thumb|Arhiereu cu tricher (τριϰέριον) și dicher (διϰέριον) Ritul bizantin este un rit creștin-oriental, întrebuințat de Bisericile ortodoxe și de Bisericile greco-catolice.
Împreună cu ritul armean, ritul bizantin formează grupul riturilor capadociene, făcând parte din marea ramură de origine siriacă. Potrivit altei împărțiri, ritul bizantin formează, împreună cu ritul latin, grupul riturilor imperiale.
În ciuda aparențelor, riturile cele mai apropiate de ritul bizantin sunt cel latin și cel armean.
Ritul bizantin se împarte, la rândul lui, în mai multe forme, dintre care cele mai importante sunt: forma grecească, slavă, melkită. Pe lângă acestea trei, majoritatea liturgiștilor francofoni recunosc și forma românească drept distinctă. Cât despre forma slavă, liturgiștii de mai demult recunoșteau două forme distincte: cea rusească și cea ruteană. În a doua parte a secolului al XX-lea, ia naștere încă o formă slavă distinctă, numită ritul paleobizantin.
Istoric
Ritul bizantin are două origini: una monahală și una catedrală. Mai concret, ritul bizantin s-a format prin contopirea a două rituri vechi, și anume: ritul monahal palestinian și ritul catedral (sau de enorie) constantinopolitan. Delicatețea și amănunțimea ceremoniilor rituale vin de obicei de la Constantinopol, pe când rubricile (tipicul, însemnările cu roșu) de obicei își au originea în Palestina.
Ritul bizantin cunoaște trei etape; după unii liturgiști moderni, o a patra etapă e în curs de desfășurare:
i. sec. al IV-lea – 787 d.Hr.
ii. 787 – sec. al XIX-lea
iii. sec. al XIX-lea – ± 1965
iv. ± 1965 – prezent
I) sec. al IV-lea – 787 Ritul bizantin se formează prin împrumutul de rugăciuni de la Cappadocia, apoi prin călugării palestinieni care vin la Constantinopol. Se abandonează liturghia locală, și se ia textul liturghiei capadociene a sfântului Vasile cel Mare, căruia i se adauge părți festive copiate după ceremoniile imperiale.
O dată cu relațiile diplomatice între curțile de la Constantinopol și Roma, cele două rituri se influențează reciproc, îndeosebi datorită sfântului Grigore cel Mare (Dialogul), arhidiacon roman delegat la Constantinopol și care mai târziu devine papă al Romei.
II) 787 – sec. al XIX-lea thumb|right|Apariția iconostasului: trecerea într-o nouă perioadă a formării ritului bizantin. În 787 se încheie sinodul ecumenic al VII-lea (al II-lea constantinopolitan), care condamnă iconoclasmul și autorizează folosirea icoanelor în cult. Astfel, începând cu orașul Constantinopol, presbiteriul se departe definitiv de navă, pentru că între cele două se va pune un zid de icoane, numit iconostas.
Mănăstirea Studion, întemeiată de sfântul Teodor Studitul crește în importanță și pune pe picioare ceea ce numim Tipicul sfântului Savva. Astfel din ritul bizantin vor dispărea multe ceremonii și ritualuri legate de tainele de inițiere.
Tot în acest timp, o importantă reformă va avea loc cu privire la textul Liturghiei. Liturghia sfântului Vasile va continua să fie folosită, însă doar de zece ori pe an. În rest, se va păstra schema acesteia, căreia i se va alipi o anaforă veche, găsită în podul unei mănăstiri din Antiohia, și care a fost copiată de un anumit preot cu numele de Ioan. Datorită obiceiului pseudoepigrafic la modă în acea vreme, această anaforă a primit titlul unui alt Ioan, și anume a sfântului Ioan Chrisostom, care fusese arhiepiscop la Constantinopol.
Tot sub influență latină, rugăciunile de la Liturghie se vor citi "în taină".
Scade numărul laicilor care se împărtășesc. În locul a cinci pâini mari din vechime, se folosește la Liturghie doar un agneț, cub mic decupat dintr-o pâine. Pentru a copia ostiile din ritul latin, se vor introduce miridele, bucățele sau firimituri. Credincioșii nu vor mai putea primi pâinea euharistică pe palme, nici bea din potir, ci cuminecarea laicilor se va face cu lingurița.
Sfântul Ioan din Damasc ia octoihul sirian occidental și-l prescurtează. Această formă va deveni octoihul bizantin duminical. Mai târziu acest octoih bizantin va fi completat, pentru a avea cântări și pentru celelalte zile ale săptămânii. Datorită numărului mare de martiri cunoscuți și a numărului tot mai crescând de călugări venerați (cuvioși, se ajunge la a prăznui sfinții în fiecare zi a anului, și așa ia naștere mineiul.
Alături de păresimi se vor introduce încă trei posturi mai lungi, după influența latină: postul Crăciunului, al sfinților apostoli și al adormirii Maicii Domnului. Disputele legate de isihasm vor introduce în ritul bizantin mai multe devoțiuni monahale, excluzând inițierea creștină legată de catehumenat.
Convertirea slavilor și preluarea ritului bizantin de către ei marchează o etapă importantă în istoria ritului bizantin. De asemenea preluarea ritului bizantin de către melkiți va marca un alt pas important.Deocamdată limbile greacă și slavonă sunt singurele limbi liturgice.
Marea Schismă face ca riturile bizantin și latin să se îndepărteze, în mod voit, tot mai mult unul de celălalt. Unele Biserici locale ortodoxe se unesc cu Roma, ceea ce marchează începutut latinizărilor. Dar aceste uniri au și un punct pozitiv important în liturgică: limbile arabă, română și ucraineană devin limbi liturgice. Aceasta va permite o emancipare locală a ritului.
III) sec. al XIX-lea – ± 1965
Au loc anumite treziri spirituale, îndeosebi în lumea slavă, prin figuri de seama sfântului Serafim de Sarov. Acestei spiritualități i se cuvenea o trezire liturgică. Astfel unele figuri, precum sfântul Ioan de Kronstadt fac ca ritul bizantin să poată reveni spre origini. Această tendință nu va fi bine primită peste tot.
În același timp, Mănăstirea Chevetogne va face ca marile figuri din Apus să se intereseze de Răsărit. Activitatea preacuviosului Lambert Bauduin va iniția la nivel mondial mișcarea ecumenică, ceea ce va permite și ortodocșilor din Răsărit să cunoască izvoare liturgice și patrologice vechi, pentru a reveni la origini.
Instaurarea regimului comunist în estul și centrul Europei a făcut ca între anii 1945 și 1948 o mare parte a bisericilor locale greco-catolice, biserici răsăritene unite cu Roma, să fie interzise de către autoriățile nou instalate, iar credincioșii și patrimoniul ecleziastic fiind preluat de către bisericile ortodoxe locale. Astfel anumite spiritualități și obiceiuri liturgice locale vor fi cunoscute de o masă mai mare de liturgiști și de un ansamblu bisericesc mai mare.
IV) ± 1965 – prezent Revenirea la origini a fascinat mult perioada a III-a. De aceea anumite comunități ortodoxe de rit bizantin din Occident au fost mult marcate de reforma liturgică petrecută în Biserica Latină datorită Conciliului Vatican II. Astfel multe comunități ortodoxe din Apus au regăsit elemente vechi ale ritului: cuminecarea deasă (în fiecare duminică sau zilnic), împărtășirea fără linguriță, cântarea întregii liturghii cu voce tare, privegherea pascală veche, săvârșirea botezului și mirului sau a cununiei în cadrul liturghiei etc.
În același timp Conciliul Vatican II îndeamnă bisericile catolice răsăritene să revină la originile lor, atât cât este cu putință, dar sarcina aceasta revine soborului ierarhilor locali în parte.
Euharistie
Vezi și articolul principal: Liturghia bizantină.
Ca orice euharistie validă, cea a ritului bizantin are cele două părți: liturghia cuvântului (sau a catehumenilor) și liturghia altarului (sau a credincioșilor). Pe lângă acestea două, ritul bizantin - ca cel armean - are și proscomidia sau proteza, ce corespunde ofertoriului din alte rituri. Totuși, în zilele noastre, proscomidia se face înainte de liturghia cuvântului.
Liturghia cuvântului
Un lucru specific, ritul bizantin e cel mai sărac în citiri. Astfel, euharistia bizantină are doar două citiri: un apostol și o evanghelie. Excepție fac liturghiile privegherilor, când se fac și citiri din Primul Legământ.
Liturghia cuvântului are următoarele elemente: Tămâierea altarului și a bisericii Chemarea Duhului Sfânt ("Împărate ceresc") de către preotul slujitor Binecuvântarea trinitară Ectenia Mare (sinapta irenică) Trei antifoane cu trei sinapte: Ectenie Mică + rugăciune obștească Procesiune de intrare ("intrarea mică") cu evangheliarul Aclamare + troparele zilei (facultativ) Rugăciunea Trisanghionului + Trisagiu ("Sfinte Dumnezeule") Prochimen (scurt psalm de răspuns) Apostol Aliluia Evanghelie Predică Ectenia stăruitoare
Proscomidia thumb|Proteza, în timpul nopții Articol principal: Proscomidia bizantină.
Pregătirea și punerea înainte (ofertoriul) a darurilor se îndeplinește la o măsuță laterală – adesea scobită în perete – ce se cheamă proscomidiar. Tradițional, pregătirea darurilor – numită proscomidie sau proteză – este făcută de către diacon, urmând ca preotul să citească doar rugăciunea punerii înainte. Această datină e încă în vigoare la Ierusalim. Obișnuința slavă a făcut ca toată proscomidia să fie făcută de preot. Proteza simbolizează de obicei ieslea în care ar fi fost culcat Iisus, după naștere.
thumb|375px|Patenă bizantină (cu explicații în limba franceză) Înainte de secolul al IX-lea, când se cuminecau toți credicioșii, se pregătea toată pâinea liturgică (prescura), fără a fi tăiată, apoi se turna în potir vinul și apa. Mai târziu s-a ajuns ca să fie tăiat doar agnețul, un cub extras din prescură, care ajungea pentru cuminecarea clerului. Sub influența «ostiilor» din ritul latin, pentru cuminecarea credincioșilor s-a început a se tăia din prescură alte părticele separate, ceea ce contrazicea conceptul de «o unică pâine și un potir unic». Astfel, începând cu secolul al XVII-lea, aceste părticele suplimentare nu au, decât o valoare simbolică. Ele se taie întru pomenirea alor personaje, dar ele nu sunt oferite și sfințite, decât la ruteni. Pe alocurea, mlekiții încă decupează alte părticele pentru cuminecarea credincioșilor, iar aceste părticele se pun pe un alt disc. Totuși, s-a dezvoltat un simbolism al discului, încât el este icoana întregii Biserici. Agnețul («mielușelul») îl închipuie pe Iisus; la dreapta lui stă părticica ce o închipuie pe Fecioara Maria; la stânga sunt părticelele sfinților; iar în fața agnețului sunt părticelele pentru cei vii și pentru cei morți. La slavi, dintre aceste ultime părticele, trei sunt mai mari decât celelalte, reprezentând autoritățile.
Ceremonia proscomidiei (protezei) începe prin troparul Vinerii Mari. Apoi slujitorul decupează agnețul din prescură, rostind versete din cartea Isaia, capitulul 53. Apoi varsă vin și apă în potir, rostind versetul de la Ioan 19:34. Apoi decupează o părticică piramidală în cinstea Mariei, și nouă alte părticele în cinstea sfinților, după nouă categorii. În cele din urmă taie bucățelele în cinstea viilor și morților. Peste disc este așezat asteriscul: două semicercuri metalice încrucișate. Se pune un văl peste disc, apoi un văl (sau două) peste potir, și unul peste ambele. Preotul rostește rugăciunea punerii înainte (sau a oferirii), binecuvântând și tămâind darurile. thumb|Proteza acoperită
Ceea ce rămâne din prescura decupată se taie în bucăți (numite anafură ori antidoron sau eulogii), ce urmează a fi împărțite credincioșilor ce nu se cuminecă. Slavii folosesc cinci prescuri, iar grecii doar una.
Agnețul are patru părți: IC («Iisus») – XC («Christos») – NI – KA (în greacă nika= «învinge»). La frângerea pâinii, înainte de cuminecare, părticica IC va fi pusă în potir. Pentru a nu aglomera potirul, liturgiștii contemporani nu pun în potir decât o firimitură smulsă din părticica IC. Părticica XC va fi tiată în atâtea bucăți câți clerici, și cu aceasta se vor cumineca clericii. Părticelele NI-KA vor fi tăiate în mai multe bucățele, pentru cuminecarea credincioșilor.
Liturghia euharistică thumb|right|Sfânta masă, în ritul bizantin. Ceea ce e specific în ritul bizantin: crezul se rostește între aducerea darurilor și anaforă; ofertoriul a fost deja făcut la proscomidie, deci darurile se pun pur și simplu pe antimis, în amintirea punerii lui Iisus în mormânt.