miniatura|Figuri alegorice ale „Zeitgeist-ului”, gara din Lucerna.Zeitgeist (,oxfordlearnersdictionaries.com în germană pronunția ) este un concept din filozofia germană a secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, care înseamnă „spiritul epocii” sau „spiritul vremurilor”. El se referă la o forță invizibilă care influențează trăsăturile unei anumite epoci din istoria lumii.Theo Jung: „Zeitgeist im langen 18. Jahrhundert. Dimensionen eines umstrittenen Begriffs”, în: Achim Landwehr (ed.): Frühe Neue Zeiten. Zeitwissen zwischen Reformation und Revolution, Bielefeld, 2012, pp. 319-355; idem: „The Politics of Time: Zeitgeist in Early Nineteenth-Century Political Discourse”, în: Contributions to the History of Concepts, 9, nr. 1 (2014), pp. 24-49. Într-un sens mai larg, termenul desemnează „climatul” intelectual, cultural, etic și politic al unei epoci, adică ansamblul de idei, imagini și valori care structurează viața individuală și colectivă într-o anumită perioadă.
Termenul este asociat acum în principal cu filozofia lui Hegel, contrastând cu utilizarea de către Hegel a conceptelor Volksgeist („spiritul național”) și Weltgeist („spiritul lumii”), dar inventarea și popularizarea lui este mai veche și se datorează în mare parte lui Herder și Goethe.Zeitgeist („spiritul epocii”) și Nationalgeist („spiritul națiunii”), în L. Meister, Eine kurze Geschichte der Menschenrechte (1789). der frivole Welt- und Zeitgeist („spiritul frivol al lumii și al vremurilor”) în Lavater, Handbibliothek für Freunde, 5 (1791), p. 57. Zeitgeist este popularizat de Herder și Goethe. Zeitgeist în Grimm, Deutsches Wörterbuch. Alți filozofi care au fost asociați cu acest gen de idei sunt Spencer și Voltaire.
Expresia aparține unei familii mai largi de formule precum „spiritul epocii”, „spiritul vremurilor”, esprit du temps, genius saeculi („spiritul secolului”), care circulă în latină și în principalele limbi europene încă din epoca modernă timpurie pentru a exprima ideea că gândirea și acțiunile oamenilor sunt modelate de mediul social al timpului lor, și nu doar de adevăruri atemporale sau de geniul individual.Antoine Furetière, Dictionnaire universel, Paris, 1702. În multe limbi moderne există fie împrumutul direct Zeitgeist, fie calcuri precum neerlandeză tijdgeest, suedeză tidsanda, daneză tidsånd sau chineză 时代精神 („spiritul erei”).
Utilizarea contemporană a termenului se poate referi, într-un mod mai pragmatic, la un stil de gândire, un ansamblu de obiceiuri sau atitudini care sunt considerate acceptabile sau de bun gust într-o anumită epocă, de exemplu în domenii precum arhitectură, psihoterapie, jurnalism, cultură populară sau afaceri. În acest sens, termenul este apropiat de expresii precum „fereastra Overton” sau „climat de opinie”.
Etimologie și termeni înrudiți
Compusul german Zeitgeist combină Zeit („timp”) și Geist („spirit”, „minte”). Istoric, el traduce formula latină („spiritul secolului”), utilizată în dezbaterile estetice și de filozofie a istoriei din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. În 1769 Herder a tradus expresia , folosită de filologul Christian Adolph Klotz, prin Zeitgeist în eseul său estetic Kritische Wälder, contribuind astfel decisiv la intrarea termenului în vocabularul intelectual german.Johann Gottfried Herder, Kritische Wälder, vol. 3, 1769, p. 102.
În scrierile romantice, Zeitgeist este pus în legătură cu Volksgeist („spiritul poporului” sau „spiritul național”) și cu Weltgeist („spiritul lumii”), care la Hegel desemnează desfășurarea spiritului universal în istoria lumii. În literatura europeană expresia „spiritul vremurilor” apare frecvent: celebră este formularea lui Goethe din Faust. Der Tragödie erster Teil – „Was ihr den Geist der Zeiten heißt / Das ist im Grund der Herren eigner Geist, / In dem die Zeiten sich bespiegeln” („Ceea ce numiți «spiritul vremurilor» / este în fond propriul spirit al stăpânilor / în care vremurile se oglindesc”).Johann Wolfgang von Goethe, Faust. Der Tragödie erster Teil, 1808.
Concept și utilizări
În sociologie, istoria culturală și psihologie socială, zeitgeist este folosit pentru a desemna un sistem difuz de idei, imagini și valori care susține practicile, comportamentele și creațiile unei epoci, modelând atât viețile individuale, cât și viața colectivă, deși rămâne doar parțial conștient pentru actorii implicați.Philippe Robert-Demontrond, „Le Zeitgeist des décroissants : continuités historiques et diversité idéologique d'un mouvement d'anticonsommation”, Perspectives culturelles de la consommation, 1 (1), 2011. Din această perspectivă, Zeitgeist poate fi tratat ca un tip ideal în sensul lui Max Weber: un construct analitic care accentuează anumite trăsături pentru a face inteligibilă o realitate istorică complexă, admițând în același timp diversitate internă și conflicte.Max Weber, Essais sur la théorie de la science, Paris, Pocket, 1992 (1904–1917), p. 181.
Numeroși autori au subliniat că discursul despre „spiritul epocii” implică cel puțin trei ipoteze: că fenomenele diverse ale unei perioade posedă o anumită coerență de fond; că această coerență poate fi „citită” pornind de la anumite „semne ale timpului”; și că observatorul care descrie zeitgeist pretinde o poziție privilegiată care îi permite să vadă dincolo de aparențe.Thomas J. McPartland, Lonergan and Historiography: The Epistemological Philosophy of History, University of Missouri Press, 2010, p. 98. Din aceste motive, istorici și teoreticieni au criticat frecvent apelurile la Zeitgeist ca fiind potențial vagi, omogenizante sau ideologice: ele pot ascunde conflictele sociale, pot trece cu vederea pozițiile minoritare sau disidente și pot sugera o uniformitate înșelătoare a culturii unei epoci.Theo Jung, The Politics of Time: Zeitgeist in Early Nineteenth-Century Political Discourse, Berghahn, 2014. Sociologul literar Levin Ludwig Schücking a argumentat chiar că de multe ori nu există un singur zeitgeist, ci o pluralitate de „spirite ale timpului” aflate în competiție.Levin Ludwig Schücking, Die Soziologie der literarischen Geschmacksbildung, München, Rösl & Cie, 1923.
Dezvoltare istorică
Precursori moderni
Deși cuvântul german Zeitgeist datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, idei apropiate pot fi urmărite până în dezbaterile timpurii despre „spiritul” sau „geniul” unei epoci. În textele engleze și franceze de la sfârșitul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea apar formule precum „spirit of the age”, „esprit du siècle” sau „esprit du temps”, care indică temperamentul predominant, moravurile și modurile de gândire ale unei perioade și care sunt adesea puse în opoziție cu prescripțiile presupus atemporale ale religiei sau ale dreptului natural.David Hume, Essays, Moral and Political, 1741.
În secolul al XVIII-lea, aceste expresii sunt preluate și dezbătute de autori ai Iluminismului precum Denis Diderot, Claude-Adrien Helvétius, Voltaire sau David Hume, care leagă „spiritul secolului” de ideea de progres al rațiunii și al științei. Filozofi și moralști catolici, precum Léger-Marie Deschamps, folosesc aceeași noțiune pentru a critica „spiritul secolului” în numele tradiției religioase.
Herder, Goethe și romantismul
În scrierile lui Herder și ale altor reprezentanți ai romantismului german, fiecare epocă istorică și fiecare popor este înțeles ca având un spirit specific, care se manifestă în limbă, literatură, obiceiuri și forme de viață. La Herder, Zeitgeist este strâns legat de Volksgeist și de o viziune pluralistă asupra istoriei lumii, în care diferitele culturi întruchipează posibilități distincte, nu simple trepte pe o singură cale liniară către adevăr sau progres.Denise Modigliani, „Autour d’un malentendu : sur l’enjeu de la littérature nationale chez Herder”, Multitudes, 1992. Goethe contribuie la popularizarea noțiunii prin operele sale literare și critice, dar exprimă totodată o anumită sceptică față de „spiritul timpului”, sugerând că acesta poate reflecta în primul rând perspectiva unui grup social dominant.
Hegel și filosofia istoriei
La Hegel, „spiritul vremii” (Geist der Zeiten sau der Geist seiner Zeit) joacă un rol central în prelegerile de filozofie a istoriei și în alte scrieri. Pentru Hegel, istoria universală este desfășurarea spiritului universal (Weltgeist) printr-o succesiune de forme concrete – state, popoare și instituții – care întruchipează fiecare o anumită configurație a libertății și raționalității. Niciun individ, oricât de „mare”, nu poate depăși în întregime zeitgeist, deoarece „spiritul timpului său este și propriul său spirit”.Glenn Alexander Magee, The Hegel Dictionary, A & C Black, Londra, 2010, p. 262.
Deși este celebru pentru critica teoriei „omului mare” formulată de Thomas Carlyle, Hegel nu neagă rolul personalităților excepționale. El îi interpretează pe acești „oameni mari” – în special pe Napoleon – ca întruchipări ale Weltgeist („Die Weltseele zu Pferde” – „sufletul lumii călare pe cal”), adică drept agenți prin care spiritul epocii își realizează posibilitățile istorice.Scrisoarea lui Hegel din 13 octombrie 1806 către F. I. Niethammer, nr. 74 (p. 119) în Briefe von und an Hegel, ed. Hoffmeister, vol. 1 (1970); H. Schnädelbach în Wolfgang Welsch, Klaus Vieweg (eds.), Das Interesse des Denkens: Hegel aus heutiger Sicht, Wilhelm Fink Verlag, 2003, p. 223; T. Pinkard, Hegel: A Biography, 2000, p. 228.
Hegel credea, de asemenea, că arta reflectă, prin însăși natura sa, cultura epocii în care este creată. Arta și cultura sunt strâns legate între ele, deoarece artistul individual este un produs al vremurilor sale și imprimă, prin urmare, cultura epocii în fiecare operă de artă. În plus, el credea că în epoca modernă nu poate fi creată arta clasică, ce reprezenta în opinia lui o „cultură etică liberă”, care depindea mai mult de filosofia artei și de teoria artei și nu era o reflectare a unui concept social sau Zeitgeist care își pune amprenta asupra operei unui artist.Hendrix, John Shannon, Aesthetics & The Philosophy Of Spirit, New York: Peter Lang, 2005, pp. 4, 11.
Științele sociale moderne
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sociologi, istorici și teoreticieni ai dreptului au încercat să dea ideii vagi de „spirit al epocii” o formă analitică mai precisă. Wilhelm Dilthey a definit „spiritul timpului” ca orizontul istoric în care oamenii unei epoci trăiesc, gândesc, simt și vor, argumentând că înțelegerea acestui orizont este o sarcină centrală a științelor spiritului (Geisteswissenschaften). Émile Durkheim a descris „faptele sociale” ca modele de gândire și comportament exterioare indivizilor, dar care exercită o forță coercitivă asupra lor, în timp ce alți sociologi, precum Max Weber sau Luc Boltanski, au analizat „spiritul” unor ordine economice sau politice particulare (de exemplu „spiritul capitalismului”).
În secolul al XX-lea, discuțiile despre Zeitgeist s-au intersectat cu dezbateri despre ideologie, cultură de masă, determinism social și diferite forme de „mentalități colective”. Noțiunea a fost folosită atât pentru a explica apariția unor fenomene sociale larg răspândite, cât și pentru a critica generalizări grăbite despre „spiritul” unei epoci.
Leadership și psihologie socială
În psihologie socială și în teoria leadership-ului, opoziția dintre explicațiile „great man” („teoria omului mare”) și explicațiile prin zeitgeist este folosită pentru a încadra dezbaterile despre rolul indivizilor excepționali în istorie. Urmându-l pe Carlyle, teoriile trăsăturilor și abordările similare pun accentul pe caracteristicile relativ stabile ale persoanelor care devin lideri. În contrast, abordările situaționiste și interacționiste subliniază rolul contextului social, al normelor și al structurilor instituționale în modelarea comportamentului.