Pavel Aranici (n. 1922, la Satu Mare - d. 1995, la București), a fost un ofițer român al forțelor de Securitate. Din funcția de șef al Serviciului „Bande” din Direcția a III-a a Securității Poporului, Informații și Contrasabotaj, a comandat trupele de luptă împotriva rezistenței anticomuniste din munțiDoina Jela: „Lexiconul negru”. (Editura Humanitas, București, 2001), p.33.
Pavel Aranici a fost căsătorit cu Elisabeta Gall și au avut doi băieți: Vladimir (n. 1950) și Pavel (n. 1960).
Biografie Copilăria și adolescența Pavel Aranici a fost fiul Iulianei Aranici, bucătăreasă și servitoare la Satu Mare; tatăl nu este cunoscut. În dosarul de cadre de la Securitate scrie că Aranici este „fiul lui Natural și Iuliana, din Satu Mare”Marius Oprea: „Șase feluri de a muri”. (Editura Polirom, Iași, 2009), p.65, 66, 67, 69, 76, 77, 80, 81, 82, 85, 86, 87, 96, 97, 100. Istoricul Marius Oprea susține într-una din cărțile sale că tatăl lui Aranici se numea Szabó și că era patronul restaurantului „Huszár” din Oradea. Acesta a botezat personal nou-născutul, la Biserica cu Lună din Piața Sfântul Ladislau. Cu toate acestea, Szabó nu și-a recunoscut fiul, deoarece era căsătorit și mai avea trei copii, două fete și un băiat.
Ulterior, Iuliana Aranici se mută la Cluj, unde Pavel Aranici absolvă, în 1933, la Școala primară de stat nr. 7 cele patru clase primare și este înscris apoi la Gimnaziul de băieți „Dr. C. Angelescu”. Pavel Aranici rămâne corigent la mai multe materii, iar mama sa a fost sfătuită de profesori să-l mute la o școală de arte și meserii. Iuliana Aranici își mută fiul la Sibiu și îl înscrie la Școala de Calfe și Ucenici, angajându-l și ca ucenic lăcătuș la Fabrica Rigier, ulterioarele Uzine Independența. La Sibiu, Pavel Aranici se înscrie la Clubul Sportiv Muncitoresc, iar în dosarul său de cadre se menționează că a cunoscut câțiva „tineri care aveau legătură cu mișcarea muncitorească și de la ei a primit unele noțiuni despre lupta clasei muncitoare”.
Mama sa, rămasă la Cluj, a început să aibă contacte cu membri ai Partidului Comunist prin intermediul unui anume Maximilian, care lua masa la restaurantul unde servea Iuliana Aranici. Influențat de acesta, „tovarășul Aranici s-a apropiat de mișcarea muncitorească și mai mult”Notă întocmită în martie 1966, pe baza dosarului de partid nr. 537 de la Secția Politică a M.A.I. (notă conținută de Arhiva Comitetului Municipal de Partid Brașov, dosarul 3228, filele 3-4).. În cercul de stânga în care se învârtea, Pavel Aranici face cunoștință cu Elisabeta Gall, care avea să-i devină soție.
Una din primele sarcini căpătate de tinerii Gall și Aranici a fost distribuirea de manifeste comuniste. În 1938, ca urmare a activității desfășurate până atunci, Pavel Aranici a fost primit în Uniunea Tineretului Comunist, iar ulterior i s-a încredințat funcția de responsabil financiar al Comitetului Județean UTC Sibiu. Fondurile destinate organizației UTC din oraș erau trimise pe adresa prietenei sale, Elisabeta Gall. În 1939, Siguranța Statului descoperă acest lucru, îi arestează pe cei doi și le percheziționează locuința. La interogatoriu, Aranici este lovit în fața prietenei sale, dar el și Elisabeta Gall neagă totul. Curând, cei doi sunt eliberați.
În 1941, Iuliana Aranici se mută împreună cu fiul ei și prietena lui, iar casa lor e pusă la dispoziția comuniștilor pentru întâlniri conspirative.
Din 1942, Pavel Aranici a servit în armata română în Al Doilea Război Mondial. În octombrie 1942 este încorporat în Regimentul 5 de artilerie antiaeriană din Sibiu, iar peste trei luni este trimis pe frontul antisovietic. Cu toate acestea, referințele de cadre ale lui Aranici sunt bune:
Intrarea trupelor sovietice în țară găsește unitatea lui Aranici la Pașcani, de unde este dislocată apoi la Caransebeș. De aici, în 1945, Pavel Aranici se întoarce într-o permisie de două săptămâni la Sibiu, pentru a se căsători cu Elisabeta Gall. După încă trei luni, este lăsat la vatră. În iulie 1945, a fost primit oficial în Partidul Comunist Român.
Cariera în slujba Partidului și Securității După instaurarea comunismului, la insistențele mamei sale, numită responsabilă cu Gospodăria de Partid din Sibiu, Pavel Aranici este „promovat în activ, lucrând ca activist la diferite organe județene și raionale”Institutul Român de Istorie Recentă: Fond Arhivă PCR Brașov (dosar nr. 3228, fila 4). Mai întâi este trimis ca activist instructor pe linie de propagandă la Cisnădie, apoi urcă în ierarhia comunistă locală, devenind, pe 14 iunie 1946, „lucrător cu munca politică” la Comitetul Județean de Partid Sibiu. Considerându-se că a obținut rezultate bune, la data de 1 septembrie 1947, este numit secretar de partid la Târnăveni. După exact doi ani, la 1 septembrie 1949, este promovat în activul Comitetului Central al P.M.R. Aici va lucra la Secția Organizatorică, practic un serviciu intern de supraveghere a obedienței cadrelor de partid față de Moscova. Secția se aflase inițial în subordinea agentului sovietic Pantelei BodnarenkoVladimir Tismăneanu: „Călăii staliniști - Cazul Pantiușa” Cotidianul (20 aprilie 2006), alias Gheorghe Pintilie, zis „Pantiușa”, care devenise, din 1948, directorul general al Securității Poporului.
Aranici primește inițial o locuință spațioasă în strada Pictor Negulici, unde se mută cu soția și mama sa, apoi cei trei vor locui într-o vilă și mai impozantă, în Dorobanți.
La începutul anului 1950, Elisabeta Aranici este promovată secretară a lui Dumitru Coliu, membru al Biroului Politic al P.M.R. și șef al Serviciului de Cadre al Comitetului Central. Din această poziție, ea devine prietenă și confidentă a Martei Drăghici, soția sinistrului ministru al Internelor Alexandru Drăghici.
Spre sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50, în zonele muntoase sau împădurite de pe întreg teritoriul României încep să se formeze și să acționeze grupuri de partizani anticomuniști. Formate din foști militari în armata regală, din foști legionari, țărani revoltați și chiar preoți, ele sunt uneori sprijinite din Occident, însă, de cele mai multe ori, de comunitățile din zona în care acționau, și întreprind acțiuni temerare împotriva reprezentanților din teritoriu ai autorităților comuniste. O astfel de acțiune a avut loc în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949, la Teregova, în Munții Banatului, când un grup de partizani condus de Spiru Blănaru și Gheorghe Ionescu a atacat postul de miliție și a eliberat din arest pe doi dintre camaraziCicerone Ionițoiu: „Banatul - o altă regiune mult frământată” Rezistența anticomunistă din munții României, 1946–1958. Securitatea a încercat să riposteze pe 22 februarie 1949, dar militarii comuniști au fost prinși în ambuscadă de partizani, suferind pierderi și fiind inițial respinși. Deși membrii și conducătorii grupului au fost ulterior prinși și executați, astfel de acte îndrăznețe puneau într-o lumină proastă regimul proaspăt instalat în România de Uniunea Sovietică.
Așa că, prin Directiva 00805/1952 a lui Alexandru Drăghici, în cadrul Direcției a III-a de Informații și Contrasabotaj din Direcția Generală a Securității Poporului se înființează serviciul „Bande”, care va avea drept sarcină identificarea și lichidarea grupurilor de rezistență armată anticomunistă din munți. Din organigrama sa făceau parte, pe lângă ofițeri ai Securității și comandanți din teritoriu ai unităților de trupe de Securitate, și unele compartimente specializate din Miliție. Pe 1 octombrie 1952, Pavel Aranici este transferat de la Comitetul Central al Partidului direct în funcția de director al serviciului „Bande” și înaintat în gradul de locotenent-colonel.
Anterior înființării acestui serviciu, încercările de reprimare a grupurilor de partizani se făceau de către autoritățile locale. Rezultatele au fost cu mult sub așteptări, din cauza lipsei informațiilor, desincronizărilor între formațiunile de Miliție și Securitate locale și lipsei unei coordonări la nivel național. Pavel Aranici primește sarcina reorganizării acțiunilor de reprimare și va ajunge să creeze, conform fișei lui de cadre, „comandouri specializate în combaterea luptătorilor din munți, din care făceau parte strategi, tacticieni, psihologi și practicieni ai ofensivei concrete”. Pentru activitatea sa din acea perioadă, statul comunist îl recompensa pe locotenent-colonelul Aranici cu un salariu net de 55.000 lei pe lună (circa 12 salarii medii pe economie), alimente gratuit în cuantum de 800 lei pe lună, lemne gratuit pe perioada iernii, în valoare de 3.000 lei pe lună, cazarmament gratuit (incluzând ciorapi, chiloți, izmene, batiste, prosoape, plus echipamentul militar).Arhiva Serviciului Român de Informații. Fond Documentar (dosar nr.10090)
Începuturile nu au fost ușoare. Într-un raportArhiva Serviciului Român de Informații. Fond Documentar (dosar nr. 2168, filele 87-90) întocmit pe 16 februarie 1953, Aranici sublinia ineficiența acțiunilor Securității împotriva partizanilor în 1952: lipsa „agenturii informative”, faptul că puținii informatori racolați erau agenți dubli, care îi informau pe partizani despre mișcările Securității, sau că „au fost cazuri de deconspirare a informatorilor, din cauza modului defectuos în care se făceau întâlnirile; de exemplu, erau informatori care aduceau informațiile la sediul de Securitate al raionului sau lucrătorul operativ mergea la întâlnire în uniformă”.
Pavel Aranici a hotărât să schimbe aceste stări de lucru, dovedind un zel și o lipsă de scrupule ieșite din comun. A condus personal pe teren echipe de căutare și anihilare a grupurilor de partizani, a decis arestarea și torturarea rudelor și apropiaților acestora, bătrâni, femei și chiar copii, cu scopul de a afla informații, a organizat pânde în locurile în care rezistenții se puteau aproviziona cu hrană, a pus la cale conspirarea unor agenți ai Securității la Mănăstirea Sâmbăta din Munții Făgăraș, sau și-a convins superiorii să-i permită folosirea de câini doberman, special dresați să atace oameni.
Însă prima măsură a lui Aranici a fost să identifice exact grupurile de rezistență, să schițeze un tablou clar și detaliat al acestora și să propună măsuri concrete de luptă împotriva lor. Într-o „Dare de seamă despre rezultatele obținute în problema bandelor de la data de 1 iulie 1952 la 13 ianuarie 1953”Arhiva Serviciului Român de Informații. Fond Documentar (dosar nr.2168, filele 57-69), întocmită în ianuarie 1953, Pavel Aranici descria amănunțit cele mai importante grupări din munți: gruparea lui Ion Gavrilă Ogoranu, care acționa în „Regiunea Brașov”, gruparea Teodor Șușman din „Regiunea Cluj”, grupul Gheorghe Arsenescu - Toma Arnăuțoiu din zona Nucșoara, fosta regiune Muscel, grupul Petru Vitan din Hunedoara, gruparea Dumitru Ișfănuț din zona Caransebeș, grupul Nicolae Pop - Atanase Oniga din Munții Țibleșului, Maramureș, grupul Vasile Popșa din Ieud, precum și alte grupări mai mici.
Pavel Aranici sesizează că cea mai bună cale pentru lichidarea „bandelor” era să le „blocheze resursele”, adică să taie legătura „bandiților” cu sătenii care îi aprovizionau, îi țineau la curent cu acțiunile Securității, îi ajutau și îi adăposteau. În acest scop, Aranici a dispus măsuri de o duritate extremă. Într-un interviu din 1992, citat de Marius Oprea în cartea „Șase feluri de a muri”, Ion Gavrilă Ogoranu povesteaMarius Oprea: „Șase feluri de a muri”. (Editura Polirom, Iași, 2009), p.93-94:
Ion Gavrilă Ogoranu dă exemplul unei fete din Șercăița, care a fost prinsă de securiști cu câini și scoasă cu greu din colții lor de oamenii lui Pavel Aranici. Fata a fost anchetată, torturată și aruncată în închisoare, de unde a ieșit cu mintea rătăcită. Întoarsă în sat și prezentă la slujba de la biserică, unde preotul vorbea despre iad, fata a spus: „Părinte, iadul nu-i acolo unde spui dumneata, iadul îi acolo unde am fost eu”.