Istoria militară a Italiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Regatul Italiei a avut o istorie tumultuoasă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda faptului că forțele militare italiene au fost considerate slabe de către puterile învingătoare din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, există voci ale unor istorici militari că situația în care s-au aflat militarii peninsulari s-au datorat mai degrabă slabei echipări și a conducerii politice ineficiente, decât unei inferiorități evidente. 300px|thumb|Imperiul Italian la sfârșitul anului 1940. thumb|right|340px|Zonele controlate de Italia și Anglia în bazinul Mării Mediterane în momentul de maximă extindere din 1942 (Italia – linie verde, Aglia – roșie)

Declanșarea celui de-al doilea război mondial Germania Nazistă a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, dar Italia a rămas neutră în următoarele nouă luni, deși era una dintre Puterile Axei.

Subsecretarul de stat pentru producția de război al guvernului dictorului italian Benito Mussolini, Carlo Favagrossa, a apreciat că Italia nu putea să fie gata de război până în octombrie 1942. Această poziție avea să fie subliniată în timpul negocierilor germano-italiene pentru Pactul de Oțel, în care s-a stipulat că niciunul dintre semnatari nu urma să declare război mai înainte de 1943.Walker (2003), p.19 Deși Italia era considerată o mare putere, sectorul industrial al țării era relativ slab dezvoltat în comparație cu cele ale altor puteri europene. Astfel, capacitatea industrială italiană nu reprezenta decât cel mult 15% din cea a Franței sau a Regatului Unit în sectoare militare cheie precum construcția de automobile. Numărul de automobile din Italia în perioada interbelică era de aproximativ 372.000 de unități, în comparație cu circa. 2.500.000 în Anglia și Franța. Slaba dezvoltare a industriei automobilistice a făcut imposibilă mecanizarea unităților militare italiene. Italia avea încă în acea perioadă o industrie predominant agricolă, o țară încă în curs de dezvoltare, cu un mare grad al analfabetismului, sărăciei, o creștere accentuată a populației și cu o proporție participării industriei la formare PIB mai scăzute decât a Cehoslovaciei, Ungariei sau Suediei.Steinberg (1990), pp.189,191 În ceea ce privește producția de materiale strategice, Italia producea în 1940 4,4 milioane de tone de cărbune, 40 mii tone de țiței, 1,2 milioane tone de minereu de fier și 2,1 milioane de tone de oțel. Prin comparație, Regatul Unit producea 224,3 milioane de tone de cărbune, 11,9 milioane de tone de țiței, 17,7 milioane de tone de minereu de fier și 13 milioane de tone de oțel, iar Germania 364,8 milioane de tone de cărbune, 8 milionae de tone de țiței, 29,5 milioane de tone de minereu de fier și 21,5 milioane de tone de oțel.Walker (2003) p.12 O bună parte a materiilor puteau fi asigurate doar prin importuri, iar autoritățile nu au făcut niciun efort pentru crearea de stocuri de materiale strategice în perioada de dinainte de intrarea în război. Mai trebuie amintit faptul că aproximativ un sfert dintre vasele comerciale ale Italiei erau în radele unor porturi străine în momentul în care Mussolini a luat brusc decizia să intre în război, iar căpitanii acestor vapoare nu au primit niciun avertisment, astfel încât toate au fost confiscate.Bauer (2000), p.231Walker (2003), p.26 Un alt handicap important pe care armata italiană trebuia să îl depășească a fost marea cantitate de arme și provizii oferite aproape gratis de către Italia Fascistă forțelor naționaliste ale lui Francisco Franco în timpul războiului civil din Spania (1936 – 1939).Beevor (2006) pp.45,47,88-89,148,152,167,222-4,247,322-6,360,405-6,415Walker (2003), p.17 Italienii au trimis în Spania "Corpul de trupe voluntare", care a luptat de partea forțelor lui Franco. Costul participării italienilor la luptele din Spania a fost de 6 până la 8,5 milioane de lire, adică aproximativ 14% - 20% din cheltuielile anuale guvernamentale, și aceasta în condițiile în care guvernul a vea datorii publice uriașe. În 1921, când Benito Mussolini a ajuns la putere, datoria de stat era de 93 de miliarde de lire, din care cea mai mare parte datorii pe termen mediu și scurt. Până în 1923, această datorie crescuse la 405 miliarde de lire.Bonner and Wiggin (2006), p84

Armata regală italiană a fost din toate aceste motive secătuită de resurse și relativ slabă în momentul declanșării războiului. Armata dispunea de puține tancuri, cea mai mare cu performanțe modeste, iar comunicațiile radio erau slab dezvoltate. Cea mai mare parte a pieselor de artilerie datau din perioada primului război mondial. Principalul avion de vânătoare din dotarea forțelor aeriene italiene era Fiat CR.42, un biplan modern cu excelente calități de zbor,Eden & Moeng (Eds.) (2002), pp.680-681 dar care era depășit de avioanele monoplane de ultimă generație, cu care erau dotate flotele aeriene ale altor state. Forțele aeriene italiene aveau în dotare aproximativ 1.760 de aparate de zbor, din care doar cam 900 puteau fi considerate „aparate de prima linie de luptă”.Bierman & Smith (2002), pp.13-14 Marina regală italiană nu avea în dotare nicun portavion.

În timp ce armata italiană avea puțin echipament militar modern, autoritățile și-au dat seama de nevoia acută de creare a unor forțe militare moderne Cu toate acestea, s-a luat decizia de menținere în dotarea forțelor aeriene a biplanului Fiat CR-32, care se dovedise foarte manevrabil în timpul războiului civil din Spania. Aceasta a fost una dintre cele mai mari erori strategice ale factorilor de decizie italieni. De asemenea, planificatorii militari au crezut în mod greșit că bombardierele rapide nu au nevoie de sprijinul aerian al avioanelor de vânătoare și escortă.Walker (2003) p.22 și au întreprins pași importanți pentru modernizarea armatei în conformitate cu doctrina militară relativ avansată italiană.Doctrina militară italiană prevedea o desfășurare de forțe de tip „blitzkrieg”, care era o abordare avansată pentru anii 1936-1938, care o deosebea de cele mai multe doctrine militare ale vremii. Această doctrină punea accentul pe acțiunea unor forțe blindate numeroase, a unor unități mari și mobile de artilerie, cu atacuri pe flancuri, cu pătrundere adâncă și exploatare la maximum a câștigurilor unităților mobile mecanizate. Atacurile unităților de tancuri trebuiau sprijinite de unitățile mecanizate de infanterie și de artilerie antitanc avansată. Italienii nu au fost capabili să-și dezvolte marile unități de tancuri pe care le presupunea doctrina lor militară, dar de-a lungul războiului, ei au încercat ca pe front să-și mobilizeze toate resursele în zone restrânse de ale frontului, pentru a obține superioritatea numerică și tehnică necesară obținerii victoriei în războiul modern.Sadkovich (1991) p.290-91Walker (2003) p.30-53Sadkovich (1991) pp.287-291 Aproximativ 40% din bugetul național a fost alocat cheltuielilor militare.Steinberg (1990), pp.189 Italienii și-au dat seama într-un târziu și de necesitatea sprijinului aerian pentru forțele lor navale, luând decizia construirii unor portavioaneSarcina construirii de portavioane a fost îndeplinită rapid prin conversia a două vase de linie și descompletarea altor vapoare. Pachebotul „SS Roma” a fost transformat în portavionul „Aquila”, primind motoarele cu turbină ale pacheboturilor aflate încă în construcție Cornelio Silla și Paolo Emilio. Portavionul urma să fie dotat cu 51 de avioane de tip Reggiane Re.2001. Decizia a fost luată prea târziu pentru ca portavionul să poată intra în luptă. Aquila a fost gata în 1943, când a fost semnat armistițiul cu Aliații. Portavionul Aquila a fost capturat și sabordat de germani.Bauer (2000), p.146 Au fost construite mai multe echipamente moderne, printre acestea numărându-se de exemplu seria de avioane de vânătoare Fiat G.55, Macchi C.205 și Reggiane Re.2005, dotate cu motoare Daimler-Benz. capabile să facă față celor mai moderne aparate de luptă aliate.Eden & Moeng (Eds.) (2002), pp.684-685,930,1061 Au fost construite însă doar câteva sute de astfel de aparate de luptă. Avionul de vânătoare Fiat G55 Centauro a fost catalogat de Oberst Petersen, consilierul lui Goering, drept „cel mai bun avion de vânătoare al Axei”. Tancul P40,Bishop (1998) p.18 echivalentul tancului american „M4 Sherman” și a celui german „Panzer IV”, a fost proiectat în 1940, dar nu a fost construit niciun prototip până în 1942, iar constructorii nu au fost capabili să producă această mașină de luptă până în momentul armistițiului din 1943. La început, tancurile „Fiat M13/40” și „Fiat M14/41” erau în perioda 1940-1941 printre blindatele moderne ale vremii. Odată cu trecerea timpului, cele două modele au fost depășite de dezvoltarea tehnicii militare. Firma Fiat nu a fost capabilă să producă suficient de rapid și în număr suficient de mare un succesor al vechilor modeleBishop (1998) pp.17-18Walker (2003) p.48Sadkovich (1991) p.290 Acest fapt s-a datorat în parte lipsei unor motoare suficient de puternice, care să utileze noul tanc. Spre deosebire de aliați, proiectații italieni nu s-au gândit la soluția folosirii unor modele mai vechi de motoare de avion, care se găseau în număr suficient de mare, și care este posibil să fi dus la o mai rapidă punere în producție a noului tip de tanc. Numărul total de tancuri produse de italieni de-a lungul întregului război, (aproximativ 3.500 de bucăți) a fost mai mic decât numărul de blindate pe care Germania le-a folosit în timpul invadării Franței.

Italienii au fost primii care au avut ideea folosirii tunurilor autopropulsate,Walker (2003) p.109 ambele având roluri de sprijin al infanteriei și luptă antitanc, iar piesele de artilerie folosite erau printre cele mai moderne ale vremii („Cannone da 75/46 C.A. modello 34”, „Cannone da 75/32 modello 37”, „Cannone da 90/53|90/53”, „Cannone da 47/32 M35” și „Breda Model 35”)Bishop (1998) pp.149,164 Italienii foloseau de asemenea automobilele blindate „AB 41” și „Camionetta AS 42”, care au fost printre cele mai bune din categoria lor.

În ciuda acestor câteva echipamente moderne, adevărul este că cea mai mare parte a echipamentelor italienilor erau depășite din punct de vedere tehnic sau în număr insuficient. Principalul motiv al acestei producții slabe calitativ și cantitativ a fost o economie relativ nedezvoltată, care suferea din cauza lipsei de materii prime.