Maximilian al II-lea al Sfântului Imperiu Roman

Maximilian al II-lea (), aparținând Casei de Habsburg, a fost rege al Boemiei și rege romano-german din 1562, rege al Ungariei și al Croației din 1563 și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană din 1564 până la sfârșitul vieții.

Motto-ul său: Providebit Deus („Dumnezeu ne va apăra”).Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, p. 522.

Maximilian a fost încoronat pe 14 mai 1562 rege al Boemiei la Praga și pe 24 noiembrie același an a fost ales rege romano-german la Frankfurt pe Main. La 16 iulie 1563 a fost încoronat rege al Ungariei și al Croației la Pressburg (Bratislava de astăzi). Pe 25 iulie 1564 l-a succedat pe tatăl său, împăratul Ferdinand I, la tronul Sfântului Imperiu Roman.

Înainte de a accede la tronul imperial, Maximilian era înclinat spre protestantism având legături cu familiile nobiliare protestante din Regatul Boemiei, dar s-a declarat catolic pentru a putea succeda la tronul imperial. Totuși, ca și tatăl său, Maximilian a urmat o politică de compromis privind confesiunile religioase urmărind o coexistență pașnică a protestantismului și catolicismului. Maximilian a susținut principiile Păcii Religioase de la Augsburg, cârmuind și acționând în acest spirit în Arhiducatul Austriei. În timpul cârmuirii sale, importanța protestantismului a cunoscut un apogeu. Singurul conflict militar major din această perioadă a fost un nou război împotriva otomanilor, care s-a încheiat prin Pacea de la Adrianopol - în esență o revenire la status quo-ul anterior.

Biografie miniatura|Maximilian al II-lea (1527–1576) împreună cu frații săi, Ferdinand al II-lea (1529–1595) și Ioan (1538–1539)

Familia Maximilian al II-lea a fost fiul cel mare al împăratului Ferdinand I și al soției sale, Anna Iagello, fiica regelui Ladislau al II-lea al Boemiei și al Ungariei.

Unchii săi au fost: împăratul Carol Quintul, fratele tatălui său, și regele Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei, fratele mamei sale. Unsprezece dintre frații lui Maximilian au atins vârsta maturității. Printre ei s-au numărat Ferdinand al II-lea de Austria și Carol al II-lea de Austria. Elisabeta, sora cea mare, s-a căsătorit cu regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, care după moartea acesteia, s-a recăsătorit cu sora ei mai mică, Ecaterina. Anna, o altă soră, a fost soția ducelui Albert al V-lea de Bavaria.Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, pp. 516-520.

Primii ani miniatura|Maximilian al II-lea la vârsta adolescenței (Guillem Scrotes, c. 1544, Muzeul de Istorie a Artei din Viena) Maximilian a crescut alături de fratele său, Ferdinand, la Innsbruck, bucurându-se de o educație aleasă. Convingerile sale au fost puternic influențate de profesorul luteran Wolfgang Schiefer, care a fost demis în 1538 tocmai din această cauză. Relația lui Maximilian cu principele elector protestant August de Saxonia începută în 1543, a fost privită cu suspiciune de familia sa.Brigitte Vacha (ed.): Die Habsburger. Eine europäische Familiengeschichte, Viena, 1992, p. 158. Maximilian stăpânea șase limbi străine: franceză, spaniolă, latină, italiană, cehă și maghiară.

Înclinația sa spre protestantism, care dealtfel oglindea dezvoltarea confesională a societății contemporane, l-a îngrijorat pe tatăl său. Ca o măsură împotriva acestei tendințe, la vârsta de 17 ani a fost chemat de unchiul său, împăratul Carol Quintul, la curtea spaniolă. Maximilian și-a însoțit unchiul în Războiul Schmalkaldic. Simpatia sa pentru protestanți a devenit evidentă pentru prima dată în timpul acestui război. După ce în 1547 a participat la bătălia de la Mühlberg,Andreas Hansert: Die Habsburger, Geschichte einer Herrscherdynastie, p. 52. în care Carol Quintul a fost învingător, Maximilian a intervenit cu fermitate pentru eliberarea principelui elector Ioan Frederic de Saxonia și a landgrafului Filip de Hessa, conducătorii Ligii de la Schmalkalden.

Tinerețea Pentru a se asigura de schimbarea convingerilor religioase ale arhiducelui, împăratul Carol Quintul l-a chemat pe Maximilian pentru a doua oară în Spania și a hotărât să îl căsătorească cu fiica sa, Maria, o ferventă catolică.Brigitte Hamann: Die Habsburger. Ein Biographisches Lexikon, p. 361. Căsătoria, care a avut loc în 1548, a fost prima dintre cele șase încheiate între membrii celor două linii ale Casei de Habsburg (cea spaniolă și cea austriacă) de-a lungul următorilor 120 de ani. Carol Quintul și-a demonstrat încrederea în tinerii căsătoriți acordându-le guvernarea Spaniei în timpul absenței sale.

Maria s-a străduit să influențeze convingerile religioase ale soțului ei, dar fără mult succes, acesta păstrând în continuare o simpatie decentă pentru protestantism. Chiar tatăl său, Ferdinand I, era îngrijorat de tendințele sale confensionale. Încercând să nu-și declare ferm credința religioasă, Maximilian afirma doar că este creștin. Abia când succesiunea sa la tronul imperial a fost decisă, el a trebuit să se declare ca fiind de credință catolică deoarece era de neconceput ca un protestant să poarte o coroană a cărei existență se baza pe tradiția catolică.

Relația lui Maximilian cu Carol Quintul s-a deteriorat datorită planului de succesiune spaniolă gândit de împărat în scopul preluării definitive a tronului Sfântului Imperiu Roman de către linia spaniolă a Casei de Habsburg. Conform acestui plan, după moartea lui Carol Quintul, fratele său, Ferdinand, urma să-i succeadă la tronul imperial, iar după moartea acestuia, succesorul nu urma să fie Maximilian, ci Filip, fiul lui Carol. De fapt, această soluție putea reprezenta o alternanță a succesiunii între cele două linii ale familiei.Michael Erbe: Die Habsburger 1493-1918. Eine Dynastie im Reich und in Europa, p. 72. Planul a fost primit cu puțin entuziasm în imperiu.

Anulând dispoziții mai vechi privind stăpânirea comună a posesiunilor Casei de Habsburg, Ferdinand I a ordonat în 1554 împărțirea teritoriilor habsburgice ereditare între fiii săi. Maximilian a primit teritoriile dunărene austriece, inclusiv Salzkammergut, lui asigurându-i-se și succesiunea la tronul Boemiei și cel al Ungariei. Următorul fiu, Ferdinand, favoritul tatălui său, a primit Comitatul Tirol și Austria Anterioară. Fiul cel mai mic, Carol, a primit teritoriul central austriac, având ca regiuni principale Stiria, Carintia și Craina, inclusiv fâșia austriacă de-a lungul coastei Marii Adriatice.Erich Zöllner: Geschichte Österreichs în Adolf Armbruster (trad.: „Istoria Austriei de la începuturi până în prezent“), vol. 1, p. 240.

Deși experiența acumulată de Casa de Habsburg nu recomanda împărțirea posesiunilor, neîncrederea lui Ferdinand I în fiul său cel mare, Maximilian, cu înclinații suspecte spre protestantism, și teama de eventuale acțiuni periculoase ale fiilor mai mici, care se puteau simți defavorizați, dar poate și chibzuința că având fiecare posesiuni restrânse puteau mai ușor opune rezistență voinței dietelor, toate acestea au asigurat din nou triumful principiului împărțirii posesiunilor. Pentru că cei trei fii ai lui Ferdinand I conlucrau mult mai bine decât Habsburgii din Evul Mediu târziu, această împărțire nu a avut consecințe nefaste.Erich Zöllner: Geschichte Österreichs în Adolf Armbruster (trad.: „Istoria Austriei de la începuturi până în prezent“), vol. 1, p. 241.

Ascensiunea la tron În 1562 împăratul Ferdinand I a reușit să impună alegerea lui Maximilian ca rege romano-german după ce acesta promisese că va rămâne fidel Bisericii Catolice. După moartea tatălui său, Maximilian s-a concentrat asupra politicii interne a imperiului străduindu-se să păstreze bune relații cu partida protestantă din imperiu și în același timp să respecte prevederile Păcii Religioase de la Augsburg.

În ceea ce privește politica externă, Maximilian s-a străduit să evite confruntările de ordin politic ce puteau fi generate de diferendele dintre cele două confesiuni. El a respins politica vărului său, regele spaniol Filip al II-lea, privitoare la Țările de Jos și nu a dat curs cererii acestuia de a începe o acțiune de contrareformă în Regatul Boemiei. Dezaprobând intervenția brutală în Țările de Jos începută în 1568, el a interzis recrutarea soldaților de către puterile străine pe teritoriul imperiului. De asemenea, Maximilian s-a opus intervenției lui Wilhelm de Olanda și a principilor germani în conflictele violente desfășurate în Franța după Noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572. El a condamnat faptul că papalitatea și Spania își îndreptau forțele de distrugere contra creștinilor, dar nu găseau resurse pentru a susține un război hotărâtor împotriva otomanilor.Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, p. 524. Astfel, Maximilian a refuzat în mod constant să răspundă la cererile papalității și ale Spaniei de a renunța la politica sa împăciuitoare față de protestanți.

Mai puțin succes a avut politica sa în Europa răsăriteană. Împăratul Ferdinand I încercase să extindă puterea habsburgică în Regatul Poloniei prin căsătoria încheiată de fiica sa, Elisabeta, cu regele Sigismund al II-lea August al Poloniei. În același scop, după moartea Elisabetei în 1545, o a doua fiică a lui Ferdinand I, Ecaterina, s-a căsătorit cu același rege al Poloniei.

În 1556 stările maghiare au rechemat din Polonia pe tânărul Ioan Sigismund Zapolya care a recunoscut ulterior suzeranitatea Porții Otomane față de Regatul Ungariei. Sub cârmuirea acestuia, până în 1571, în regatul său existase o libertate confesională care permisese protestanților și luteranilor să-și urmeze credința, fapt ce nu rămăsese fără ecou în teritoriile austriece. Maximilian nu a acceptat pierderea Transilvaniei și a refuzat plata tributului anual convenită de tatăl său cu sultanul Soliman Magnificul în 1551. Ca urmare, în 1566 s-a declanșat un nou război care a adus otomanilor cucerirea cetății Szigetvar din Ungaria.

Bătrânul sultan a murit înainte ca această cetate să fie cucerită după ce fusese supusă asediului timp de o lună. Deși Maximilian dispunea de o oaste puternică, el s-a abținut de la un atac hotărâtor împotriva turcilor. O epidemie de tifos a decimat oastea lui Maximilian. În 1568 a încheiat cu sultanul Selim al II-lea Pacea de la Adrianopol. Deși Ioan Sigismund Zapolya, fără a avea forța necesară pentru a se opune, încercase să submineze tratativele de pace, acesta a trebuit să accepte condițiile păcii și să renunțe la titlul de Rege al Ungariei în 1570. Maximilian a renunțat la pretențiile sale privind Transilvania în același an.Erich Zöllner: Geschichte Österreichs în Adolf Armbruster (trad.): „Istoria Austriei de la începuturi până în prezent“, vol. 1, p. 242.

În 1574 tronul Poloniei a rămăs din nou vacant deoarece regele ales, Henric de Anjou, se întorsese în Franța pentru a ocupa tronul țării după moartea fratelui său, regele Carol al IX-lea.

Deoarece candidatura anterioară a fiului său, Ernest, nu fusese încununată de succes în 1574, Maximilian a decis să candideze el însuși la tronul Poloniei, însă a fost ales doar de o mică parte a nobilimii. miniatura|Maximilian al II-lea (litografie, sec. al XVI-lea)

Politica religioasă

Politica religioasă în teritoriile ereditare habsburgice Anumite cercuri ale nobilimii așteptaseră ca Maximilian să treacă deschis de partea protestantismului după moartea tatălui său în 1564. Totuși, deoarece nu a primit o susținere efectivă din partea principilor germani protestanți, Maximilian a fost nevoit să cedeze și a promis tatălui și fraților săi, Ferdinand și Carol, să rămână loial confesiunii catolice, ceea ce desigur a fost și urmarea presiunii exercitate de linia spaniolă a familiei. Maximilian detesta discordiile din interiorul partidei protestante datorate motivelor dogmatice. El a respins primele revendicări ale dietelor protestante din țările austriece, dar nu a dat curs contraofensivei catolice.