Lăstunul de casă (Delichon urbicum; numit și lăstun-de-fereastră sau pur și simplu lăstun) este o pasăre mică din familia rândunicilor, răspândită în Europa, Africa de nord și zonele temperate ale Asiei. La fel ca porumbelul, odinioară întâlnit numai în locurile stâncoase, lăstunul de casă s-a adaptat rapid la condițiile urbane de viață. Este o specie migratoare, iernând în centrul Africii și în Asia tropicală. Lăstunii se grupează în stoluri, populând așezările umane cu construcții din piatră; deseori pot fi văzuți pe cablurile de tensiune electrică. Se hrănesc cu insecte zburătoare pe care le prind în aer. Întrunesc anumite trăsături comune cu alte două specii de lăstuni – D. dasypus și D. nipalense – răspândite în Asia de sud și de sud-est.
Atât denumirea populară, cât și cea științifică sunt legate de faptul că utilizează structurile antropice. Lăstunul de casă construiește un cuib în formă de cupă din granule de noroi sub streșini sau în preajma altor structuri similare, de obicei în colonii.
Pasărea este vânată de șoimul rândunelelor (Falco subbuteo) și este afectată, ca și alte păsări, de paraziți interni, precum și de păduchi și purici, dar populația mare și arealul larg de răspândire o țin departe de pericolul dispariției. Apropierea de om a dus la unele referiri culturale.
Taxonomie Specia lăstunului de casă, pe atunci Hirunda urbica, a fost descrisă pentru prima dată de naturalistul suedez Carl Linné în 1758, în cea de-a X-a ediție a Systema naturae. Mai târziu, în 1854, americanul Thomas Horsfield și britanicul Frederic Moore au rezervat speciei un gen aparte – Delichon. Denumirea acestuia reprezintă o anagramă a cuvântului grecesc „χελιδών” (se citește „helidon”), care se traduce ca „rândunică”. Denumirea speciei urbicum (urbica până în 2004, când a fost schimbată conform regulilor gramaticale ale limbii latine) se traduce ca „orășenesc”. Tradusă literalmente, denumirea păsării este „rândunică de oraș”. În limba română această sintagmă a fost înlocuită de cuvântul „lăstun”, împrumutat din slovenă, iar pentru a evita confuzia cu lăstunul de mal, a fost numit „lăstun de casă” (sau „lăstun de fereastră”).
Genul Delichon, cuprinzând trei specii, era inițial inclus în genul Hirundo (rândunici). Până nu demult Delichon dasypus, pasăre din regiunile muntoase ale Asiei centrale și de est, era considerată subspecie a lăstunului de casă (Delichon urbicum dasypus). A treia specie de lăstun este Delichon nepalense, care viețuiește în zonele înalte din Asia de sud. Deși toate cele trei specii se aseamănă din punct de vedere fizic, numai la lăstunul de casă abdomenul este totalmente alb.
Au fost stabilite două subspecii pentru specia lăstunul de casă. Lăstunul european D. u. urbicum (Linnaeus, 1758), populează întregul continent european, Africa de nord și Asia până la Enisei. Lăstunul siberian D. u. lagopodum, descris în 1811 de către savantul german Peter Simon Pallas, viețuiește în Asia la est de Enisei, cât și în nordul Mongoliei și nordul Chinei. Un timp a fost considerată subspecie D. u. meridionalis de pe țărmul mediteraneean. În prezent, aceasta este recunoscută ca lăstun european, dar cu ușoare abateri de la structura fizică a acestuia.
Descriere thumb|left|În zbor Constituția corpului nu se deosebește de cea a celorlalți reprezentanți ai familiei: corp alungit, aripi lungi și înguste, coadă forfecată, cap ușor turtit și cioc scurt. Are dimensiuni ceva mai mici decât ale vrabiei: lungimea corpului alcătuiește 12-17 cm, anvergura aripilor 20-33 cm, iar greutatea 18-19 g. Spatele, capul și partea superioară a aripilor sunt de un negru-vânăt cu nuanțe albăstrii; restul corpului este acoperit cu puf alb. Coada este bifurcată, dar nu foarte adânc. Picioarele sunt acoperite de pene și puf. Masculii nu se deosebesc prin exterior de femele. Indivizii tineri se aseamănă cu adulții, însă au spatele negru-gri, fără luciu, și abdomenul de o nuanță albă-cafenie. Lăstunii năpârlesc o singură dată pe an, în schimb procesul este îndelungat, desfășurându-se între lunile august și martie. Toamna își schimbă puful, iar primăvara penele.
În limitele arealului său de viețuire lăstunul poate fi confundat cu rândunicile și cu alți reprezentanți ai acestei familii – rândunica de casă, lăstunul de mal, rândunica roșcată. Deosebirea constă în abdomenul alb al lăstunului de casă, vizibil în timpul zborului. În Africa seamănă mult cu rândunica cenușie (Pseudhirundo griseopyga). Aceasta, însă, are un abdomen mai întunecat, partea superioară a cozii este cenușie, iar coada este puternic bigurcată.
Lăstunul de casă zboară rapid și agil, mai lejer însă decât rândunica de casă. În zbor dă din aripi în medie de 5,3 ori pe secundă. Este o pasăre comunicativă, dar cu un glas destul de slab.
Răspândire Areal Lăstunul de casă populează toată Europa, cu excepția extremităților nordice ale acesteia (peninsulele Scandinavă, Kola) și a teritoriilor de la nord de 66° lat. N dintre Marea Albă și Ural. În Siberia se găsește până la 65° lat. N în bazinul râului Obi, 70° lat. N în bazinul râului Enisei, 72° lat. N în bazinul râului Anabar, 71° lat. N în bazinul râului Lena, 70° lat. N în bazinul râului Alazeia și 69° lat. N în bazinul Kolîmei. Pe țărmul pacific este întâlnit până la cursul mijlociu al râului Anadîr și litoralul nordic al Mării Ohotsk. Limita meridională a arealului trece prin Siria, Iraq, sudul Iranului, sudul Afganistanului și munții Atlas.
Habitat thumb|right|250px|Lăstunii s-au adaptat la condițiile urbane de viață În sălbăticie lăstunul de casă își face cuib de regulă în peșterile luminoase sau în fisurile din rocile sedimentare, cel mai des pe malul râurilor de munte. Arareori ocupă cuiburile lăstunilor de mal. O dată cu apariția orașelor, lăstunii au început să își construiască cuiburi pe sub streșini și cornișe, preferând pereții din piatră sau cărămidă; din această cauză sunt întâlniți mai mult în orașe decât în sate. Treptat, aceste păsări au devenit antropofile, fiind observate tot mai rar în afara așezărilor omenești. Altitudinea maximă la care viețuiesc lăstunii este de 2.200 m deasupra nivelului mării.
Lăstunii vânează insecte în spații largi cu vegetație erbacee: pajiști, pășuni, terenuri agricole; de regulă în apropierea râurilor sau lacurilor. Comparativ cu alte rândunici, se țin mai aproape de copaci pentru ca să se odihnească. Iernează pe landșafturi similare, dar duc un mod de viață nomad, fiind observați mai rar decât rândunicile de casă și zburând la înălțimi mari. În regiunile tropicale, cum ar fi Africa de est și Thailanda, preferă locurile ridicate.
Migrațiile Lăstunul este o specie migratoare pe suprafața întregului areal. Populațiile vestice iernează în Africa subahariană, iar cele estice în sudul Chinei, pe podișurile himalayene și în Asia de Sud-Est. Zboară în stoluri mari, de regulă ziua (unii indivizi preferă să călătorească noaptea). În locurile de baștină se întorc mai târziu decât rândunicile, atunci când copacii încep a înverzi. În Transcaucazia apar în prima decadă a lunii aprilie, în sudul Ucrainei la mijlocul aceleiași luni, în nordul Ucrainei și în țările baltice la sfârșitul lui aprilie, iar în regiunea orașului Sankt-Petersburg – în prima jumătate a lunii mai. Toamna își iau zborul în august-septembrie; cu cât viețuiesc mai la nord, cu atât se pornesc mai devreme. Au fost înregistrate cazuri de migrație spre vest până în Newfoundland, insulele Bermude și Azore și spre est până în Alaska.
Uneori, în timpul migrațiilor sau a sosirii în locurile de baștină au loc decese în masă, legate de răcirea bruscă a timpului. De exemplu, în 1974, în Alpii Elvețieni au fost descoperite sute de mii de corpuri neînsuflețite ale lăstunilor care nu au rezistat gerului și ninsorii abundente. Pe vreme rea, lăstunii se strâng grămadă într-un loc dosit și devin lâncezi, mișcările le sunt foarte lente.
Mod de viață Reproducere thumb|left|Cuiburi ale lăstunului de casă Perechile se formează în timpul zborurilor migraționale sau în arealul de bază și se păstrează până la moarte. Masculii sunt, de regulă, monogami, însă uneori copulează cu alte femele; din această cauză specia este considerată poligamă. Cercetările duse de ornitologii scoțieni au scos la iveală faptul că 15% din pui nu au relații genetice cu presupusul tată, iar în 32% din cuiburi cel puțin un ou aparține unei femele străine. După ce termină de construit cuibul și asistă la depunerea ouălor, masculii pleacă deseori și pe la alte cuiburi.
Timpul sosirii din ținuturile sudice variază de la o populație la alta. În Europa lăstunii sosesc în aprilie-mai, iar construcția cuibului începe de la sfârșitul lui martie (nordul Africii) până la mijlocul lui iunie (Laponia). În condiții de viață obișnuite, ei își fac cuib în peșteri mici de piatră, în despicăturile de conglomerat și calcar, de regulă pe malul râurilor de munte. Uneori, unee perechi de lăstuni de casă se alătură coloniilor de lăstuni de mal și ocupă câteva găuri în povârnișurile argiloase, lărgind în prealabil intrarea în gaură. O dată cu înmulțirea construcțiilor din piatră, majoritatea lăstunilor de casă au început să cuibărească pe pereții caselor și pe sub poduri. Spre deosebire de rândunici, lăstunii de casă preferă pereții exteriori ai clădirilor (rândunicile cuibăresc deseori în grajduri, șoproane). Pe lângă acestea, ei aleg construcțiile de piatră și cărămidă, și numai în lipsa acestora cuibăresc pe clădiri de lemn.
thumb|right|Ouă ale lăstunului de casă thumb|right|Pui în cuib, în așteptarea mamei Cuiburile se află, de obicei, sub un anumit acoperământ: acoperiș, pervazul ferestrelor, diferite acareturi. Sunt cazuri în care familia de lăstuni își face cuib pe un vas maritim, însă nu bagă de seamă mișcarea vasului și sunt indiferenți la atenția pasagerilor. Unul și același cuib poate servi o familie mai mulți ani, cu adăugirile și reparațiile necesare. Lăstunii de casă se adună în colonii de până la câteva zeci de indivizi, uneori acest număr atinge cifra de câteva sute de perechi. În aceste colonii mai pot intra și lăstuni de mal, rândunici roșcate. Deseori pot fi observate mai multe cuiburi pe același perete, adică mai multe familii conviețuind împreună. Conviețuirea are loc fără conflicte, totuși fiecare familie păzește numai propriul cuib.
Cuibul reprezintă o semisferă închisă alcătuită din bulgărași de pământ, lipită de perete și tavan cu salivă. Diametrul cuibului este de 110-130 mm, iar înălțimea de 70-120 mm. În partea superioară este improvizată o mică intrare în formă de despicătură, către care uneori este amenajat un mic tunel. În interior, lăstunii aranjează iarbă, puf și alte materiale moi pe care le prind în aer. La construcția adăpostului participă atât femela, cât și masculul, lucrând pe rând. Ei aduc în cioc bulgări umezi de pământ și formează peretele rotund al cuibului. Se întâmplă ca femelele sosite mai devreme din țările calde să purceadă la construcția cuibului fără a-și mai aștepta masculul. În vreme ce unul din părinți face rost de materiale necesare construcției cuibului, celălalt stă de strajă prin preajma acestuia. Dacă nu își păzesc cuibul, lăstunii riscă să și-l piardă, întrucât aici se pot instala cu traiul vrăbiile. Când cuibul este gata, intrarea este destul de largă pentru ca acolo să poată pătrunde o vrabie. O dată pierdut cuibul, lăstunii nu-l mai pot recupera și nu au altă opțiune decât să construiască un alt cuib în alt loc. Sunt posibile pauze îndelungate în toiul construcției cuibului, provocate de vremea rea. Construirea cuibului durează 12-14 zile.