thumb|200px|O toaletă bidé cu jet de apăîn mod normal operațiunea de spălare cu jet de apă nu funcționează decât dacă sensorul amplasat în colac semnalează că cineva șede pe colac.http://toto.co.id/prod_toto_tech_washlet.asp thumb|200px|Unitatea de control al unei toalete japoneze moderne
Toaletele japoneze sunt de două feluri. Tipul mai vechi este cel oriental, stil „turcesc”, unde se șede pe vine peste gaura toaletei, care este plasată la nivelul podelei. Acest tip poate deseori fi găsit și în prezent în clădirile publice mai vechi. După al Doilea Război Mondial, al doilea tip, closetele de tip occidental cu scaun, a început să devină tot mai răspândit. Mai nou, toalete tip bidé sunt foarte răspândite: în 2010, 72% din casele japoneze aveau closet tip bidé. În Japonia aceste closete se numesc (pronunția în japoneză a cuvântului englezesc inexistent „washlet”), care este de fapt o marcă înregistrată a firmei TOTO Ltd., și care are multe funcțiuni avansate. Depinzând de model, aceste closete, de exemplu, își ridică capacul automat atunci când cineva se apropie, spală anusul și vulva cu jet de apă a cărei temperatură este reglabilă (inclusiv o serie de funcțiuni de pulsare și masaj), le usucă apoi cu jet de aer cald, trag automat apa și închid capacul după folosire.
Istoria thumb|200px|Instrumente din lemn pentru igiena intimă, chu-gi, din era Nara. În spate se vede hârtie igienică pentru a compara mărimea. În timpul perioadei Jōmon, așezămintele erau construite în formă de potcoavă cu o piațetă în centru. Gunoiul era adunat în mormane împrejurul așezămintelor. În aceste mormane de gunoi s-au găsit resturi calcificate de fecale umane și animale, așa-numite coprolite ceea ce lasă să se înțeleagă că aceste mormane erau folosite și pentru făcutul nevoilor. Primele sisteme de canalizare din Japonia sunt din perioada Yayoi (300 î.H. - 250 d.H.). Aceste sisteme existau în așezămintele mai mari, probabil în combinație cu un fel de latrine. Un loc unde se pare că au avut loc ritualuri, și care pare să fi fost totodată o latrină cu apă, a fost descoperit la localitatea Sakurai, datând din secolul al III-lea.
O latrină care a fost analizată în detaliu de către arheologi a fost cea descoperită la Palatul Fujiwara din Kashihara, primul loc unde a fost palatul imperial de la 694 la 710. Era construită peste o groapă deschisă. În timpul perioadei Nara (710 -784) a fost construit un sistem de canalizare în capitala Nara, ce consta din canale de 10–15 cm lățime umplute cu apă, peste care utilizatorul stătea pe vine cu un picior pe fiecare parte. Erau folosite instrumente de lemn, așa-numite chu-gi, urmând ca mai apoi să se folosească hârtia igienică. Înainte erau folosite alge de mare în acest scop, dar în timpul perioadei Edo algele de mare și chu-gi au fost înlocuite de hârtie igienică făcută din washi (hârtie tradițională japoneză). La munte se foloseau chiar și frunze mai mari și un fel de răzuitoare. Deseori latrinele erau construite deasupra unui pârâu; unul dintre primele latrine cu apă a fost descoperit la castelul Akita. Fusese construit deasupra unui pârâu căruia îi fusese schimbată calea. Totuși, din punct de vedere istoric, latrinele erau găsite mai des deoarece erau mai ușor de construit și permiteau refolosirea fecalelor ca îngrășământ. Folosirea fecalelor umane era foarte importantă într-o țară în care budismul și vegetarianismul erau asociate cu reducerea dependinței de animale, cu toate că peștele și alte fructe de mare au fost întotdeauna o parte importantă a alimentației japoneze. Fecalele oamenilor bogați erau vândute mai scump, deoarece aceștia avuseseră o alimentație mai bună. Mai multe documente istorice din secolul al IX-lea descriu legi care reglementau construcția canalelor de apă dulce și scurgere, și care descriau în detaliu cum trebuie îndepărtate fecalele din toalete.
Vânzarea de fecale umane ca îngrășământ a devenit mai puțin obișnuită după cel de-al Doilea Război Mondial, atât din motive sanitare cât și din cauza proliferării îngrășămintelor chimice, iar actualmente (2007) doar 1% din îngrășămintele folosite în Japonia sunt fecale umane.
thumb|left|O toaletă „turcească” din perioada Meiji (1868-1912).
Din acest motiv, Japonia a avut din punct de vedere istoric un standard mai înalt de igienă decât, de exemplu, Europa. Înlăturarea fecalelor în Japonia se făcea în mod ordonat, pe când în Europa, într-o bună parte a istoriei moderne timpurii ele erau pur și simplu aruncate în stradă. Se pare că primii vizitatori occidentali în orașul Edo au fost surprinși în mod plăcut datorită faptului că nu văzuseră niciodată un oraș așa de curat.
În Okinawa latrina era deseori în legătură cu cocina, iar porcii se hrăneau cu fecalele umane. Acest lucru a fost interzis de către autoritățile americane care au ocupat insula, ca fiind neigienic.
În perioada Azuchi-Momoyama (1568 - 1600) s-a construit un sistem de canalizare în jurul castelului Osaka, care există și este folosit și astăzi. Folosirea sistemelor de canalizare modernă a început în 1884 cu instalarea unui canal colector din cărămidă și ceramică în cartierul Kanda, Tokio. Mai multe sisteme de apă și canalizare au fost construite după marele cutremur din Kantō din 1 septembrie 1923 pentru a preveni epidemii în cazul unor eventuale cutremure viitoare. Dar doar după cel de-al Doilea Război Mondial construcția de sisteme de canalizare a luat avânt pentru a ține pasul cu creșterea populației urbane. În 2000, 60% din populația Japoniei era conectată la sisteme de canalizare. În Japonia există o „Zi a Canalizării”, 10 septembrie. Toaletele în stil occidental au început să apară în Japonia la începutul secolului al XX-lea, dar doar după cel de-al Doilea Război Mondial, sub influența ocupației americane, folosirea lor a devenit mai răspândită. În 1977, vânzările de toalete de tip occidental au fost mai mari decât cele de tip oriental. În anii 1980, firma TOTO a lansat în Japonia toaleta-bidét Washlet, care avea la bază produse similare din Elveția și SUA. Firmele japoneze produc actualmente toalete dintre cele mai avansate din punct de vedere tehnologic în lume.
Terminologie Cuvântul este împrumutat din limba engleză (abreviere a pronunțării în japoneză a cuvântului „toilet”, anume toiretto (トイレット) și este folosit atât ca nume pentru toaleta ca atare, cât și pentru încăperea respectivă.
Un eufemism obișnuit pentru toaletă este . Strict vorbind, o-tearai este chiuveta și este o traducere a cuvântului englez lavatory. Un alt eufemism folosit este , deseori folosit pe sau deasupra ușilor din magazinele universale împreună cu pictograma unui WC public.
Cuvântul cam crud , de la cuvântul care înseamnă „conveniență” sau „excrement”, este folosit mai mult de bărbați și nu este foarte des exprimat în public. Dar este deseori folosit ca și kanji în școlile primare, băi publice etc. Cu toate că nu este un cuvânt vulgar, mulți japonezi preferă să folosească expresii mai rafinate. În multe jocuri japoneze de copii (de exemplu, jocul echivalent cu jocul românesc de-a prinselea), se folosește cuvântul „benjo” pentru locul unde cel ce a fost prins este trimis. Limba japoneză are și alte cuvinte pentru desemnarea locului unde omul își face nevoile excretorii, de exemplu kawaya (厠) sau habakari (憚り), dar acestea sunt folosite mai rar, și sunt oarecum arhaice.
Toaleta ca atare (fie că are scaun sau nu), inclusiv rezervorul de apă, se numește benki (便器), iar locul pe care se șede se numește benza (便座). Oala de noapte se numește o-maru (câteodată scris 御虎子, „onorabilul pui de tigru”).
Asociația Japoneză a Producătorilor de Toalete (日本トイレ協会) a desemnat ca „Zi a Toaletei” data de 10 noiembrie- scris în stilul japonez 11/10 (mai întâi luna și apoi ziua), dată care poate fi citită ca ii-to(ire), ceea ce însemană „toaletă bună”.
Tipuri de toalete Toaleta „turcească” thumb|Toaletă „turcească” cu șlapi de toaletă. Toaleta tradițională japoneză (和式, washiki) este o toaletă de tip „turcesc”. Se numește câteodată și „toaletă orientală” deoarece acest tip de toaletă este foarte răspândit în Orient. O toaletă „turcească” este diferită de cele occidentale atât prin construcție cât și prin modul de folosință. Ea arată de fapt ca un pisoar care a fost întors 90 de grade și a fost montat în podea. Majoritatea acestor toalete sunt făcute din faianță, dar uneori pot fi găsite toalete făcute din oțel inoxidabil (de exemplu în trenuri). În loc să șadă pe toaletă, utilizatorul stă pe vine cu câte un picior pe o parte, cu fața spre semicerc, adică în imaginea din dreapta cu fața spre perete. Spre deosebire de toaletele occidentale, excrementele se adună într-un receptacul nu prea adânc. Toate celelalte accesorii, de exemplu rezervorul de apă, sistemul de tras apa etc., sunt identice cu toaletele occidentale. Apa care se scurge duce excrementele într-un rezervor de colectare, de unde sunt duse mai departe în rețeaua de canalizare. Tragerea apei se face deseori ca la toaletele occidentale, dar uneori există un mâner sau o pedală. Multe toalete japoneze au două feluri de a trage apa: „mic” (小) și „mare” (大). Deosebirea constă în cantitatea apei care se scurge. La „mic” apa se scurge atât timp cât ții mânerul în jos, de exemplu, mânerul apăsat jos până se golește rezervorul, iar la „mare” se scurge toată apa din rezervor dintr-o dată. „Mic” se folosește de obicei la urinare, iar „mare” la defecare. Unii oameni, când folosesc un WC public unde cineva așteaptă în fața ușii, țin mânerul apăsat în timpul folosirii, pentru ca zgomotul apei care se scurge să camufleze zgomotele făcute în timpul utilizării.
Există două variante: una, unde toaleta este plasată la nivelul podelei, și cealaltă, unde toaleta este plasată la o înălțime de cca 30 cm de podea pe o platformă. Varianta din urmă este mai ușor de folosit de bărbații care urinează stând în picioare, dar ambele pot fi folosite în acest scop. De asemenea nu există diferență în modul de utilizare între defecare și urinare stând pe vine. Se șede pe vine cu pantalonii și chiloții dați jos (rochiile și fustele ridicate sus). Se șede crăcănat cât mai aproape de semicercul din față, deoarece altfel excrementele pot cădea pe marginea din spate a receptaculului din podea. De aceea, multe toalete de acest fel au o placă pe care scrie (în traducere) „Faceți un pas în față”. Important este să îți păstrezi echilibrul.
Cei neîndemânatici se țin deseori de țeava din față. Dacă țeava este ascunsă în perete sau nu este suficient de rezistentă, este câteodată instalat un mâner separat pentru balansare atât în timpul utilizării toaletei cât și pentru ridicatul în picioare după utilizare. O altă strategie (pentru a evita situații penibile) folosită de cei neobișnuiți cu astfel de toalete este să se dezbrace complet de la brâu în jos înainte de a se așeza pe vine.
Un avantaj al toaletelor „turcești” este curățarea facilă. Sunt totodată mai ieftin de construit, folosesc mai puțină apă decât toaletele occidentale, și datorită faptului că nu există contact direct cu toaleta, se zice că ar fi mai igienice. Dar, oricum, un eventual contact cu toaleta nu constituie nici un fel de hazard serios pentru sănătatea utilizatorului dar folosirea toaletelor de acest tip rezultă câteodată într-un miros neplăcut din cauza stropirii pantofilor cu urină. Toaleta aceasta, care nu conține decât foarte puțină apă, minimalizează însă riscul de a fi stropit cu apă pe șezut la defecare. Dar deoarece excrementele stau expuse la aer până când sunt scurse de apa trasă, produc deseori un miros mai puternic decât toaletele occidentale, unde excrementele stau în apă înainte de scurgere. Acest efect este deseori perceptibil în sau în apropierea unui WC de tip oriental.