În gramatică, termenul „apoziție” (de la cuvântul latinesc appŏsĭtĭo „adăugare”Gaffiot 1934, p. 147.) are interpretări diferite la diferiți autori.Dubois 2002, p. 46. Există mai multe construcții sintactice cu o parte considerată astfel și nicio definiție nu acoperă noțiunea de apoziție în toate construcțiile, în acestea fiind implicați diverși factori semantici sau sintactici.Crystal 2008, p. 31.
Istoricul conceptului de apoziție în gramatica românească Construcțiile cu apoziții, fără să fi existat un concept care să denumească acest fapt lingvistic, s-au observat încă din 1757 în Gramatica rumânească. Prima gramatică a limbii române, scrisă de Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, unde se remarcă chiar rolul lor explicativ, acela de „tâlcuire”, de „luminare”. Construcțiile apozitive erau considerate a fi „semnul numirii”.Secțiune după
Noțiunea de „apoziție” a apărut abia în Institutiones linguae valachicae, prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină, unde sensul este dat de denumirea latinească a termenului și se vorbește despre „alăturarea”, „reunirea” substantivelor „care se referă la același lucru”.
Timotei Cipariu reia ideea de „adăugare” și analizează tiparele apozitive din punctul de vedere al unor „părți accidentali” care „(...) se punu și se adaugu la vreuna parte a propusetiunei”.
Conceptul de apoziție, așa cum este înțeles în lingvistica modernă, apare abia în 1856, la I.K. Massimu: „Unu sustantivu pusu ashia, ca unu adiectivu, la altu sustantivu, ca să lu complenescă, se chiamă appositziune”.
Terminologia lingvistică de origine latină s-a impus în gramaticile românești în următoarele forme sucesive: appositziune (I.K. Massimu, Elemente de ghrammatika rumâna, 1856), apositu (T. Cipariu, Gramateca limbei române, 1869), apozițiune (H. Tiktin, Gramatica română. Etimologia și Sintaxa, 1891) și apoziție (Iorgu Iordan, Gramatica limbii române, 1937).
Interpretări ale apoziției
Apoziția ca parte de propoziție subordonată
Apoziția ca tip de atribut
În gramaticile tradiționale ale limbii române, apoziția este considerată un tip de atribut.
Într-una dintre interpretările apoziției, aceasta este un atribut substantival, pronominal sau numeral care aduce o explicație termenului determinat; intră cu acesta într-o relație de egalitate, putând lua locul acestuia sau putând fi înlocuită de acesta; seamănă prin formă cu un component al coordonării, deoarece aparține de multe ori aceleiași părți de vorbire prin care este exprimat termenul determinat; se așază întotdeauna după termenul determinat; este de obicei izolată, în vorbire prin intonație și pauză, în scris prin virgulă, de termenul determinat.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul apoziție.
Ca structură, apoziția poate fi: simplă (exprimată printr-un singur cuvânt): Și noi, copiii, avem obligația de a asculta de părinți, ...eu, unul, drept să vă spun...; complexă (alcătuită dintr-un cuvânt cu sens lexical suficient, precedat de un adverb explicativ, de precizare, de întărire sau de exclusivitate): Unul dintre colegi, anume Ovidiu, nu a răspuns la apel; Noul venit, chiar prietenul său, n-a fost de aceeași părere; multiplă (formată din două sau mai multe cuvinte coordonate între ele): Răducu, colegul și prietenul lui, participase mai înainte la un concurs de șah; dezvoltată (constituită din cuvinte cu raport de subordonare între ele): Și Nic’ a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă (Ion Creangă).
Conform altei interpretări, apoziția este un atribut substantivalAvram 1997, p. 350.Bărbuță 2000, p. 252–254. care, pe lângă caracteristicile de mai sus, poate avea și altele: să determine o parte de vorbire fără valoare substantivală și chiar o propoziție: Lucrează încet, fapt care nu-mi convine; să fie exprimat printr-un substantiv neizolat de determinat: Fluviul Dunărea este cel mai mare din Europa; să fie antepus determinatului și izolat de acesta: Om prudent, Busuioc trăgea cu coada ochiului într-acolo (Liviu Rebreanu); să fie exprimat printr-un adjectiv substantivat izolat și postpus: Pajul Cupidon, vicleanul, mult e rău și alintat (Mihai Eminescu).
În gramatici ale limbii maghiare sunt considerate atribute unele tipuri de apoziții calificative, cantitative și posesive, echivalente cu atribute propriu-zise de aceleași tipuri, dar diferite de acestea prin faptul că sunt postpuse și izolate, stând în același caz și având același număr cu determinatul. Acest tip de apoziție poate fi și un adjectiv substantivat. Exemple: Vettem csizmát, pirosat „Am cumpărat cizme, roșii”, Vegyél csokit, sokat „Cumpără ciocolată, multă”, Elhoztam a könyvet, a Laciét „Am adus cartea, a lui Laci”.Kálmánné Bors și A. Jászó 2007, pp. 424–425.
Există în unele gramatici franceze interpretarea că adjectivul nesubstantivat izolat este apoziție. Poate sta înainte sau după determinat, în ultimul caz putând fi despărțit de acesta prin una sau mai multe părți de propoziție, ex. Ravi, l’enfant mangeait sa pomme dans la cour / L’enfant, ravi, mangeait sa pomme dans la cour / L’enfant mangeait sa pomme dans la cour, ravi „Încântat, copilul își mânca mărul în curte / Copilul, încântat, … / Copilul …, încântat”.Bescherelle 1990, p. 25. Alte gramatici, inclusiv românești, nu îl consideră apoziție, ci atribut izolatDe exemplu Mauger 1971 (p. 46), Bărbuță 2000 (p. 252) sau Grevisse și Goosse 2007 (p. 422)..
Apoziția ca parte de propoziție aparte
Conform unei definiții din gramatici ale limbii franceze, apoziția este un substantiv sau un substitut al acestuia care, fiind dependent de alt element de acest fel, are cu acesta aceeași relație ca numele predicativ cu subiectul, dar fără verb copulativ. Poate avea următoarele trăsături:Grevisse și Goosse 2007, pp.422–425. De obicei, apoziția este izolată de determinat și postpusă acestuia: Paris, la capitale de la France, est divisé en vingt arrondissements „Parisul, capitala Franței, este împărțit în douăzeci de arondismente”, Je l’ai conduite dans le petit salon jaune, celui qu’elle aimait „Am condus-o în micul salon galben, cel care îi plăcea”. Fiind izolată, apoziția poate fi și antepusă: Simple comparse, Dupont ne fut pas inquiété par la police „Simplu acolit, Dupont n-a fost deranjat de poliție”.
Și în gramaticile franceze este luată în seamă apoziția neizolată, dar există diferențe în a considera care este apoziția în cazul construcției cu aceasta. După unele gramatici, precum Mauger 1971, apoziția este totdeauna al doilea termen, de pildă în sintagmele le roi René „regele René” sau le mois de juin „luna iunie”.Mauger 1971, pp. 42–43. Aceeași viziune se găsește și în gramatici românești; de exemplu, în grupul moș Vasile, apoziția ar fi Vasile.Bărbuță 2000, p. 253. Însă Grevisse și Goosse 2007 consideră că există unele construcții cu apoziție neizolată în care aceasta este al doilea termen (ex. une girafe mâle „o girafă mascul”), și altele în care apoziția este primul termen: ex. le mois, în sintagma le mois de mai „luna mai”, sau le poète, în propoziția J’ai rencontré le poète Hugo „L-am întâlnit pe poetul Hugo”. Viziunea sa se bazează pe definiția pe care o dă apoziției, considerând că aceasta provine dintr-o propoziție în care poète este elementul de bază al numelui predicativ, în urma transformării succesiunii de propoziții J’ai rencontré Hugo. Hugo est un poète „L-am întâlnit pe Hugo. Hugo este un poet”.
După cum se vede, în franceză sunt și cazuri în care cuvântul explicat (în viziunea lui Grevisse și Goosse 2007) este folosit cu prepoziție, uneori în mod obligatoriu (le mois de mai „luna mai”), alteori facultativ, mai ales din motivații pragmatice, de exemplu cu scop peiorativ: cette saleté de taxi „porcăria asta de taxi”.
O definiție asemănătoare cu precedenta se găsește în gramatici ale limbilor din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă, pe scurt BCMS), de pildă în Barić 1997. După aceasta, apoziția este o parte de propoziție rezultată dintr-o transformare apozitivă. Aceasta constă în scoaterea unui substantiv nume predicativ dintr-o propoziție de pornire și includerea sa lângă un substantiv sau pronume din altă propoziție. Exemplu de transformare apozitivă:
Din două propoziții inițiale, precum Nedaleko od kuće primijetili su psa. Pas je skitnica „Nu departe de casă au observat un câine. Câinele era un vagabond”, mai întâi se poate alcătui o frază cu o propoziție atributivă (Nedaleko od kuće primijetili su psa koji je skitnica „Nu departe de casă au observat un câine care era un vagabond”), apoi numele predicativ din atributivă se poate include în principală ca apoziție a antecedentului atributivei, obținându-se propoziția Nedaleko od kuće primijetili su psa skitnicu „Nu departe de casă au observat un câine vagabond”.Barić 1997, p. 563 (gramatică croată)
În altă gramatică BCMS, acest tip de apoziție, care este neizolată și postpusă determinatului, este distinsă de celelalte ca apoziție atributivă, ex. kamen temeljac „piatră de temelie” (literal „piatră temelie”).Klajn 2005, pp. 233–234 (gramatică sârbă).
Și în gramaticile BCMS la care ne referim aici există interpretarea de mai sus a apoziției neizolate și antepuse a unui nume propriu, pentru a exprima ce este cineva sau ceva: gospodin Galović „domnul Galović”, Komšija ima kuću u gradu Zagrebu „Vecinul are casă în orașul Zagreb”Čirgić 2010, pp. 283–284 (gramatică muntenegreană)., restoran „Proleće“ „restaurantul Primăvara”. Aceeași funcție o poate avea și apoziția postpusă și izolată: Stojan Matić, novinar „Stojan Matić, (un) ziarist/ziaristul”, Ovo je Petar, (naš) komšija „Acesta e Petar, un vecin/vecinul (nostru)”.În aceste limbi nu există articol, deci în română, o asemenea apoziție poate corespunde cu una nearticulată, articulată nehotărât sau articulată hotărât, în funcție de context.
În gramatici ale limbii maghiare este considerată apoziție distinctă de atribut cea care servește la identificare, putând fi echivalată cu un nume predicativ, ex. Marika, a barátnőm, meglátogatott „Marika, prietena mea, m-a vizitat” → Marika a barátnőm. Meglátogatott „Marika este prietena mea. M-a vizitat”. Termenii construcției cu acest tip de apoziție pot fi intervertiți, ca și subiectul cu numele predicativ în construcția lor de identificare, de aceea apoziția este totdeauna al doilea termen.
Apoziția ca entitate fără funcție sintactică
După unii autori, apoziția nu este o funcție sintactică, ci doar un cuvânt sau un grup de cuvinte care, plasat după un substantiv, desemnează aceeași realitate ca acesta, dar în mod diferit, adică între cei doi termeni există o identitate de referință. Dovada ar fi că poate fi alăturată oricărei părți de propoziție. Exemple în franceză: pe lângă subiect: M. Dupont, le professeur, a les cheveux frisés „Dl. Dupont, profesorul, are părul creț”; pe lângă numele predicativ: Je le vois gentil, plein de prévenances „Îl văd amabil, foarte atent”;Considerat element predicativ suplimentar în unele gramatici românești, cu acest verb ca predicat (cf. Avram 1997, p. 346). pe lângă un complement direct: J’aperçois la « ville », espèce de gros village aux rues tortueuses „Zăresc «orașul», un soi de sat mare cu ulițe întortochiate”; pe lângă un atribut substantival: Je revois la coiffe de ma grand-mère, une vieille femme ridée „Revăd boneta bunicii mele, o bătrână zbârcită”; pe lângă un cuvânt de adresare (corespunzător celui la vocativ în română): Vous, Duval, le génie de la classe, répondez „Dumneata, Duval, geniul clasei, răspunde”.