thumb|right|250px|Căsătorie la starea civilă Căsătoria este o uniune legalizată prin care două persoane sau mai mult de doi parteneri în țările care recunosc poligamia s-au decis să întemeieze o familie, să trăiască și să-și împartă veniturile și bunurile materiale în comun. Prin actul căsătoriei se creează o relație de rudenie între familiile persoanelor implicate. Căsătoria este o instituție în care relațiile interpersonale, de obicei, intime și sexuale, sunt recunoscute într-o varietate de moduri, în funcție de cultura sau subcultura în care se petrece. O astfel de uniune, de multe ori formalizată printr-o ceremonie de nuntă sau semnarea unui act oficial, poate fi, de asemenea, numită căsătorie. În anumite țări și persoanele de același sex se pot căsători din punct de vedere legal.

Din punct de vedere juridic, căsătoria formează o categorie familială în sine. Soții nu sunt nici rude și nici afini și formează împreună o familie nouă.

Motivele thumb|right|250px|Mire și mireasă semnând actele de stare civilă thumb|right|250px|Căsătorie regală în Suedia

thumb|right|250px|Mașină din alaiul nupțial Oamenii se căsătoresc pentru mai multe motive, printre care printre care: motive juridice, sociale, emoționale, economice, spirituale ori religioase. Acestea ar putea include căsătoriile aranjate, obligațiile de familie, înființarea juridică a unei unități de familie nucleară, protecția juridică a copiilor. Actul căsătoriei, de obicei, creează obligații legale între persoanele implicate. În unele societăți aceste obligații extind, de asemenea, pentru membrii familiilor celor care se căsătoresc.

Tipuri de căsătorie recunoscute Căsătoria este, de obicei recunoscută de către stat, de către o autoritate religioasă, sau de către ambele autorități. Este adesea privită ca un contract.

Istoric căsătoria a luat forma unei căsătorii religioase. Acest procedeu este însoțit de diferite ritualuri și elemente festive ca nuntă, diferă după cultura sau poziția în ierarhia socială a celor doi parteneri. În România căsătoria religioasă se mai numește și cununie și, în general, se încheie în fața unui preot.

Căsătoria civilă reprezintă conceptul legal de căsătorie ca instituție a codului civil, indiferent de apartenența religioasă, în conformitate cu legislația țării în care are loc. Căsătoria civilă se încheie în general la un ofițer al stării civile. Există și excepții care permit încheierea căsătoriei de către alte persoane (de exemplu căpitanul unui vapor sau aeronave).

Istoric În Biblie Conform Bibliei, căsătoria înseamnă transfer de proprietate asupra femeii (de la tată către soț).

Biblia o definește astfel: „Căsătoria este o expresie a formelor de legături de rudenie în care de obicei un bărbat conviețuiește cu cel puțin o femeie în mod public și permanent drept unitate socială de bază”.

În iudaismul antic La evreii antici căsătoria era o treabă de familie și nu existau ceremonii religioase de căsătorie. Participarea unui preot sau rabin nu era necesară.

Minorilor (băieții sub 13 ani și fetele sub 12 ani) le era interzis să încheie căsătorii. Un minor (peste 9 ani)/o minoră (peste 3 ani) putea fi dat(ă) în căsătorie de tatăl lui/ei, sau, în lipsa lui, de cine exercita autoritatea părintească în locul lui. Băieții erau pasibili de a comite adulter începând cu vârsta de 9 ani. În acest caz în urma condamnării penale executarea pedepsei cu moartea avea loc după ce împlineau 13 ani.

Vârsta majoratului era de fapt o procedură complexă care ținea cont de dezvoltarea biologică. Erau prevăzute vârste minime ale majoratului (13 ani la băieți și 12 ani la fete) și vârste maxime ale majoratului (35 de ani la ambele sexe). La nașterea primului copil o femeie devenea automat majoră, indiferent de vârsta ei.

În iudaismul antic o căsătorie putea fi încheiată în trei moduri: bani, contract sau contact sexual.

În Orientul Mijlociu, căsătoria era în principal un contract economic. Întâi era încheiată logodna, după aceea căsătoria, „dar nu e clar cât dura de obicei această perioadă de logodnă”. Logodna nu era neapărat necesară sau atestată istoric, iar ea putea coincide cu mariajul incipient.

Iudeii erau vestiți pentru concubinaj înainte de căsătorie.

Coabitarea premaritală era frecventă în Palestina, între 10-220 d.Hr., iar ocazional avea loc la evreii antici și în alte locuri și perioade istorice.

În iudaismul medieval

La evreii medievali, căsătoria era esențial un contract de drept privat. Începând cu secolul XII d.Hr., logodna și căsătoria erau încheiate în aceeași zi.

În creștinism Căsătoriile creștine se întemeiază pe învățăturile lui Isus și ale apostolului Pavel. Azi multe culte creștine consideră căsătoria drept sacrament, o instituție sacră sau un legământ, dar nu a fost întotdeauna așa, înainte de a fi recunoscută în mod oficial drept sacrament de Biserica Catolică la Conciliul de la Verona din 1184. Înainte de asta, nu exista un ritual pentru a încheia căsătoria: „Legămintele căsătoriei nu era necesar să fie făcute într-o biserică și nici nu se cerea ca un preot să fie de față. Un cuplu își putea manifesta consimțământul reciproc oriunde și în orice moment.”

În decretele asupra căsătoriei ale Conciliului Tridentin (sesiunea a XXIV-a din anul 1563) validitatea căsătoriei a devenit funcție de a avea loc în fața unui preot plus doi martori, iar a prin a stipula că nu mai era nevoie de consimțământ din partea părinților au încheiat o dispută care se prelungea începând din secolul al XII-lea. În cazul unui divorț, partea nevinovată nu avea drept de recăsătorire cât timp trăia cealaltă parte la căsătorie, chiar dacă acea persoană comisese adulter.

Abia în secolul al XVI-lea Biserica Catolică a permis ca ceremoniile de căsătorie să aibă loc în biserici, până atunci având loc în porticul bisericilor.

Martori antici ai intervenției clerului în cadrul căsătoriilor îi includ pe Tertullian, care vorbește de creștini care „cer căsătoria” de la clerici, și Ignatie al Antiohiei, care afirma că creștinii ar trebui să se unească având aprobare din partea episcopului. Începând din secolul al IV-lea era considerat obligatoriu pentru creștini ca a lor căsătorie să fie binecuvântată de clerici, ceea ce devenise rutină în vremea respectivă. Dar până în secolul al XX-lea unele căsătorii au continuat să fie realizate fără respectarea acestei obligații. Deci, pentru cea mai mare parte a istoriei bisericii vestice (latine), căsătoria a fost realizată (conform tradițiilor romane și iudaice) fără prezența clerului, în conformitate cu obiceiurile locale.Karen Armstrong,The Gospel According to Woman: Christianity's creation of the sex war in the west, London, 1986 În Vest cei care se căsătoreau erau sacerdoții, cu condiția să fie botezați, iar acordul lor reciproc era dovadă suficientă a existenței unei căsătorii sacramentale, a cărei validitate nu depindea nici de prezența martorilor, nici de respectarea legii celui de-al Patrulea Conciliu Lateran din 1215, care interzisese căsătoriile clandestine și cerea facerea unor anunțuri înainte de căsătorie.Fourth Lateran Council, canon 51 Validitatea acestor căsătorii bătea chiar validitatea unei căsătorii ulterioare, desfășurată în biserică, chiar dacă prima era făcută sub un copac sau într-o tavernă. Chiar după Conciliul Tridentin obligase la a o face în fața unui preot sau delegat al său și cel puțin doi martori pentru a fi validă, situația anterioară a continuat în multe țări în care decretul conciliului nu fusese promulgat. Aceasta a luat sfârșit abia în 1908, la intrarea în vigoare a decretului Ne Temere. Totuși, chiar în Vest, unde căsătoriile chiar fără participarea clericilor erau considerate valide, un Romeo și o Julietă care se căsătoreau fără consimțământul părinților lor ar fi preferat ca unirea lor să fie binecuvântată de un preot. Există dări de seamă despre servicii nupțiale reale în Estul bisericii pe atunci unite începând din secolul al VII-lea, dar primul raport scris detaliat al unei nunți creștinești în Vest datează din secolul al IX-lea și pare să fie identică serviciului nupțial din Roma antică. Păstrarea obiceiurilor locale de căsătorie a fost recunoscută de Conciliul Tridentin, care a decretat: „Dacă vreo provincie are în această privință obiceiuri sau ceremonii lăudabile, dar diferite față de cele numite anterior, sfântul conciliu dorește în mod sincer ca ele să fie în mod sigur păstrate.” Aceeași latitudine există și azi în designul ritualurilor de căsătorie sau în adaptarea celor existente.

De-a lungul Evului Mediu căsătoriile erau aranjate, unele începând cu nașterea, iar aceste promisiuni timpurii de căsătorie erau adesea folosite pentru a realiza tratate între diferite familii regale, nobili și moștenitori de feude. Biserica se opunea acestor căsătorii impuse și a mărit numărul de prevederi de anulare ale unor astfel de aranjamente. Odată cu răspândirea creștinătății în perioada romană și Evul Mediu, ideea alegerii libere în selectarea partenerului de căsătorie a devenit mai populară, răspândindu-se odată cu ea.

În secolul al XII-lea, Papa Alexandru al III-lea a decretat că ceea ce forma o căsătorie era acordul reciproc liber exprimat de către soți, nu decizia părinților sau tutorilor lor. După aceea căsătoriile clandestine au început să prolifereze, ceea ce a făcut ca tribunalele ecleziastice să aibă de hotărât care dintr-o serie de căsătorii a fost prima și prin urmare singura validă. Deși „detestate și interzise” de biserică, ele erau recunoscute drept valide. Astăzi, în mod similar, catolicilor le este interzis să încheie căsătorii mixte fără permisiune din partea autorităților bisericești (catolice), dar dacă cineva încheie astfel de căsătorii fără o astfel de permisiune, dacă celelalte condiții sunt îndeplinite, căsătoria este considerată validă, dar ilicită.

Puritanii, deși aveau o mare prețuire pentru căsătorie, o considerau o treabă lumească („civilă”) mai degrabă decât „religioasă”, fiind „sub jurisdicția tribunalelor civile”. Ei au ajuns la această concluzie deoarece în Biblie nu există niciun exemplu de căsătorie încheiată de un cleric și nicio mențiune că rolul clericilor ar fi și acela de a încheia căsătorii. Ei considerau căsătoria drept un „remediu împotriva concupiscenței” și având un scop spiritual.

Unele culte permit desfacerea căsătoriei prin divorț sau de anulare. Religia catolică nu permite decât în situații excepționale desfacerea căsătoriei religioase.„Can. 853 - (cf 1141) Legătura sacramentală a căsătoriei, odată ce căsătoria a fost consumată, nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și din nici un motiv, cu excepția morții.” Pentru mai multe detalii se poate consulta Dreptul Canonic despre familie Religia ortodoxă este puțin mai permisivă, permițând desfacerea căsătoriei din motiv de adulter sau dacă ambii soți decid să se călugărească.„Biserica admite desfacerea casatoriei doar in doua situatii: a) cand ambii soti au hotarat sa intre in monahism; b) pe motiv de adulter.” (citat de situl web crestinortodox.ro)

Perspective feministe În sens oficial termenul de căsătorie desemnează o relație aprobată cultural prin care se legitimează o uniune economică și sexuală, de obicei între un bărbat și o femeie, o instituție socială strict reglementată printr-un set de norme culturale, politice, sociale, economice și religioase.

Analizele feministe au atacat concepția patriarhală a „căsătoriei” în mod direct- prin repunerea în discuție a drepturilor femeii în cadrul legislației privitoare la familie- și indirect- prin contestarea noțiunilor și valorilor „familiei” tradiționale.