericolele convenționale, Divizia 77 Infanterie a întâlnit atacuri de kamikaze și chiar femei locale înarmate cu sulițe . Au avut loc lupte grele înainte ca zona să fie declarată securizată pe 21 aprilie și a devenit o altă bază aeriană pentru operațiunile împotriva Japoniei.