Țările de Jos Spaniole 1556–1714 125px x100px 125px x65px Drapel civil Crucea burgundă245pxȚările de Jos Spaniole (cu verde) în 1700 Capitală Bruxelles Limbi neerlandeză, franceză, germană, latină, spaniolă, saxonă de jos, frizonă occidentală, valonă, luxemburgheză, picardă Religie Catolicism (religie de stat)Protestantism Monedă gulden, real spaniol IstorieÎnceput: Spania Habsburgică dobândește Țările de Jos Habsburgice — 1556 Războiul de Optzeci de Ani — 1568–1648 Pacea de la Münster — 30 ianuarie 1648 Războiul Reuniunilor — 1683–1684 Armistițiul de la Ratisbona — 15 august 1684 Războiul de Nouă Ani — 1688–1697 Războiul Succesiunii Spaniole — 1701–1714 Sfârșit: Tratatul de la Rastatt — 7 martie 1714 Guvernator Emmanuel Philibert (primul), 1556–1559Maximilian Emanuel (ultimul), 1692–1706 Succesiune Precedat deȚările de Jos Habsburgice Succedat deProvinciile UniteȚările de Jos Austriece Date statistice Suprafață 1560: 70.000 km²1600: 46.000 km² Populație 1560: 1.794.000 Țările de Jos Spaniole(; ; ; ; istoric, în spaniolă: Flandes, denumirea „Flandra” fiind folosită ca pars pro toto) au fost un ansamblu de state ale Sfântului Imperiu Roman din Țările de Jos, aflate în uniune personală sub Habsburgii spanioli, fără a fi însă anexate Coroanei spaniole. Ele au reprezentat astfel a doua perioadă din istoria Țărilor de Jos Habsburgice, desfășurată între 1556 și 1714. Regiunea cuprindea cea mai mare parte a teritoriilor actualelor state Țările de Jos, Belgia și Luxemburg, precum și părți din nordul Franței și vestul Germaniei, având capitala la Bruxelles. Armatei Flandrei îi revenea sarcina de a apăra teritoriul.

imperiale din fostele Țări de Jos Burgunde fuseseră moștenite de Casa de Habsburg de la dispăruta Casă de Valois-Burgundia, după moartea Mariei de Burgundia în 1482. Cele Șaptesprezece Provincii au constituit nucleul Țărilor de Jos Habsburgice, care au trecut în stăpânirea Habsburgilor spanioli în urma abdicării împăratului romano-german și rege al Spaniei Carol al V-lea, în 1556.

Hegemonia spaniolă asupra sudului Țărilor de Jos s-a consolidat în urma victoriei obținute la Căderea Anversului, în timpul Războiului de Optzeci de Ani. Conflictul avea să ducă la desprinderea părții nordice a Țărilor de Jos Spaniole, care a format Republica Olandeză autonomă în 1581. Restul teritoriului a rămas sub stăpânire spaniolă timp de peste un secol, până când Războiul Succesiunii Spaniole a dus la transferarea acestuia către Habsburgii austrieci, formând astfel Țările de Jos Austriece.

Istorie dreapta|miniatura|365x365px| Domeniile habsburgice din Țările de Jos și Comitatul Liber al Burgundiei, la mijlocul secolului al XVI-lea (cu portocaliu deschis).

Context O administrație comună a fiefurilor din Țările de Jos, centrată în Ducatul Brabantului, exista deja în timpul domniei ducelui burgund Filip cel Bun, odată cu instituirea funcției de stadtholder și cu prima convocare a Stărilor Generale ale Țărilor de Jos, în 1464. Nepoata sa, Maria, a confirmat o serie de privilegii ale Stărilor prin Marele Privilegiu, semnat în 1477.Koenigsberger, H. G. (2001). După preluarea guvernării de către soțul ei, arhiducele Maximilian I de Austria, Stările au insistat asupra menținerii privilegiilor lor, ceea ce a culminat cu o revoltă a facțiunii Cârligului în Comitatul Olandei și cu revoltele flamande împotriva lui Maximilian. Acesta a reușit să se impună cu sprijinul ducelui Albert al III-lea de Saxonia, iar fiul său, Filip cel Frumos, soțul Ioanei de Castilia, a putut prelua conducerea Țărilor de Jos Habsburgice în 1493.

Atât Filip, cât și fiul și succesorul său, Carol al V-lea, au păstrat titlul de „duce de Burgundia”, făcând referire la moștenirea lor burgundă, deși nu mai stăpâneau Ducatul Burgundiei, cucerit de francezi încă din 1477. Doar Comitatul Liber al Burgundiei, aflat în cadrul Sfântului Imperiu Roman, a rămas sub stăpânirea Habsburgilor începând din 1493.

Habsburgii au folosit adesea termenul Burgundia pentru a desemna ansamblul posesiunilor lor ereditare atât din Burgundia istorică, cât și din Țările de Jos, de exemplu în denumirea Cercului Burgund, creat în 1512. Această utilizare s-a menținut practic până în 1795, când Țările de Jos Austriece au fost pierdute în favoarea Republicii Franceze. Guvernatorul general al Țărilor de Jos era însărcinat cu administrarea posesiunilor habsburgice din regiune. Carol al V-lea s-a născut și a crescut în Țările de Jos și a locuit adesea la Palatul Coudenberg din Bruxelles.

Prin Pragmatica Sancțiune din 1549, Carol al V-lea a declarat Cele Șaptesprezece Provincii drept o stăpânire habsburgică unită și indivizibilă. Între 1555 și 1556, în urma abdicărilor lui Carol, Casa de Habsburg s-a împărțit într-o ramură austriacă și una spaniolă: Țările de Jos au revenit fiului său, Filip al II-lea al Spaniei, în timp ce fratele său, regele Ferdinand I, i-a succedat ca împărat romano-german. Cele Șaptesprezece Provincii, care de jure rămâneau ale Sfântului Imperiu Roman, au fost de atunci înainte conduse de facto de ramura spaniolă a Habsburgilor.

Războiul de Optzeci de Ani dreapta|miniatura| Jeton cu portretele arhiducelui Albert al VII-lea al Austriei și infantei Isabella a Spaniei, bătut la Anvers în 1612.

Avers: portretele lui Albert și Isabella.

Revers: vultur ținând o balanță, cu data 1612. Măsurile severe de Contrareformă adoptate de Filip au declanșat Revolta neerlandeză în provinciile Țărilor de Jos, predominant calviniste, ceea ce a dus la izbucnirea Războiului de Optzeci de Ani în 1568. În ianuarie 1579, cele șapte provincii nordice au format Uniunea protestantă de la Utrecht, care și-a declarat independența față de ramura spaniolă a Habsburgilor prin Actul de Abjurare din 1581, constituind Republica celor Șapte Provincii Unite. Ramura spaniolă a Habsburgilor și-a putut păstra stăpânirea doar asupra Țărilor de Jos de Sud, parțial catolice, controlul asupra acestora fiind consolidat după Căderea Anversului din 1585.

Situația s-a ameliorat în 1598, când Țările de Jos Spaniole au trecut sub conducerea fiicei lui Filip, Isabella Clara Eugenia, și a soțului acesteia, arhiducele Albert al VII-lea al Austriei. Domnia celor doi a adus o perioadă de pace și stabilitate economică de care regiunea avea mare nevoie, favorizând dezvoltarea unei identități distincte a Țărilor de Jos de Sud și consolidând autoritatea Casei de Habsburg prin atenuarea sentimentelor antispaniole anterioare.

La începutul secolului al XVII-lea, la Bruxelles s-a dezvoltat o curte înfloritoare. Printre artiștii care s-au remarcat în anturajul „Arhiducilor”, așa cum erau cunoscuți Albert și Isabella, s-a numărat Peter Paul Rubens. Sub conducerea Isabelei și a lui Albert, Țările de Jos Spaniole au beneficiat în mod oficial de independență față de Spania, rămânând însă neoficial în sfera de influență spaniolă. După moartea lui Albert în 1621, teritoriile au revenit sub controlul formal al Spaniei, deși Isabella, care nu avea copii, a rămas guvernatoare până la moartea sa în 1633.

Războaiele nereușite purtate pentru recucerirea Țărilor de Jos nordice „eretice” au dus la pierderea unor teritorii importante din nord, încă în mare parte catolice. Această situație a fost consfințită în 1648 prin Pacea Westfalică, iar teritoriile respective au primit statutul inferior și aparte de „Teritorii ale Generalității”, fiind administrate în comun de Republica Provinciilor Unite, fără a fi admise ca provincii membre. Printre acestea se numărau Flandra Zeelandică, la sud de râul Scheldt, actuala provincie neerlandeză Brabantul de Nord și Maastricht, în actuala provincie Limburg.

Cuceririle franceze Pe măsură ce puterea ramurii spaniole a Habsburgilor a slăbit în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, teritoriile Țărilor de Jos aflate sub stăpânire habsburgică au fost invadate în repetate rânduri de Franța, iar o parte tot mai mare a acestora a intrat sub control francez în urma războaielor succesive. Prin Tratatul Pirineilor din 1659, Franța a anexat cea mai mare parte a Artoisului, iar Dunkerque a fost cedat Angliei.

Prin Tratatul de la Aix-la-Chapelle din 1668, care a pus capăt Războiului de Devoluțiune, și prin Tratatul de la Nijmegen din 1678, care a încheiat Războiul Franco-Neerlandez, au fost cedate Franței alte teritorii până aproximativ la actuala frontieră franco-belgiană, printre care Cambrai, Flandra Valonă și jumătate din Comitatul Hainaut, inclusiv Valenciennes. Mai la sud, Habsburgii spanioli au pierdut și Comitatul Liber al Burgundiei. Ulterior, în timpul Războiului Reuniunilor și al Războiului de Nouă Ani, Franța a anexat și alte părți ale regiunii, însă acestea au fost retrocedate Spaniei prin Tratatul de la Rijswijk din 1697.

În timpul Războiului Succesiunii Spaniole, în 1706, Țările de Jos Habsburgice au devenit un condominiu anglo-neerlandez pentru restul conflictului.Bromley, J.S. (editor) 1970, The New Cambridge Modern History Volume 6: The Rise of Great Britain and Russia, 1688–1715/25, Cambridge University Press, (p. 428) Prin tratatele de pace de la Utrecht și Rastatt din 1713–1714, care au încheiat războiul, Țările de Jos de Sud au revenit Monarhiei Habsburgice austriece, formând Țările de Jos Austriece.

Provincii Începând din 1581, Țările de Jos Habsburgice erau alcătuite din următoarele teritorii, toate aflate în Belgia de astăzi, cu excepția cazurilor menționate altfel:

Ducatul Brabant, cu excepția Brabantului de Nord, care a devenit în 1648 parte a Teritoriilor Generalității ale Provinciilor Unite; cuprindea și fosta Marcă de Anvers (astăzi în principal în Belgia, cu o parte în Țările de Jos). Ducatul Limburg, cu excepția Limburgului Statelor, care a devenit în 1648 parte a Teritoriilor Generalității neerlandeze. Ducatul Luxemburg, al cărui teritoriu este astăzi împărțit între Luxemburg, Belgia, Franța și Germania; în 1815 a fost constituit Marele Ducat al Luxemburgului. Cartierul Superior al Ducatului Geldern (Bovenkwartier), astăzi împărțit între Țările de Jos și Germania: regiunea din jurul orașelor Venlo și Roermond, în actuala provincie neerlandeză Limburg, precum și orașul Geldern, aflat astăzi în districtul Kleve din Germania. Comitatul Artois, cedat Franței prin Tratatul Pirineilor din 1659 (astăzi în Franța). Comitatul Flandra, cu excepția Flandrei Zeelandice, devenită în 1648 parte a Teritoriilor Generalității neerlandeze, și a Flandrei Valone, cedată Franței prin Pacea de la Nijmegen din 1678 (astăzi în Belgia și Franța). Comitatul Namur. Comitatul Hainaut, a cărui parte sudică, inclusiv Valenciennes, a fost cedată Franței prin Pacea de la Nijmegen din 1678 (astăzi în Belgia și Franța). Senioria Mechelen.Termenul „seniorie” se apropie cel mai mult de conceptul de heerlijkheid. În perioada sa timpurie, Mechelen era o heerlijkheid a Episcopiei de Liège (ulterior Principatul episcopal de Liège), care își exercita drepturile prin capitlul Catedralei Sfântul Rumbold. În același timp însă, seniorii de Berthout și, ulterior, ducii de Brabant exercitau sau revendicau, la rândul lor, drepturi feudale distincte asupra teritoriului. Tournaisis, teritoriul din jurul orașului Tournai. Principatul episcopal de Cambrai (Cambrésis), care nu făcea parte din Cele Șaptesprezece Provincii și a fost integrat de Filip al II-lea în 1559; a fost cedat Franței prin Pacea de la Nijmegen din 1678 (astăzi în Franța, corespunzând aproximativ părții centrale a departamentului Nord, în jurul orașului Cambrai).

Vezi și

Istoria Spaniei Istoria Belgiei

Note

Bibliografie

Vezi și

Istoria Spaniei Istoria Belgiei

Categorie:State ale Sfântului Imperiu Roman Categorie:Țările de Jos Categorie:Istoria Țărilor de Jos Categorie:Istoria Belgiei Categorie:Istoria Luxemburgului Categorie:Foste state din Europa