Bătălia Olandei (în , tradus „bătălia pentru Țările de Jos”) a fost parte a Operațiunii „Galben” (în limba germană: Fall Gelb), invadarea de către armata Germania nazistă a Belgiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos și Franței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bătălia a durat de la 10 mai până la 14 mai 1940, când grosul trupelor neerlandeze a capitulat. Unități izolate neerlandeze au continuat lupta de rezistență împotriva Wehrmachtului în Zeelanda până la 17 mai. Germania Nazistă a ocupat în întregime teritoriul neerlandez. Bătălia Olandei a fost unul dintre primele conflicte în timpul căreia s-au folosit parașutiștii pe scară largă pentru ocuparea unor puncte de importanță majoră, mai înainte ca infanteria să ajungă în zonă. Luftwaffe a folosit pe parașutiștii pentru cucerirea unor aeroporturi importante din Țările de Jos din orașe precum Rotterdam sau Haga. Capitularea Țărilor de Jos a survenit la scurt timp după devastatorul bombardament executat de Luftwaffe asupra orașului Rotterdam și după amenințarea că germanii vor distruge toate orașele neerlandeze dacă armata nu ar fi capitulat. Capitularea a fost văzută de neerlandezi ca unica șansă de a feri populația civilă de uriașe suferințe și țara de distrugerea totală. Țările de Jos a rămas sub ocupație germană până în mai 1945, când a fost eliberată de aliați.
Contextul general Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei în 1939, după invadarea Poloniei de către aceasta din urmă. După începutul „oficial” al războiului, nu au avut loc operațiuni majore terestre în Europa Occidentală în timpul a ceea ce s-a numit „Războiul ciudat” (iarna 1939-1940). În acest răstimp, britanicii și francezii și-au întărit forțele în așteptarea unui război de durată, iar germanii au desăvârșit ocuparea PolonieiShirer (1960), p. 633. Pe 9 octombrie, Adolf Hitler a dat ordine pentru conceperea unor planuri de invadarea a Țărilor de Jos, care urmau să devină o bază de acțiune împotriva Regatului Unit. Acest atac avea și rolul de dejucare unui atac-preventiv al aliaților occidentali asupra RuhruluiFrieser (2005), p. 74.
Neerlandezii nu erau bine pregătiți să reziste unui atac de amploare al germanilor. După ce Hitler a ajuns la putere, neerlandezii au reînceput să se înarmeze, dar într-un ritm mai scăzut decât francezii și belgienii. Bugetul destinat apărării a început să crească treptat doar cu anul fiscal 1936Amersfoort (2005), p. 77. Guvernele neerlandeze care s-au succedat la conducerea țării au evitat să identifice în mod oficial Germania ca principala amenințare la securitatea țării. Pe de-o parte, era vorba de dorința de păstrare a unor relații bune cu un partener comercial importantDe Jong (1969), p. 438, chiar și prin înăbușirea oricăror critici la adresa regimului nazistDe Jong (1969), p. 506. Această atitudine rezervată față de un partener comercial important a fost justificată și de limitările bugetare pe care guvernele conservatoare neerlandeze de dreapta au trebuit să le facă față în lupta cu problemele crizei economice din deceniul al treileaAmersfoort (2005), p. 67. Premierul neerlandez Hendrikus Colijn (1933-1939) avea de altfel convingerea fermă că Germania nu avea să violeze neutralitatea Țărilor de JosDe Jong (1969), p. 541. Pe de altă parte, comandanții militari neerlandezi nu au făcut niciun efort să obțină sprijinul opiniei publice pentru creșterea cheltuielilor militareDe Jong (1969), p. 542.
Încordarea pe scena politică internațională a crescut treptat spre sfârșitul deceniului al patrulea. Starea de încordare a crescut datorită acțiunilor agresive germane: reocuparea Renaniei în 1936, Anschlussul și Criza Sudeților din 1938 și a Boemiei și Moraviei. La aceste evenimente s-a adăugat și invadarea Albaniei de către Italia în primăvara anului 1939. Aceste evenimente au forțat guvernul neerlandez să adopte o politică realistă, dar în continuare prudentă. Cea mai importantă măsură a fost mobilizarea parțială a aproximativ 100.000 de militari în aprilie 1939De Jong (1969), p. 570.
După atacul împotriva Poloniei din septembrie 1939 și intrarea în război a Franței și Angliei, Țările de Jos a sperat să își poată păstra statutul de neutralitate, tot așa cum făcuse în timpul primei conflagrații mondiale. Armata neerlandeză a fost mobilizată pe 24 august și și-a ocupat pozițiile defensiveDe Jong (1969), p. 642. Au fost cheltuite sume importante de bani (900.000 de guldeni) pentru nevoile armateiDe Jong (1969b), p. 363. A fost foarte dificil pentru neerlandezi să se aprovizioneze cu arme și muniții în condițiile în care războiul deja izbucnise. Neerlandezii comandaseră și plătiseră o parte a echipamentelor militare în Germania, care acum întârzia în mod deliberat livrarea lorAmersfoort (2005), p. 78. În plus, o mare parte a fondurilor s-au folosit pentru planurile de construire a trei cuirasate.De Jong (1969), p. 548.
Poziția strategică a Țărilor de Jos între Germania și Franța, într-o regiune neacoperită de linii fortificate, făcea ca aceasta să fie o propice declanșării unei ofensive pentru oricare dintre părți. Pe 20 ianuarie 1940, Winston Churchill a propus Țarilor de Jos să se alăture aliaților occidentali și să nu aștepte un atac german, care părea inevitabilDe Jong (1969b), p. 129. Atât belgienii cât și neerlandezii au respins propunerea britanică. Belgienii au refuzat chiar în condițiile în planurile naziste de invazie au căzut în mâinile lor după prăbușirea unui avion german în ianuarie 1940 (Incidentul Mechelen)De Jong (1969b), p. 203-208.
Francezii au luat în considerație violarea neutralității Țărilor de Jos în cazul în care acestea nu s-ar fi alăturat cauzei aliaților mai înainte de marea ofensivă plănuită pentru vara anului 1941. Mai înainte, o asemenea acțiune fusese concepută în cazul în care Germania ar fi atacat Țările de Jos, iar aliații ar fi fost nevoiți să contraatace prin Belgia, sau dacă Țările de Jos ar fi permis trecerea trupelor germane prin sudul teritoriului în cadrul unui atac asupra Belgiei. Ambele posibilități au fost discutate ca parte a așa-numitei hypothèse Hollande.Amersfoort (2005), p. 92. Guvernul neerlandez nu a conceput nicio politică oficială de reacție în cele două cazuri. Majoritatea miniștrilor erau în favoarea unei rezistențe armate, iar o minoritate din care făcea parte și regina Wilhelmina refuza să accepte o alianță cu Germania indiferent de circumstanțeDe Jong (1969b), p. 143. Neerlandezii au încercat în mai multe ocazii să își asume rolul de intermediar unor eventuale tratative de pace dintre aliații occidentali și GermaniaDe Jong (1969b), p. 144.
După invadarea de către germani a Norvegiei și Danemarcei, urmată de avertismentul lansat de către atașatul naval nipon Tadashi Meada, conform căruia un atac german împotriva Țărilor de Jos era sigurDe Jong (1969b), p. 254, a devenit clar pentru responsabilii militari că nu mai era posibilă evitarea unui conflict. Neerlandezii au început pregătirile pentru război, atât pe plan material cât și pe cel al întăririi moralului. Trupele neerlandeze de frontieră au fost trecute în stare de alertă maximăDe Jong (1969b), p. 251. Rapoartele cu privire la acțiunile coloanei a cincea în Scandinavia a provocat o teamă generală legată de infiltrarea unor agenți germani sprijiniți de trădători localiDe Jong (1969b), p. 254-256. Au fost luate măsuri de apărare în cazul unor atacuri asupra aeroporturilor și porturilorDe Jong (1969b), p. 256-258. Pe 19 aprilie a fost declarată starea de urgențăDe Jong (1969b), p. 258. În ciuda tuturor acestor stări de fapt, cea mai mare parte a populației civile mai spera încă în cruțare țării lor în cazul unui conflict zonalDe Jong (1969b), p. 392. După război, această atitudine a fost considerată o negare a realitățiiDe Jong (1969b), p. 393. Neerlandezii sperau că politica de reținere de care dăduseră dovadă Antanta și Puterile Centrale în timpul primei conflagrații mondiale avea să se repete și în cazul unui nou conflict și au încercat să atragă cât mai puțin atenția marilor puteri și implicarea într-un război care considerau că urma să producă pierderi omenești comparabile cu cele din 1914-1918. Pe 10 aprilie, Anglia și Franța repetat cererea adresată Țărilor de Jos pentru alăturarea acestei din urmă la efortul de război aliat. Guvernul neerlandez a refuzat încă odată o asemenea cerere.De Jong (1969b), p. 249
Forțele neerlandeze Armata neerlandeză
Țările de Jos se bucura de toate condițiile obiective pentru asigurarea unei apărări încununate de succes: o populație numeroasă, sănătoasă, cu o medie de vârstă scăzută, cu un înalt grad de educație; obstacole naturale care favorizau defensiva; o bază industrială și tehnologică puternică, inclusiv în domeniul armamentuluiDe Jong (1969b), p. 324. Armata germană s-a dovedit însă superioară la toate capitolele, atât în luptele din Țările de Jos, cât și mai apoi în timpul luptelor din Franța. Pe de-o parte, armata germană era dotată cu tancuri moderne, bombardiere în picaj (Junkers Ju 87 Stuka), iar pe de altă parte, armata neerlandeză dispunea de 39 de mașini blindate, cinci tanchete și o flotă aeriană formată în cea mai mare parte din biplane. Atitudinea guvernului neerlandez față de problema războiului a fost reflectată de evoluția stării forțelor armate ale țării, a cărei dotare nu s-a modificat în mod semnificativ de la sfârșitul primei conflagrații mondialeAmersfoort (2005), p. 64, în condițiile în care chiar și conform standardelor anului 1918 datarea era inadecvatăDe Jong (1969b), p. 362. În cursul recesiunii economice din deceniul al treilea și ca urmare a scăderii încordării pe plan internațional, bugetul alocat forțelor armate a fost puternic limitat. În deceniul al treilea au fost alocați doar 1,5 milioane de guldeni pe an pentru cheltuielile cu echipamentele militareAmersfoort (2005), p. 72. Mai apoi, în 1931 și 1933, comisii special numite au ajuns la concluzia că nu se mai pot face tăieri din bugetul armatei, mai mult chiar, au recomandat creșterea de urgență a cheltuielilor militareAmersfoort (2005), p. 73, 76. O schimbare în acest domeniu a apărut doar în 1936, când a fost aprobată cheltuirea a 53,4 milioane de guldeni pentru dotarea armatei.
Modernizarea armatei neerlandeze a fost încetinită de lipsa unui contingent numeros al militarilor instruiți și a organizațiilor lor profesionale și de o rezervă materială insuficientăAmersfoort (2005), p. 79. Armata avea piese de artilerie suficiente doar pentru dotarea marilor unități: opt divizii de infanterie, o divizie mecanizată și două brigăzi independente. Restul unităților de infanterie au fost organizate ca infanterie ușoară, fiind dispersate pe tot cuprinsul țării, unde aveau misiunea să încetinească înaintarea armatei inamice de invazieDe Jong (1969b), p. 351. Au fost construite aproximativ 2.000 de cazemate cu scopuri defensiveDe Jong (1969), p. 562, care nu erau sprijinite cu linii fortificate în adâncime. Nu au fost construite fortificații moderne precum Eben Emael din Belgia. Singurul complex fortificat modern era Kornwerderzand, care asigura apărarea digului Afsluitdijk. Armata neerlandeză avea 48 de regimente de infanterie, 22 de batalioane de infanterie pentru apărarea frontierelor. Prin comparație, Belgia, în ciuda faptului că avea o populație mai puțin numeroasă și mai îmbătrânită, dispunea de 22 de divizii complete, număr care a fost crescut până la 30.