Colectivizarea în România

miniatura|250px|Medalie acordată în 1962 cu ocazia încheierii colectivizării În România, În urma plenarei CC a Partidului Muncitoresc Român (PMR) din 3-5 martie 1949 s-a decis adoptarea modelului sovietic de „transformare socialistă a agriculturii”: colectivizarea, ce a constat în înființarea de G.A.C.-uri (Gospodării Agricole Colective). Trebuie menționat că terenurile țăranilor înscriși în G.A.C. rămâneau de drept în proprietatea colectivă a acestor țărani, conform legii. În România, colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Început întâi greoi și haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați. În zo­nele montane au existat însă numeroase zone ne­co­operativizate.Regulament specific Iașului pentru a aplica legea națională de fond funciar?, 11 iunie 2015, Alex Zanoagă, Ziarul de Iași, accesat la 20 aprilie 2016Prof.dr. Radu Rey: Centrul de Economie Montană de la Vatra Dornei va fi inaugurat la 21 octombrie , 6 august 2015, Agerpres, accesat la 20 aprilie 2016

Agricultura românească după al Doilea Război Mondial thumb|right|200px|Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945 Deși încă înapoiată tehnologic, agricultura reprezenta principala ocupație economică în România, imediat după cel de al Doilea Război Mondial. Reforma agrară din 1921 fusese cea mai radicală din Europa și condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de țărani mici proprietari de pământ. După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăți funciare și să adune voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie organizate. Prin această reformă, de pământ au fost date în proprietatea a .Raportul Tismăneanu, p. 49 În 1948, țărănimea reprezenta aproximativ 75% din populația țării.Tismăneanu, p. 425

Viziunea comunistă asupra agriculturii Pe baza fenomenului de permanentă fărâmițare a micilor proprietăți de teren agricol și a crizei agriculturii din perioada războiului, liderii comuniști erau convinși că micile proprietăți agricole sunt inerent nerentabile, că sunt condamnate la înapoiere tehnologică și că nu se pot moderniza. De asemenea, ei considerau că soluția acestei probleme o constituie exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că singura entitate capabilă să adune aceste proprietăți mari și să le administreze eficient este statul.Raportul Tismăneanu, p. 426

În perioada 1945-1949, Partidul Comunist, la nivel declarativ, susținea mica proprietate agricolă — așa cum arată broșurile electorale din anul 1945 — deși rezoluția PMR din februarie 1948 recomanda deja cooperația ca mijloc de ameliorare a situației economice.Victor Frunză, Istoria Stalinismului în România, București: Editura Humanitas, 1990, p. 43, citat în Raportul Tismăneanu, p. 429 În realitate, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”. În 1951, Ana Pauker concluziona că „e și azi un mic capitalist în felul lui țăranul individual mic burghez”.Raportul Tismăneanu, p. 428 Pentru a sparge solidaritatea socială din mediul rural, strategia inițială a comuniștilor a fost de a cuceri adeziunea politică și susținerea țăranilor săraci, îndreptându-i împotriva celor mai înstăriți.

Sistemul cotelor thumb|left|125px|„Obligațiune de predare” , față-verso În acest sens, pentru a compensa lipsa de alimente din orașe și necesitatea plății de despăgubiri de război Uniunii Sovietice, dar și pentru a ruina gospodăriile țărănești înstărite, a fost introdus sistemul cotelor. Prin acest sistem, țăranii erau obligați să predea statului o parte semnificativă din producția gospodăriilor lor. Dimensiunile acestui impozit în natură au variat. De multe ori, țăranii erau lăsați doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, iar uneori nici cu acesta. Prin sistemul cotelor, multe gospodării agricole mari din zona rurală au fost duse la ruină, ceea ce a cauzat sărăcirea satelor românești în ansamblul lor (inclusiv a țăranilor săraci, pe care comuniștii îi sprijineau declarativ).Raportul Tismăneanu, p. 427

Derularea procesului Etapa de început (1949-1953) 200px|thumb|right|Fotografie de la Muzeul PMR: țărani luându-și partea de recoltă de la GAC „7 Noiembrie” Bihor — 1952. Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de . Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție.Raportul Tismăneanu, pp. 428-429 Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate.Ionescu, Ghiță. Comunismul în România, traducere de Ioan Stanciu. Editura Litera, București. 1948, p. 218, citat în Raportul Tismăneanu, p. 429

În zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii a fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri.Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole și cuvântări, București, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 261, citat în Raportul Tismăneanu, p. 430

Cum prima interacțiune a funcționarilor partidului cu țărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv țăranii săraci s-au solidarizat cu așa-numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut. În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi.Raportul Tismăneanu, pp. 430-431

Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta” și fiind făcuți responsabili de întârzierile și de abuzurile din procesul de colectivizare.

Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război și de seceta ce a urmat, unde țărănimea săracă era ușor de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune.Raportul Tismăneanu, pp. 431-432

Etapa de stagnare (1953-1956) Stalin a murit în 1953, iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. În 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste.

Etapa de finalizare în forță (1957-1962)

În 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galați. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime. Aparatul propagandistic al partidului comunist a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic.

În această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel din comuna Horea, actualmente în județul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâți să nu renunțe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) și deportate in Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuța Mare, practic un loc viran unde oameni aduși din toate colțurile țării au fost nevoiți să-și sape bordeie pentru a nu îngheța sub cerul liber.

În ședința Camerei Deputaților din 7 martie 2000, deputatul PNȚCD de Vasile Vetișanu rememora povestea unui țăran din județul său, etichetat drept chiabur și persecutat de autorități:

Gheorghe Gheorghiu-Dej a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962 și a unei sesiuni speciale a MAN în București, la 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de țărani,Raportul Tismăneanu, p. 89 numărul țăranilor invitați fiind o aluzie la numărul victimelor Răscoalei din 1907.Consacrarea "cifrei" de 11000 de victime nu a asigurat-o, așa cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din "Enciclopedia României", apărut sub înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, în 1938, care confirmă numărul victimelor, plasate însă sub comandamentul necesității politice și naționale. "Măsurile militare luate de generalul Averescu - se arată în Enciclopedie - zdrobesc în câteva zile răscoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutilă. Unsprezece mii de țărani sunt măcelăriți fără milă , Florin SPERLEA, 13 ianuarie 2011, Historia

Dej a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă.Raportul Tismăneanu, p. 433

Chiar dacă în România procesul a fost îndelungat, fruntașii partidului erau convinși că se descurcaseră cel mai bine din lagărul comunist. Nu în toate țările socialismul a învins definitiv în toate sectoarele a afirmat Ceaușescu în ședința Biroului Politic din februarie 1963.Cheia succesului agricol: metoda dacică plus îngrășăminte , 21 martie 2012, Florin Mihai, , Historia

Prin Decretul 346/1977, publicat la 28.09.1977, au fost înființate Cooperativele Agricole de Producție (CAP), înlocuind GAC, în al căror statut se precizează: