Betleem (învechit Viflaim, uneori scris Bethleem sau Bethlehem; în ebraică בית לחם, beyt lehem, „casa pâinii”, etimologie populară; în arabă بيت لحم, beyt lahm, „casa cărnii”, de asemenea etimologie populară; în greaca comună Βηθλεὲμ, Bethleém) este un oraș din Cisiordania ocupat de Israel din Statul Palestina, situat la aproximativ zece kilometri (șase mile) sud de Ierusalim. Este capitala guvernoratului Betleem în 2017 având o populație de 28.591 de persoane. Economia orașului se bazează în mare parte pe turism; turismul internațional atinge apogeul în preajma și în timpul Crăciunului, când creștinii se îmbarcă într-un pelerinaj la Biserica Nașterii Domnului, venerată ca locul Nașterii lui Iisus.
O posibilă primă mențiune a Betleemului se află în Scrisorile de la Amarna din Egiptul antic, datate în 1350-1330 î.Hr., chiar dacă acestea sunt incerte. În Biblia ebraică, este descrisă perioada israeliților; Betleemul este identificat ca locul de naștere al lui David. În Noul Testament, orașul este identificat ca locul de naștere al lui Iisus din Nazaret. Sub Imperiul Roman, orașul Betleem a fost distrus de Hadrian, dar reconstruit ulterior de Constantin cel Mare, care a comandat Biserica Nașterii Domnului în anul 327 d.Hr. În 529, Biserica Nașterii Domnului a fost puternic afectată de samaritenii implicați în revoltele samaritenilor; după victoria Imperiului Bizantin, a fost reconstruită de Iustinian I.
Mai târziu, în timpul guvernării mai multor califate, Betleemul a devenit parte din Jund Filastin în 637. Musulmanii au continuat să conducă orașul până în 1099, când a fost cucerit de cruciați, care au înlocuit clerul local creștin greco-ortodox cu unul catolic. La mijlocul secolului al XIII-lea, zidurile Betleemului au fost demolate de sultanatul mameluc. Cu toate acestea, ele au fost reconstruite de Imperiul Otoman în secolul al XVI-lea, când acesta a ajuns să controleze regiunea. După dizolvarea Imperiului Otoman la sfârșitul Primului Război Mondial, Betleem a făcut parte din Mandatul Palestina până în 1948 și, ulterior, din Cisiordania anexată de Iordania în urma războiului arabo-israelian din 1948. În timpul Războiului de Șase Zile din 1967, Betleemul a fost ocupat de Israel împreună cu restul Cisiordaniei. Începând de la Acordurile de la Oslo dintre Israel și Autoritatea Națională Palestiniană, Betleem a fost desemnat ca făcând parte din zona A a Cisiordaniei, ceea ce înseamnă că se află sub control palestinian. Circulația în jurul orașului este limitată din cauza zidului israelian din Cisiordania.
Deși istoric a fost un oraș al creștinilor arabi, Betleemul are acum o majoritate de musulmani arabi; deși încă găzduiește o populație semnificativă de creștini palestinieni, această comunitate a scăzut semnificativ, de la aproximativ 86% în 1950 la aproximativ 10% în 2022. În prezent, Betleemul este înconjurat de zeci de colonii israeliene, care împiedică în mod semnificativ posibilitatea palestinienilor din oraș de a avea acces liber la pământurile și mijloacele lor de trai, ceea ce a contribuit la exodul palestinienilor.
Etimologie Numele actual al Betleemului în limbile locale este Bayt Laḥm /Bēt laḥm/ în arabă (arabă: بيت لحم), însemnând literalmente „casa cărnii”, și Bet Leḥem în ebraică (ebraică: לֶחֶם לֶחֶם), însemnând literalmente „casa pâinii” sau „casa mâncării”. Orașul a fost numit în greaca veche: Βηθλεέμ pronunție greacă: [bɛːtʰle.ém] și în latină: Bethleem. În aramaică, numele Betleemului era pur și simplu numele ebraic בית לחם și era pronunțat Beit Lekhem. Dovada pentru această ortografie poate fi dedusă pe baza faptului că ortografia ܒܝܬܠܚܡ poate fi găsită în versiunea aramaică siriacă a Bibliei în Matei 2, precum și în alte părți ale cărții. Literele ܒܝܬܠܚܡ traduc ביתלחם. Scrisoarea Amarna EA290 face referire la un oraș bīt-ninurta care a fost citit ca Bit-Lachmi de către cercetătorul W. F. Albright, urmând o propunere a lui Otto Schroeder din 1815 și făcând din aceasta o potențială primă referință istorică la Betleem. Această interpretare este, totuși, nesigură și a întâmpinat opoziții.
„Casa zeului Lahmu” Toponimele canaanite și israelite care încep cu beth sunt interpretate ca însemnând „casa lui”, cu „casă” înțeles ca „templu” și a doua parte a numelui indicând divinitatea căreia îi era dedicat templul local. În conformitate cu cele de mai sus, o sugestie de lungă durată în știință este că numele Betleem derivă din zeul fertilității mesopotamian sau canaanit Laḫmu și sora sa consoartă Lahamu, lahmo fiind cuvântul caldeean pentru „fertilitate”. Cercetătorul în studiul Bibliei William F. Albright credea că această ipoteză, avansată pentru prima dată de Otto Schröder, era „cu siguranță corectă.”Albright a observat că pronunția numelui a rămas în esență aceeași timp de 3.500 de ani, chiar dacă semnificația percepută s-a schimbat de-a lungul timpului: „Templul zeului Lakhmu” în canaanit, „Casa pâinii” în ebraică și aramaică, „Casa cărnii” în arabă”. Deși teoria lui Schröder nu este acceptată pe scară largă, ea continuă să fie preferată în literatura academică față de traducerile ulterioare. Istorie Perioada canaanită Cea mai veche referire la Betleem apare în Scrisorile de la Amarna (c. 1400 î.Hr.). Într-una dintre cele șase scrisori adresate faraonului, Abdi-Heba, guvernatorul numit de egipteni la Ierusalim, solicită ajutor pentru recucerirea Bit-Laḫmi în urma tulburărilor provocate de mercenarii Apiru: „Acum, chiar și un oraș de lângă Ierusalim, Bit-Lahmi pe nume, un sat care a aparținut regelui, a căzut în mâinile inamicului... Regele să audă cuvintele servitorului său Abdi-Heba și să trimită arcași pentru a restaura pământurile imperiale ale regelui!”
Se crede că asemănarea acestui nume cu formele sale moderne indică faptul că a fost inițial o așezare de canaaniți care împărtășeau o moștenire culturală și lingvistică semitică cu cei sosiți mai târziu. Laḫmu era zeul akkadian al fertilității, venerat de canaaniți ca Leḥem.Cândva în mileniul al treilea î.Hr. canaaniții au ridicat un templu pe dealul cunoscut acum ca Dealul Nașterii Domnului, dedicat probabil lui Laḫmu. Templul, și ulterior orașul care s-a format în jurul său, a fost cunoscut atunci sub numele de Beit Lahama, „Casa (Templul) lui Lahmu”.Până în anul 1200 î.Hr., zona Betleemului, precum și o mare parte a regiunii, au fost cucerite de filisteni, ceea ce a făcut ca regiunea să fie cunoscută de greci sub numele de „Philistia”, care mai târziu a devenit „Palestina”.
Un cimitir descoperit în primăvara anului 2013 și cercetat în 2015 de o echipă mixtă italo-palestiniană a constatat că necropola se întindea pe 3 hectare (peste 7 acri) și conținea inițial mai mult de 100 de morminte utilizate între aproximativ 2200 î.Hr. și 650 î.Hr. Arheologii au reușit să identifice cel puțin 30 de morminte. Perioada israelită și iudaică Confirmarea arheologică a faptului că Betleemul a fost un oraș din Regatul Iudeei a fost descoperită în 2012 la săpăturile arheologice de la Cetatea lui David, sub forma unei bulla (amprentă de sigiliu în lut uscat) în scriere ebraică veche, care spune „Din orașul Betleem către rege”. Potrivit excavatorilor, aceasta a fost folosită pentru a sigila sfoara care închidea o încărcătură de cereale, vin sau alte bunuri trimise ca plată a taxelor în secolul al VIII-lea sau al VII-lea î.Hr.
Cercetătorii biblici cred că Betleemul, situat în „ținutul colinelor” din Iudeea, ar putea fi același cu Efrata biblică,, , care înseamnă „fertil”, deoarece există o referire la acesta în Cartea lui Mica ca Betleem Efrata. Biblia ebraică îl numește, de asemenea, Beth-Lehem Judah, iar Noul Testament îl descrie ca „Orașul lui David”. Este menționat pentru prima dată în Biblie că locul în care a murit matroana Rahela și a fost îngropată „pe drum” (Geneza 48:7). Mormântul Rahelei, locul de înmormântare, se află la intrarea în Betleem. Conform Cărții lui Rut, valea de la est este locul în care Rut din Moab a cules spicele și s-a întors în oraș cu Naomi. În cărțile lui Samuel, Betleemul este menționat ca fiind casa lui Isai, tatăl regelui David al Israelului, și locul unde David a fost uns de profetul Samuel. Trei dintre războinicii săi i-au adus apă din fântâna din Betleem când se ascundea în peștera Adullam.
Scriind în secolul al IV-lea, pelerinul din Bordeaux a relatat că mormintele lui David, Ezechiel, Asaf, Iov, Isai și Solomon se aflau lângă Betleem.
Perioada clasică
Evanghelia după Matei și Evanghelia după Luca îl prezintă pe Iisus ca fiind născut în Betleem, cunoscut în aramaică sub numele ebraic בית לחם (Beit Lekhem). Cu toate acestea, cercetătorii moderni consideră cele două relatări ca fiind contradictorii; Evanghelia după Marcu, cea mai veche evanghelie, nu menționează nimic despre nașterea lui Isus în Betleem, spunând doar că a venit din Nazaret. Cercetătorii actuali sunt împărțiți în ceea ce privește locul real al nașterii lui Iisus: unii cred că s-a născut în Nazaret, în timp ce alții susțin că s-a născut în Betleem.
Totuși, tradiția conform căreia Iisus s-a născut în Betleem a fost proeminentă în biserica timpurie. În jurul anului 155, apologetul Iustin Martirul a recomandat celor care se îndoiau că Iisus s-a născut cu adevărat în Betleem să meargă acolo și să viziteze peștera în care se presupune că s-a născut. Aceeași peșteră este menționată și de Evanghelia apocrifă a lui Iacov și de istoricul bisericesc din secolul al IV-lea Eusebiu din Cezareea. După ce revolta Bar Kokhba (c. 132-136 d.Hr.) a fost zdrobită, împăratul roman Hadrian a transformat locul creștin de deasupra Grotei într-un sanctuar dedicat zeului grec Adonis, pentru a-l onora pe favoritul său, tânărul grec Antinous.
În jurul anului 395 e.n., Ieronim scria într-o scrisoare: „Betleemul... care ne aparține acum... era umbrit de o dumbravă a lui Tammuz, adică a lui Adonis, iar în peștera unde odinioară plângea pruncul Hristos, era jelit iubitul lui Venus”. Mulți cercetători au considerat această scrisoare drept o dovadă a faptului că peștera Nașterii Domnului, peste care a fost construită ulterior Biserica Nașterii Domnului, a fost la un moment dat un sanctuar al zeului fertilității Tammuz, din Orientul Apropiat antic. Totuși, Eusebiu din Cezareea nu menționează nimic despre faptul că peștera ar fi fost asociată cu Tammuz și nu există alte surse patristice care să sugereze că Tammuz ar fi avut un sanctuar în Betleem. Peter Welten a susținut că peștera nu a fost niciodată dedicată lui Tammuz și că Ieronim a interpretat greșit doliul creștin pentru Uciderea pruncilor drept un ritual păgân pentru moartea lui Tammuz. Joan E. Taylor a contracarat această afirmație susținând că Ieronim, ca om educat, nu ar fi putut fi atât de naiv încât să confunde doliul creștin pentru Uciderea pruncilor cu un ritual păgân pentru Tammuz.
În 326-328, împărăteasa Elena, consoarta văduvă a împăratului Constantius I și mama împăratului Constantin cel Mare, a făcut un pelerinaj în Siria-Palaestina, în cursul căruia a vizitat ruinele Betleemului. Biserica Nașterii Domnului a fost construită la inițiativa ei deasupra peșterii în care se presupune că s-a născut Iisus. În timpul revoltei samaritenilor din 529, Betleemul a fost jefuit, iar zidurile și Biserica Nașterii Domnului au fost distruse; acestea au fost reconstruite la ordinul împăratului Iustinian I. În 614, Imperiul Persan Sasanid, susținut de rebelii evrei, a invadat Palestina Prima și a capturat Betleemul. O poveste relatată în surse ulterioare susține că s-au abținut de la distrugerea bisericii văzându-i pe magi reprezentați în haine persane într-un mozaic.
Evul Mediu