Gândirea evoluționistă, ideea conform căreia speciile se schimbă de-a lungul timpului, își are rădăcinile încă din antichitate, la greci, romani, chinezi și musulmani. Totuși, până în secolul al XVIII-lea, gândirea biologică occidentală era dominată de esențialism, concepție conform căreia formele de viață rămân neschimbate. Dar în perioada iluminismului se produce o schimbare când cosmologia evoluționistă și mecanicismul se desprind din cadrul știintelor fizice formând istoria naturală. Naturaliștii încep să-și îndrepte atenția către domeniul variabilității speciilor; apariția paleontologiei și apoi a conceptului de dispariție a speciilor determină renunțarea la imaginea statică a naturii. La începutul secolului al XIX-lea, Jean-Baptiste de Lamarck elaborează teoria transmutației speciilor, prima formă științifică a evoluționismului.
În 1858, Charles Darwin și Alfred Russel Wallace au elaborat și publicat o noua formă a teoriei evoluționiste, explicată mai detaliat în lucrarea lui Darwin, Originea speciilor (1859). Diferit față de Lamarck, Darwin propune conceptul de origine comună și un arbore filogenetic foarte ramificat. Teoria era bazată pe ideea selecției naturale și avea ca punct de plecare o gamă largă de dovezi și fapte din domenii precum: creșterea animalelor, biogeografie, geologie, morfologie și embriologie.
Opera lui Darwin a condus la o acceptare mai rapidă a evoluționismului, dar mecanismul propus de marele savant englez, selecția naturală,nu a fost larg acceptat până prin anii 1940'.
Antichitate
Grecia antică Filozofia greacă ajunsese la unele concepte și teorii referitoare la apariția și evoluția organicului. Anaximandru (c. 610 - 546 i.Hr.) susținea faptul că viața a apărut în mare ca apoi să se extindă și pe uscat. Empedocle (c. 490 - 430 i.Hr.) scrie despre originea nesupranaturală a ființelor vii.Campbell, Gordon, "Empedocles". Internet Encyclopedia of Philosophy. Accesat la 2008-07-15. Mai mult, Empedocle sugerează chiar și o forma de selecție naturală, care este menționată și de Aristotel în Metafizica.Hardie, R.P.; R. K. Gaye, "Physics by Aristotle" . Accesat pe 2008-07-15.
Platon (c. 428 - 348 i.Hr.) a fost, după cum se exprimă biologul și istoricul Ernst Mayr, cel mai mare anti-erou al evoluționismului,Mayr, Ernst (1982). The Growth of Biological Thought: Diversity, Evolution, and Inheritance. The Belknap Press of Harvard University Press, p. 304. ISBN 0-674-36445-7. deoarece marele filozof deschide calea către esențialism, numit de el Teoria formelor. Această teorie susține că obiectele observate în lumea reală sunt doar reflectări ale unui număr limitat de esențe (eide). Variația nu este altceva decât imperfecta reflectare a acestor esențe imuabile. În scrierea Timaeus, Platon susține ideea creaționistă care ulterior avea să influențeze gândirea creștină.Johnston, Ian (1999), "Section Three: The Origins of Evolutionary Theory" . . . . And Still We Evolve: A Handbook on the History of Modern Science. Liberal Studies Department, Malaspina University College. Accesat pe 2007-08-11.
thumb|right|350px|Arborele vieții, așa cum a fost reprezentat de către Ernst Haeckel în lucrarea Evoluția omului (1879)
Aristotel (384 - 322 i.Hr.), unul dintre cei mai mari filozofi ai antichității, este unul dintre primii reprezentanți ai științelor naturii și a căror operă s-a conservat până astăzi. Scrierile sale din domeniul biologiei au fost rezultatul observațiilor sale științifice efectuate în zona insulei Lesbos și sunt cunoscute în forma lor latină: De anima ("Asupra esenței vieții"), Historia animalium ("Studii asupra animalelor"), De generatione animalium ("Reproducerea"), De partibus animalium ("Anatomia"). Dincolo de mituri și legende, lucrările lui Aristotel se caracterizează prin observații și interpretări subtile și remarcabile, indicând un nivel de cunoștințe de neegalat până atunci.Singer, Charles (1931). A Short History of Biology. Clarendon Press. Totuși, în viziunea lui Charles Singer, sunt remarcabile strădaniile lui Aristotel de a realiza o clasificare a organismelor într-o adevărată scară a vieții sau lanț al existențelor, de ierarhizare a acestora conform complexității structurii și funcțiilor.
China antică Idei referitoare la evoluție se regăsesc la filozofi chinezi precum taoistul Zhuangzi (Chuang Tzu) (secolul al IV-lea î.Hr.). După sinologul britanic Joseph Needham, taoismul respinge în mod categoric fixitatea speciilor biologice și ajunge chiar la concluzia că acestea se adaptează în funcție de cerințele mediului în care trăiesc.Needham, Joseph; Colin Alistair Ronan (1995). The Shorter Science and Civilisation in China: An Abridgement of Joseph Needham's Original Text, Vol. 1. p.101, Cambridge University Press. ISBN 0-521-29286-7. În taoism, umanul, natura și cerul erau văzute ca aflate într-o continuă transformare, spre deosebire de gândirea vestică europeană.Miller, James (8 ianuarie 2008), "Daoism and Nature" (PDF). Royal Asiatic Society. Accesat la 2008-07-15.
Roma antică Filozoful atomist Titus Lucretius Carus (d. 50 i.Hr.), în poemul său De rerum natura ("Despre natura lucrurilor") ne înfațișează clar ideile lui Epicur privind evoluția cosmosului, a Pământului, a ființelor și a societății umane și aceasta făcând apel la rațiuni mecaniciste fără referință la implicarea vreunei forțe supranaturale. Aceasta a avut o mare influență asupra filozofilor și oamenilor de știință din perioada Renașterii și a epocilor următoare.Sedley, David (4 august 2004), "Lucretius", Stanford Encyclopedia of Philosophy. Accesat la 2008-07-24.Simpson, David (2006), "Lucretius", The Internet Encyclopedia of Philosophy. Accesat la 2008-07-24.
Evul mediu
Filozofia islamică După căderea Imperiului Roman, ideile evoluționiste au dispărut de pe scena europeană, fiind preluate de oamenii de știință și filozofii islamici. În epoca de aur a islamului astfel de idei erau predate în școlile islamice.Draper, John William (1878), History of the Conflict Between Religion and Science , pp. 154-155, 237. Astfel, scrierile lui al-Khazini pot fi considerate ca formând nucleul evoluționismului islamic.
Însa primul filozof și biolog musulman care s-a ocupat în detaliu de problematica evoluționistă a fost scriitorul afro-arab Al-Jahiz (secolul al IX-lea). Acesta ia în considerare influența mediului înconjurător asupra șanselor de supraviețuire a speciilor și descrie lupta pentru existență.Conway Zirkle (1941). Natural Selection before the "Origin of Species", Proceedings of the American Philosophical Society 84 (1), pp. 71–123Mehmet Bayrakdar (Third Quarter, 1983),"Al-Jahiz And the Rise of Biological Evolutionism", The Islamic Quarterly. London
Filozoful persan Ibn Miskawayh,Muslim Philosophy precum și celebra Enciclopedie a Fraților Purității,Organizatie secretă arabă; vezi Encyclopedia Britannica din acea vreme, explica modul cum au evoluat noile specii: din materie în vapori, apoi în apă, cum mineralele devin plante și apoi animale, ajungând la maimuțe și, în final, la oameni.Muhammad Hamidullah and Afzal Iqbal (1993), The Emergence of Islam: Lectures on the Development of Islamic World-view, Intellectual Tradition and Polity, pp. 143–144.Islamic Research Institute, IslamabadEloise Hart, Pages of Medieval Mideastern History. (cf. Isma'ili, Yezidi, Sufi, The Brethren Of Purity, Ismaili Heritage Society).
Savantul Alhazen a scris o carte în care aduce argumente evoluționiste, fără a face apel la selecția naturală. Și alți oameni de știință islamici, Al-Biruni, Nasir al-Din al-Tusi, Ibn Khaldun, au discutat și dezvoltat aceste idei. Traduse în latină, toate aceste lucrări au început să apară și în vestul Europei, având un puternic impact în perioada renascentistă.
Filozofia creștină thumb|right|200px|Marele lant al vieții, așa cum apare în lucrarea Retorica Christiana (1579) a lui Didacus Valdes În perioada Evului Mediu timpuriu, învățăturile Greciei antice au fost aproape uitate de către Europa occidentală. Dar contactele cu lumea islamică, unde manuscrisele grecești au fost traduse și păstrate, conduce, în secolul al XII-lea, la o pătrundere masivă a traducerilor latine. Astfel europenii redescoperă operele lui Platon și Aristotel și iau cunostință și cu gândirea islamică. Gânditorii creștini scolastici, cum ar fi Pierre Abélard și Toma de Aquino, combină clasificarea lui Aristotel cu ideile lui Platon privind bunătatea divinității supreme și în ceea ce privește toate formele de viață din cadrul creației divine. Se ajunge chiar la o clasificare a tuturor ființelor vii și lucrurilor într-un mare sistem numit scala naturæ, sau .
Într-un astfel de sistem, tot ceea ce există poate fi plasat într-o anumită ordine, începând de sus (unde se afla cerul) până în partea cea mai de jos (iadul). Cum universul era perfect, și acest sistem era considerat perfect. În acest lanț nu exista nicio verigă lipsă, fiecare specie își avea poziția ei bine stabilită, asadar nicio specie nu se putea muta dintro-parte în alta. Astfel se realiza concordanța cu textul biblic al Creației. În cazul omului, părăsirea locului prestabilit era considerata un păcat, fie datorită faptului că se apropie de animale, considerate inferioare, fie pentru că încearcă să fie asemeni creatorului.
Creaturile aflate în poziții învecinate erau considerate asemănătoare, conform maximei: natura non facit saltum ("natura nu face salturi"). Acest concept a influențat puternic, timp de secole, gândirea civilizației vest-europene și chiar si astăzi mai are unele influențe, fiind la baza așa-numitului argument teleologic, prezentat în telogia naturală. Totuși acest sistem are și meritele lui: rămâne ca principiu de organizare, aplicat ulterior în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, când apare biologia modernă.
Renașterea și Iluminismul thumb|right|300px|În lucrarea Book of Birds (1555), naturalistul francez Pierre Belon (1517‑1564) compară scheletul uman cu cel de pasăre În perioada 1650 - 1800, au fost elaborate o serie de teorii de factură evoluționistă, care susțineau că viața s-a dezvoltat în mod mecanic, fără vreo intervenție divină. Astfel filozoful mecanicist René Descartes promovează o imagine a universului prin care acesta este comparat cu o mașină, cu un mecanism. Aceasta concepție va caracteriza revoluția științifică ce va urma.Bowler, 2003, pp. 33–38.
În 1764, în Dictionnaire philosophique, Voltaire aduce argumente împotriva conceptului creștin marele lanț al vieții () care ar ordona ierarhic materia moartă, plantele și animalele. ISBN 973-9342-18-3
Totuși, multe teorii evoluționiste ale acelei perioade, cum ar fi cea a lui Gottfried Wilhelm Leibniz și J.G. Herder, susțineau ca evoluția ar fi un proces spiritual.Schelling, System of Transcendental Idealism, 1800. În 1751, Pierre Louis Maupertuis se îndreaptă către o explicație materialistă. În scrierile sale despre modificările naturale care apar în cadrul reproducerii și se acumulează de-a lungul generațiilor, demonstrează că astfel se creează noi rase și chiar noi specii, anticipând ideea selecției naturale.Bowler, 2003, pp. 73-75.
Mai târziu, prin secolul al XVIII-lea, filozoful și naturalistul francez Buffon susține că acele specii, la care se referă majoritatea oamenilor de știință, nu sunt altceva decât varietăți clar conturate și obținute prin modificarea originalului datorită influenței mediului înconjurător. De exemplu, el consideră că leii, tigrii, leoparzii și pisicile ar avea un strămoș comun. Astfel ajunge la ideea că cele circa 200 de specii de animale, cunoscute în acea perioadă, au provenit din 38 de forme originale. Concepțiile evoluționiste ale lui Buffon erau limitate; considera că acele forme originale au apărut prin generare spontană și că anumite tipare nu permit decât un număr limitat de schimbări.