Subcarpații Vâlcii sunt așezați în partea sudică a țării, de o parte și de alta a Oltului, subdiviziune a Subcarpaților Getici, fiind unul dintre cele mai vechi vetre de așezări din România, menționat în documente încă din ianuarie 1392, într-un hrisov al lui Micea cel Bătrân. În continuare articolul își doreste o descriere fizico-geografică a zonei.

Subcarpații apar ca o treaptă de relief între munți și regiunile jose de la exteriorul acestora, fiind constituiți dintr-o asociere de culmi deluroase separate prin văi sau prin depresiuni. Peisajul caracteristic zonei de contact este poziționat în partea central-sudică a României, la vest de Topolog și la est de Bistrița Vâlcii având particularități atât locale cât și regionale care definesc individualitatea Subcarpaților Vâlcii.

Poziția geografică și limitele regiunii

■ Limita nordică a teritoriului, deși este aproape peste tot clară, ridică, totuși, unele probleme ale modului concret și variat în care se face trecerea și legătura culmilor montane cu dealurile subcarpatice de la sud. S-a pus întrebarea dacă limita dintre cele două mari unități este sau nu clară, prin existența depresiunii subcarpatice de contact sau este o întrerupere completă a lanțului depresiunilor de sub poala sudică a Carpaților Meridionali, cu repercusiuni asupra posibilității de fixare a limitei. Trecerea nu se face printr-un uluc depresionar unitar care să urmărească fidel contactul morfologic și structural dintre aria carpatică și cea a Depresiunii Getice. Aici apar mici depresiuni de contact la ieșirea văilor din munte, alternând cu sectoare în care dealurile subcarpatice se sudează direct de cea mai joasă treaptă montana, nivel de 800 - 1000 m. Această situație poate fi urmărită constant intre Bistrița Vâlcii și Valea Olăneștilor, constituind o trăsătură specifică contactului regiunii subcarpatice cu Munții Căpățânii. Limita morfologică corespunde parțial unei limite geologice. La est de Bistrița Vâlcii sedimentarul Depresiunii Getice înaintează mult spre nord, intrând în alcătuirea treptei inferioare a munților, iar contactul se menține în general în lungul fâșiei de formațiuni eocene diferențiate litologic și se înscrie ca atare în relief. În această fâșie de contact se pun în evidență și unele accidente tectonice (falii), iar dispunerea monoclinală a stratelor a permis dezvoltarea văilor subsecvente. De aceea, depresiunea subcarpatică dintre Topolog și Bistrița, și deci și limita ei nordică, este de natura petrografică, influențată numai în foarte mică măsură de accidente tectonice locale. Culmile montane coboară treptat spre sud, sub forma unor spinări domoale sau mai repezi, ce se termină fie cu abrupturi deasupra depresiunii, acolo unde aceasta este bine dezvoltată, fie se continua prin inflexiuni ușoare în dealurile de la sud.

■ Limita sudică, spre Piemontul Getic, este cea mai dificil de precizat, trecerea de la o unitate la cealaltă făcându-se treptat, fără diferențieri evidente. În general, de-a lungul fâșiei de trecere dintre cele două unități, formațiunile sedimentare au dispunere monoclinală, fără a fi afectate de accidente tectonice importante care să determine schimbări morfologice și apariția unor denivelări. Între Topolog și Olt, contactul dintre dealurile subcarpatice cutate și formațiunile piemontane se înscrie în lungul Văii Sâmnicului și al afluentului său de pe stânga, Valea Gibei. Astfel depresiunea de contact între Topolog și Olt se concretizează prin valea largă a Sâmnicului, care separă culmile subcarpatice cu relief de dealuri mai înalte și aspect ondulat, de culmile piemontane domoale, chiar netede, ce se înclină treptat spre sud. Între Olt și Bistrița Vâlcii limita trece prin sudul depresiunii Râmnicu Vâlcea - Băbeni Bistrița, prin estul dealurilor Șirineasa, Culmea Ciorași, Pădurețu, Piscu Pârvei - Firijba și cuesta Dealului Mestecenilor intre Mănăilești și Popești.

■ Limita de est, spre Muncelele Argeșului, dată de valea Topologului, nu este tranșantă, stilul reliefului dintre Olt și Topolog fiind în multe privințe asemănător celui de la est de Topolog, dar cuprinde slabe reflexe ale tectonicii proprii Subcarpaților de la vest de Olt.

■ La vest de Valea Bistriței, de la care începe larga depresiune subcarpatică olteană Horezu - Tismana, relieful este mai ordonat. La est de Bistrița Vâlcii, dealurile și depresiunile subcarpatice se așază într-o rețea mai puțin ordonată, în care se regăsesc cele două șiruri de dealuri și depresiuni.Mihaela Dinu,"Subcarpații dinte Topolog și Bistrița Vâlcii - Studiul proceselor actuale de modelare al versanților", 1999, București

Geologie

Geologia Subcarpaților Vâlcii trebuie abordată în strânsă legătură cu evoluția paleogeografică a Subcarpaților Getici, din care fac parte, care se desfășoară în lungul unei unități structurale numită Depresiunea Getică ce a a avut un caracter de avanfosă. Depresiunea s-a format la începutul paleogenului după mișcarea tectonică laramică care a ridicat Carpații Meridionali, pe de o parte și a coborât, pe de altă parte, spațiul cristalin din fața acestora creând acest bazin de sedimentare extins cu un rol de avanfosă. În ceea ce privește structura acestei depresiuni sunt caracteristice:

- fundamentul cu o proveniență dublă (V. Mutihac, 1990) carpatică, blocuri cristaline ce coboară în trepte spre sud și Platforma Valahă, blocuri care înclină ușor spre nord;

- suprastructura sedimentară s-a realizat în trei cicluri (V. Mutihac, 1990) și în diferite faciesuri (litoral, de mare adâncă, salmastru, lacustru) care se succed atât de la nord la sud cât și în timp. Cele trei cicluri sunt: ciclul paleogen miocen-inferior cu eocen reprezentat de conglomerate și greșii, oligocen în facies grezos și acvitanian cu conglomerate, gresii și intercalații de argile; ciclul miocen alcătuit din depozite burdigaliene (conglomerate la zi între Topolog și Olănești și la adâncime în rest), badenian (marne, argile și sare la Ocnele Mari) și sarmațian inferior (gresii, marne); ciclul sarmato-pliocen cu caracter transgresiv care înaintează mult la vest de Olt alcătuit din marne nisipoase slab cimentate, argile, nisipuri, marne cu intercalații de cărbuni.v. Tufescu,"Subcarpații și depresiunile marginale ale Transilvaniei", 1966, Bucuresti

Relieful

Au o individualitate justificată și bine exprimată prin caracterele reliefului actual, rezultat al unei îndelungate evoluții comune, în cadrul bazinului hidrografic al Oltului. Privit în ansamblu teritoriul creează imaginea unui relief de dealuri (a căror înălțime scade treptat de la 800- 1000 m, la contactul cu munții în nord, până la 300-400 m spre piemontul din sud), printre care se insinuează mici depresiuni și culoare largi de vale.

Prezintă o structură monoclinală, fiind evidenta lângă munte, continuându-se apoi spre sud cu cea cutată. Având în general o structură monoclinală dealurile sunt alcătuite din gresii, marne, argile de vârstă neozoică (Măgura 871 m, Pleșu 766 m, Dealul Măgurii 807 m). În formarea reliefului eroziunea a avut un rol însemnat fiind activată de nivelul local coborât al Oltului. Din cauza coborârii nivelului de bază local întreaga morfologie a sectorului dintre Topolog și Bistrița a suferit modificări însemnate, sistemul de cueste și depresiuni subsecvente cu direcție longitudinală, a fost segmentat adânc de văile afluente care se recurbează dendritic spre valea principală, creând culmi orientate pieziș spre Râmnicu Vâlcea.

În partea de nord, la est de Olt și contactul cu Masivul Cozia - alcătuit din gnais ocular, rocă foarte rezistentă, dar cu anumite însușiri specifice la eroziune, prezintă povârnișuri abrubte cu microrelief extrem de variat asemănător celui carstic - se întâlnește cea mai mare depresiune, Jiblea, fiind o depresiune de contact rezultată de pe urma unei eroziuni diferențiale, iar la vest de Olt, succesiunea benzilor de relief se repetă într-o formă mai complicată. La marginea munților înalți, ai cristalinului și sedimentarului mezozoic se întind muncei alcătuiți din roci senoniene, eocene și oligocene cu predominarea conglomeratelor eocene. Aceste depuneri sedimentare, transgresive peste aripa aplecată a cristalinului, prezintă ca și la est de Olt, o înclinare monoclinală spre sud, ceea ce explica relieful structural cu apariția de cueste aliniate paralel cu marginea munților. Părăsind roca dură, văile se lărgesc brusc în formațiile friabile de la sud. Apar astfel clare la vest de Călimănești, în continuarea depresiunii Jiblea, dar mult mai restrânse ca întindere, depresiunile: Suța- Andreești pe valea Muereasca și Olănesti Băi- Livadia pe valea Olăneștilor, legate între ele prin șei joase. Închise la sud de o culme subcarpatică cu altitudine de 600-700 m, fragmentată de ape, aceste mici depresiuni de contact suplinesc rolul depresiunilor subcarpatice din alte sectoare. La sudul acestor depresiuni apar înălțimi tipic subcarpatice, înalte și ele de 600-700 m alcătuite din depuneri miopliocene cu structura cutată de felul masivelor: Purcărețu, Bunești, Piscupia, se pune și mai clar în evidență prin ivirea în anticlinalul care taie valea Otăsău a masivului de sare de la Pietrari.

Spre sud apare structura cutată pe mai multe anticlinale și sinclinale unde s-au dezvoltat depresiuni mici (Govora, Ocnele Mari) în rocile moi. În această parte șirul depresiunilor este închis de dâmburile orografice ale dealurilor subcarpatice, adânc tăiate și despărțite în segmente de văile numeroaselor râuri (Bistrița, Otăsău, Olănesti), coborâte aproape paralel de pe versantul sudic al Munților Căpățânii. În ceea ce privește latura sudică a Sucarpaților Vâlcii aceasta este alcătuită din dealuri înscrise pe formațiuni sarmastice, pliocene și cuaternare cu aceeași structură monoclinală, rocile fiind dispuse în benzi orientate de la vest la est. După ieșirea din defileul de la Cozia culoarul Oltului se lărgește treptat, terasele căpătând o desfășurare mare astfel acest culoar capăta un aspect de culoar depresionar. Prin amenajările hidrotehnice lunca și terasele inferioare sunt acoperite de lacurile de acumulare. Indiferent de dimensiunile și de stadiul de evoluție, depresiunile sunt acelea care prin rolul jucat definesc particularitățile geografice- fizice, economice- umane, al întregului ținut deluros subcarpatic. În funcție de trăsăturile lor morfologice locale s-a desfășurat modelarea tuturor dealurilor din jur și în cuprinsul lor s-au păstrat urmele schimbărilor petrecute în decursul evoluției reliefului acestei regiuni.

Clima Teritoriul se desfășoară în zona climatului temperat continental, iar prin poziția geografică într-un climat al dealurilor și podișurilor de la exteriorul Carpaților.

Clima temperat continentala, moderată, fără schimbări bruște de temperatură și de umiditate, este influențată de poziția Subcarpaților la adăpostul Carpaților Meridionali, de largă deschidere spre sud, de desfășurarea reliefului pe o diferență de nivel de 300-500 m, și de existența Culoarului Oltului pe direcția nord-sud. Toate aceste condiții fac ca în timpul anului să fie întâlnite influențe ale maselor de aer din sud și sud-vest mai ales la vest de Olt.

Radiația solară constituie sursa energetică primară a dezvoltării proceselor geofizice și biologice. Radiația globală a regiunii este apreciată între 110 și 122 kcal/cm2, iar durata de strălucire a Soarelui este de 2100 - 2200 ore în această regiune subcarpatica ( 2047 de ore la Râmnicu Vâlcea). Între aceste valori radiația globală variază în raport cu particularitățile morfologice, gradul de înclinare a versanților și de fragmentare a reliefului. La acestea se adaugă modificările produse local de activitățile antropice generate de noxe ( cum este Platforma industrială Râmnicu Vâlcea), care reduc vizibilitatea și determină apariția cețurilor de radiație și a norilor inferiori ( numărul mediu al zilelor cu cer acoperit variază între 100 și 180 zile pe an).