Servalul (Leptailurus serval), numit și pisică tigru, este o felidă originară din Africa. Este răspândit la nivel larg în țările subsahariene cu excepția regiunilor pădurilor tropicale umede. De-a lungul arealului său, se găsește în arii protejate, iar vânarea sa în țările cuprinse în arealul său este fie interzisă, fie reglementată.
Este singurul membru din genul Leptailurus. Trei subspecii sunt recunoscute. Servalul este o felină suplă, de mărime medie, ce are 54–62 cm în înălțime până la greabăn și cântărește 8–18 kg. Este caracterizat de un cap mic, urechi mari, o blană cu pete și dungi negre de culoare de la aurie-galbenă până la bubalină și o coadă scurtă cu vârful negru. Servalul are cele mai lungi picioare față de oricare altă felidă relativ cu dimensiunea corpului.
Servalul este un carnivor solitar ce este activ atât în timpul zilei, cât și al nopții. Vânează rozătoare, mai ales , și păsări mici, broaște, insecte și reptile, utilizându-și simțul auditiv pentru a localiza prada. Sare 2 m deasupra solului pentru a ateriza pe labele sale din spate pe pradă, iar în cele din urmă o ucide cu o mușcătură de gât sau cap. Ambele sexe stabilesc domenii vitale ce se suprapun intens cu suprafața de 10 până la 32 km², pe care le marchează cu fecale și salivă. Împerecherea are loc în perioade diferite ale anului în părți diferite ale arealului său, dar de obicei o singură dată sau de două ori într-o zonă. După o perioadă de gestație de două până la trei luni, un rând de unu până la patru pui este născut. Puii sunt înțărcați la vârsta de o lună și încep să vâneze pe cont propriu la vârsta de șase luni. Își părăsesc mama pe la vârsta de 12 luni.
Etimologie Denumirea „serval” este derivată din (lobo-) cerval, acesta fiind cuvântul portughez pentru râs, și a fost folosită de Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon, în anul 1765 pentru o pisică pătată care era ținută la acea vreme la Royal Menagerie în Versailles; lobo-cerval este derivat din cuvintele latine lupus cervarius (râs), literal „lup”, respectiv „de sau referitor la căprioară”.,
Denumirea Leptailurus derivă din cuvintele grecești λεπτός (leptós), care înseamnă „fin, delicat”, și αἴλουρος (aílouros), care înseamnă „felidă”., .
Taxonomie Felis serval a fost descris pentru prima oară de în anul 1776. În secolul al XIX-lea și al XX-lea, următoarele de servali au fost descrise: Felis constantina propus de Georg Forster în 1780 a fost un specimen din vecinătatea orașului Constantina, Algeria. Felis servalina propus de în 1839 a fost bazat pe o piele de serval din Sierra Leone cu pete de dimensiunea unui pistrui. Felis brachyura propus de în 1841 a fost tot o piele de serval din Sierra Leone. Felis (Serval) togoensis propus de în 1893 au fost două piei și trei cranii din Togo. Felis servalina pantasticta și F. s. liposticta propus de în 1907 s-au bazat pe un serval cu blană gălbuie din orașul din Uganda și o piele de serval din orașul Mombasa din Kenya cu pete închise la culoare pe burta sa. Felis capensis phillipsi propus de în 1914 a fost o piele și un schelet al unui serval mascul adult din El Garef de la Nilul Albastru din Sudan.
Denumirea genului, Leptailurus, a fost propusă de Nikolai Severtzov în 1858. Servalul este singurul membru al genului său.
În 1944, Pocock a recunoscut trei rase de serval în Africa Nordică. Trei subspecii sunt recunoscute ca fiind începând din 2017: L. s. serval , subspecia nominată, în Africa Sudică L. s. constantina în Africa Centrală și Occidentală L. s. lipostictus în Africa Răsăriteană
Filogenie Relațiile filogenetice ale servalului au rămas în dispută; în 1997, paleontologii M. C. McKenna și S. K. Bell au clasificat Leptailurus ca un subgen al genului Felis, pe când alții precum O. R. P. Bininda-Edmonds (de la Universitatea Tehnică din München) l-au grupat cu Felis, Lynx și Caracal. Studii din anii 2000 și 2010 arată că servalul, alături de caracal și pisica aurie africană, formează una dintre cele opt descendențe ale familiei Felidae. Potrivit unui studiu genetic din 2006, descendența Caracal și-a început existența acum 8.5 milioane de ani, iar strămoșul acestei descendențe a ajuns în Africa în urmă cu 8.5–5.6 milioane de ani.
Relațiile filogenetice ale servalului sunt după cum urmează:
Hibrizi În aprilie 1986, prima pisică Savannah, un hibrid între un serval mascul și o pisică domestică femelă, a fost născută; era mai mare decât un pisoi domestic obișnuit și îi asemăna tatălui său prin modelul coloritului blănii. Pare să fi moștenit câteva trăsături ale pisicii domestice de la mama sa, precum blândețea. Această rasă de pisică poate fi un bun înotător și poate avea un comportament ca de câine prin faptul că se ia după proprietar, mergând după acesta, și îi place să sară și să salte. Cu trecerea anilor a căpătat popularitate ca animal de companie.
Caracteristici
Servalul este o felidă suplă de dimensiune medie; are 54–62 cm în înălțime până la greabăn și cântărește 8–18 kg, dar femelele tind să fie mai ușoare. Lungimea capului plus cea a trunchiului este de obicei de 67–100 cm. Masculii tind să fie mai robuști decât femelele. Printre caracteristicile proeminente se numără capul mic, urechile mari, blana dungată și pătată, picioarele lungi și o coadă ce are în jur de 30 cm în lungime și vârful negru. Servalul are cele mai lungi picioare față de oricare altă felidă relativ cu dimensiunea corpului, în mare parte datorită oaselor metatarsiene puternic alungite ale tălpilor. Degetele de la picioarele din spate sunt de asemenea alungite, dar și neobișnuit de mobile.
Culoarea blănii este fundamental de la aurie-galbenă până la bubalină și marcată pe o suprafață mare cu puncte și dungi negre. Petele prezintă variație mare în mărime. Trăsăturile faciale includ bărbia albicioasă, punctele și dârele de pe obraji și frunte, ochii maronii sau verzui, mustăți albe pe la bot și lângă urechi, care sunt negre în partea din spate cu o bandă albă orizontală în mijloc; trei până la patru dungi negre pornesc din partea din peste a capului și ajung la umeri, după care se întrerup în rânduri de pete. Blana de pe partea ventrală este albă, părul lânos este des și pufos și firele părului de contur (stratul de blană ce protejează părul lânos) sunt fine și au 5–10 cm în lungime. Firele părului de contur au lungimea de până la 3 cm pe gât, spate și flancuri și de numai 1 cm pe față. Servalul are bun simțul olfactiv, simțul auditiv și al vederii.
Servalul este similar cu caracalul (Caracal caracal), cu care este , dar servalul are urmelor labelor mai îngustă, craniul mai rotund și îi lipsesc ciufurile proeminente ale urechilor care sunt prezente la caracal. Urechile, care sunt situate aproape una de cealaltă, se pot roti independent una de cealaltă până la 180 de grade, ceea ce ajută în a localiza eficient prada.
În captivitate au fost observați servali atât cu melanism, cât și cu . De asemenea, varianta cu melanism a fost văzută și în sălbăticie, cei mai mulți servali cu melansim fiind observați în Kenya.
Răspândire și habitat
În Africa Nordică servalul este cunoscut numai din Maroc și a fost reintrodus în Tunisia, dar este posibil să fi dispărt din Algeria. Viețuiește în zone semiaride și păduri de stejari de plută apropiate de Marea Mediterană, dar evită pădurile tropicale umede și zonele aride. Se găsește în Sahel și este răspândit la nivel larg în Africa Sudică. Trăiește în zone cu iarbă, și desișuri de bambus la altitudini înalte de până la 3.800 m pe Muntele Kilimandjaro. Preferă zonele apropiate de ape, ca zonele umede și savanele, care oferă adăpost precum și gramineele înalte. În a fost înregistrat în transfrontalierul complexului ariilor protejate – în timpul unor sondaje din anii 2015–2018.
În din Zambia, densitatea populației a fost înregistrată drept 0.1/km² în 2011. În Africa de Sud, servalul a fost înregistrat în provincia Free State, estul provinciei Northern Cape și sudul provinciei North West. În Namibia este prezent în parcurile naționale și .
Comportament și ecologie
Servalul este activ atât în timpul zilei, cât și al nopții; activitatea poate atinge apogeul dimineața devreme, pe la amurg și la miezul nopții. Servalii pot fi activi pe o durată mai îndelungată în zilele răcoroase sau ploioase. În timpul amiezii fierbinți se odihnesc sau se la umbra tufișurilor sau a gramineelor. Servalii rămân precauți față de vecinătatea lor, cu toate că pot fi mai puțin precauți atunci când în apropiere nu este niciun carnivor mare sau animal care poate reprezenta pradă. Umblă cel mult 2 până la 4 kilometri în fiecare noapte. Servalii utilizează adesea trasee speciale pentru a ajunge la anumite zone de vânătoare. Fiind animal solitar, există puțină interacțiune socială între servali în afara sezonului de împerechere, când perechi de sexe opuse pot sta împreună. Singura legătură de durată lungă pare să fie între mamă și puii ei care își părăsesc mama numai când ajung la vrâsta de un an.
Atât masculii, cât și femelele stabilesc domenii vitale și sunt cel mai mult activi numai în anumite zone din interiorul domeniilor. Suprafața acestor domenii variază de la 10 până la 32 km²; densitatea prăzii, disponibilitatea adăpostului și interferența umană pot fi factori semnificativi în determinarea dimensiunii lor. Domeniile vitale se pot suprapune intens, dar ocupanții prezintă interacțiune reciprocă minimă. Întâlnirile agresive sunt rare, căci servalii par să se evite unul pe altul mutual în loc să lupte și să își apere domeniile. În ocaziile în care doi servali intră în conflict pentru teritoriu, poate avea loc o manifestare ritualică, în care unul dintre ei pune laba pe pieptul celuilalt în timp ce își analizează atent rivalul; această interacțiune rareori degenerează într-o luptă.
Comportamentul agonistic implică mișcarea verticală a capului (contrar mișcării orizontale observată la alte felide), ridicarea părului și a cozii, arătarea dinților și a benzilor albe de pe urechi și urlatul. Indivizii își marchează domeniile și traseele preferate împroșcând urină pe vegetația apropiată, defecând de-a lungul drumului și frecându-și gura de graminee sau sol în timp ce eliberează salivă. Servalii tind să fie sedentari, deplasându-se numai câțiva kilometri depărtare chiar și în cazul în care își părăsesc domeniul.
Servalii sunt vulnerabili la hiene și câinii sălbatici africani. Pentru a scăpa din afara câmpului lor vizual caută adăpost, iar dacă prădătorul este foarte aproape, imediat pleacă fugind cu salturi lungi și cu coada ridicată, schimbându-și direcția frecvent. Servalul este un cățărător priceput, deși nu se cațără frecvent; a fost observat un individ care s-a cățărat într-un copac la peste 9 metri înălțime pentru a scăpa de câini. La fel ca multe felide, servalul este în stare să ; poate de asemenea să emită un țârâit puternic oscilant și poate sâsâi, mârâi, mormăi, mieuna și produce un fel de râs grav.
Dietă și vânarea prăzii
Servalul este un carnivor care vânează rozătoare (mai ales ), păsări mici, broaște, insecte și reptile, dar se hrănește și cu iarbă care poate facilita digestia și acționa ca un emetic. Până la 90 % din animalele vânate de un serval cântăresc fiecare în parte mai puțin de 200 g; ocazional vânează și prazi mai mari precum duikeri, iepuri propriu-ziși, flamingo și antilope tinere. Procentajul de rozătoare din dieta unui serval a fost estimat drept 80–97 %. În afara unor astfel de șobolani, printre alte rozătoare frecvent înregistrate în dieta sa se numără , și rozătoare din genul .