Andronic al III-lea Paleologul

Andronic al III-lea Paleologul (Cel Tânăr) (), () a fost un împărat bizantin, fiul lui Mihail al IX-lea Paleologul.

O viață plină de aventuri

El fusese cândva nepotul preferat al împăratului Andronic II.În tinerețe, Paleologul-juniorul manifesta o mare înclinație spre risipă și viața destrăbălată. În cele din urmă, el s-a pomenit înglodat în datorii față de bancherii genovezi, iar scandaloasele lui aventuri amoroase erau cunoscute de toată capitala. Desfrâul prințului a dus la un rezultat trist. Odată, aflând că amanta sa are un admirator misterios, Andronic le-a poruncit slugilor sale să-l nimicească. Într-o noapte întunecoasă, necunoscutul a fost săgetat din arbaletă, în pragul casei femeii disputate. Cel ucis s-a dovedit a fi Manuel Paleologul, moștenitorul tronului și fratele mai mare al lui Andronic. Această întâmplare tragică l-a băgat în mormânt pe Mihail al IX-lea Paleologul, iar împăratul Andronic II, rămânând, dintr-o dată și fără fiu și fără moștenitor, i-a întors spatele celui vinovat de moartea lor.El a pus, în preajma nepotului său, un supraveghetor oficial-generalul Syrgiannes. Acesta din urmă fusese cândva nedreptățit de basileu și a început să-l incite pe pupilul său la răscoală. Acela, mistuit de setea de putere, s-a lăsat înduplecat cu ușurință.

Războiul civil

În primăvara anului 1321, izbutind cu greu să scape de închisoare, moștenitorul a fugit din capitală la Adrianopol și i-a pus bunicului său un șir de condiții. El a cerut, pentru sine, puteri depline în nordul Traciei și bani, obligându-se, în schimb, să apere hotarele Bizanțului de sârbi și de bulgari. Andronic cel Tânăr a fost sprijinit de nobilimea militară a Imperiului: domesticul Apusului, Alexios Apokaukos, Syrgiannes, guvernatorul Macedoniei apusene, Theodor Synadenos, și, în sfârșit, unul dintre cei mai influenți magnați din țară, marele domestic Ioan Cantacuzino. De partea lui Andronic cel Tânăr s-au situat și locuitorii Traciei, deoarece rebelii anulaseră impozitele mari, introduse de împărat.Pomenindu-se într-o situație fără ieșire, Andronic II a acceptat. În curând, între răzvrătiți au apărut disensiuni, în urma cărora Syrgiannes, cu forțe impunătoare, s-a întors la Constantinoopol. Punându-și nădejdea în oștirea transfugului, Andronic cel Bătrân a prins curaj și a refuzat să respecte condițiile păcii încheiate cu nepotul său. Însă, în primăvara anului 1322, împăratul pierduse deja aproape toată Tracia și Macedonia. Paleologul cel Tânăr a pus mîna și pe Thessalonic. În vara anului 1322, bunicul și nepotul s-au împăcat și, în urma înțelegerii reciproce dintre Paleologi, dublul dezertor, Syrgiannes, s-a pomenit în temniță. Andronic cel Tânăr, care a primit 36 000 de hyperperi pentru sine și 45 000-pentru armata sa, a pus, la hotarele Imperiului, o stavilă de nădejde în calea vecinilor de la nord, iar în 1324 s-a răfuit cu o hoardă de tătari, care încercase să forțeze Dunărea. Într-o ciocnire cu inamicul, el a fost grav rănit. În anul 1325, Andronic II l-a asociat la domnie pe nepotul său. După ce i s-au vindecat rănile, tânărul împărat s-a apucat de vânătoare și de alte distracții. El întreținea o mie de vânători călări, iar visteria nu avea suficiente resurse pentru a asigura cu toate cele necesare tre mii de Kaballarioi și 20 de corăbii de război! Orgiile lui Andronic III au secătuit repede punga acestuia și armata din Tracia a început să îndure foame. Autocratorul a refuzat categoric să plătească zaiafeturile asociatului său ușuratic și, atunci, acesta a condus trupele subordonate lui spre Constantinopol. Locuitorii capitalei și au arătat atât de clar lipsa lor de dorință de a le permite răzvrătiților să intre în oraș, încât Andronic III a bătut în retragere. Între oștirile celor doi împărați au reînceput ciocnirile. Împărații făceau schimb de invective-cel tânăr zicea că bunicul său nu este în stare să apere țara de dușmani, iar cel bătrân se revolta că este nevoit să aibă de-a face cu un asociat, care nu vrea să știe de nimic, în afară de distracțiile cu păsări și câini de vânătoare. La 22 mai 1328, Andronic III s-a apropiat de capitală. În noaptea de 24 mai, partizanii lui din interiorul orașului au deschis porțile și, în timp ce Andronic II, liniștit de vorbele lui Theodor Metochites, se culca să doarmă, soldații rudei și dușmanului său pășeau deja pe strada Mese.

Începuturile domniei

Ajungând autocrator, Andronic III a dat frâu liber înclinațiilor sale. În ciuda unei anumite culturi și a inteligenței sale, el era un om nestăpânit și violent. Fiind un spirit războinic, el a condus personal în luptă cavaleria nu o singură dată, iar pe monedele sale a poruncit să fie reprezentat în armură. Andronic III se simțea stingherit de eticheta curții, era foarte înfumurat și credea în bunăvoința lui Dumnezeu față de dânsul până într-atât, încât, lăsându-se în nădejdea acesteia, renunțase la serviciile gărzii personale. El irosea pentru vânătoare circa 15 000 de hyperperi anual (după moartea lui Andronic, Ioan VI a desființat aceste cheltuieli). Împăratul a împărțit conducerea reală a țării între el și Cantacuzini-Ioan și mama acestuia, Theodora. Peste un an după luarea puterii, Basileul a plecat la Răsărit, ca să salveze Niceea, care era asediată de turcii emirului otoman Orkhan. La 10 iunie 1329, în bătălia de la Philocrene, în Asia Mică, oștirea lui Andronic III a fost zdrobită. Ce-i drept, la înapoiere, împăratul a reușit să se consolideze pe insula Chios.

Reforma Justiției Criza financiară era mai gravă ca oricând, iar valoarea Hyperperului se diminuase în anii războiului civil. Totodată, noua conducere efectua reforma Dreptului. Corupția tribunalelor bizantine îl determinase pe Andronic al II-lea să întreprindă o reformă a justiției. În 1296, el instituise la Constantinopol un colegiu de 12 judecători, compus din membrii înaltului cler și din demnitari civili, care constituia cea mai înaltă instanță juridică și trebuia să contribuie la triumful justiției. Rezultatele vor fi dezamăgitoare. Curtea Supremă de Justiție nou creată își va suspenda activitatea. Andronic al III lea crea în 1329 un nou colegiu judecătoresc compus din patru membri, doi clerici și doi laici. Dotați cu competență foarte extinsă, cei 4 judecători generali ai romanilor, erau însărcinați cu controlul administrării justiției în întregul imperiu. Sentințele lor erau definitive și fără apel (Andronic al III-lea va cunoaște însă o mare deziluzie din partea celor patru. Din 1337, trei dintre ei, corupți, erau condamnați la exil).Instituția judecătorilor generali nu-și va mai înceta activitatea. Ea va supraviețui până la căderea imperiului, suferind pe parcurs transformări ce răspundeau nevoilor practice. Cei patru judecători nu puteau asista mereu la procesele provinciale, sentința fiind dată în numele colegiului de unul dintre ei. Ca urmare a destinderii legăturilor dintre diversele partide din imperiu, care se va accentua începând de la mijlocul secolului al XIV-lea, sistemul mult prea centralizat al justiției trebuia să lase locul unei organizări mai simple. Pe lângă judecătorii generali de la Constantinopol, apar judecătorii generali locali în Thessalonic, Moreea, Lemnos. O trăsătură caracteristică justiției din timpul Paleologilor este participarea importantă a clerului la exercițiul justiției seculare. Influența Bisericii asupra tribunalelor este cu atât mai mare cu cât există, în afară curții de justiție imperială a judecătorilor generali cu cei doi membri ecleziastici, o curte de justiție ecleziastică a patriarhului, colaborând cu prima, ajutând-o și completând-o.

Politica externă

Situația externă se caracterizează prin progresul crescând al otomanilor în Asia Mică și a sârbilor în Macedonia, ca și prin slăbirea continuă a statelor dizidente grecești și latine. Atunci când Bizanțul se arată neputincios în fața otomanilor și a sârbilor, el obține anumite succese în Grecia de Nord și în Marea Egee; ajutorul selgiucizilor este și el prezent. O trăsătură caracteristică a politicii noii guvernări este colaborarea lui Ioan Cantacuzino cu emirii selgiucizi, ce se simt la fel de amenințați de expansiunea otomană. Guvernarea caută să se elibereze de alianța cu genovezii pentru a-și recupera independența militară și comercială. Flota imperială trebuia întărită, iar construcțiile navale vor trece pe primul plan în preocupările împăratului Andronic al III-lea și ale marelui domestic Ioan Cantacuzino. Cum mijloacele imperiului nu erau de ajuns, Ioan și alți magnați contribuiau de acum cu mijloace proprii la construcțiile navale. Dar această metodă avea ca efect plasarea statului și a armatei sale sub dependența financiară a aristocraților din imperiu. Întărirea regatului sârb apropia Bizanțul și Bulgaria. Tulburarea produsă între Andronic al III-lea și fratele său vitreg bulgar la sfârșitul războiului civil bizantin își va găsi ecoul în violarea frontierelor și raziile de o parte și de cealaltă. Dar pacea era imediat restabilită și era semnat un tratat îndreptat împotriva Serbiei. La 28 iulie 1330, la Velbujd (Küstendil), Serbia și Bulgaria intrau în conflict, împăratul repliindu-se la vestea înfrângerii aliatului său. Armata bulgară era nimicită, țarul Mihail Șișman fiind omorât în luptă. Regele sârbilor restabilea pe tronul de la Târnovo pe sora sa Anna și pe fiul acesteia, Ioan Ștefan (în timp ce sora lui Andronic, Theodora, fugea). Bătălia de la Velbujd reprezintă începutul hegemoniei sârbe în Balcani și marchează o schimbare în destinele țărilor balcanice.Ea aduce decizia în război pentru Macedonia și pune fundamentele hegemoniei sârbești, sub semnul căreia se va derula în deceniile următoare evoluția Sud Estului european. Andronic al III-lea încerca să profite de înfrângerea aliatului său bulgar. Sub pretextul răzbunării surorii sale Theodora, el cucerea mai multe teritorii la frontiera bizantino bulgară și porturile Mesembria și Anchialos. Un nou reviriment se producea astfel în Bulgaria și, apoi, în Serbia. Bulgarii alungau pe țarina Anna și pe fiul său și așezau pe tron pe nepotul lui Mihail Șișman, Ioan Alexandru (1331-1371). În Serbia, nobilimea se ridica contra regelui Ștefan Decianski și acorda puterea fiului său, Ștefan Dușan (1331-1335). Cei doi suverani încheiau pace și încheiau o alianță antibizantină, care era întărită prin căsătoria lui Dușan cu sora țarului, Elena. Ioan Alexandru relua războiul contra Bizanțului și reușea să recucerească orașele ocupate de Andronic, consacrându-și frontierele printr-un tratat (1332). Cât despre aristocrații sârbi, după ce l-au asasinat pe bătrânul rege, vor intra ca și cuceritori în teritoriul bizantin sub conducerea noului lor suveran. De-a lungul întregii sale domnii, Dușan încarna expansiunea marii nobilimi sârbești, care profita de descompunerea Imperiului bizantin pentru a cuceri noi pământuri. Dificultățile interne ale Imperiului bizantin vor contribui într-o măsură crescândă la aceste cuceriri. În primăvara anului 1334, Syrgiannes se pune în serviciul suveranului sârb (Syrgiannes, care jucase în timpul războiului civil bizantin marele rol în cele două tabere, care se refugiase din Constantinopol în Galata, în Eubeea, în Albania, apărând în final la curtea lui Dușan). Acest om energic aducea regelui sârb cele mai mari servicii în lupta sa contra Imperiuluibizantin. Din această epocă decad locurile bizantine cele mai importante din Macedonia, ca Ochrida, Prilep, Strumitza, Kastoria, Vodena. Erau necesare apărări puternice în Thessalonic pentru a opri avansarea victorioasă a regelui sârbilor.În final un apropiat al împăratului reușea să-l asasineze pe Syrgianes, iar Dușan accepta în august 1334 ofertele de pace ale împăratului bizantin, căci regatul său era amenințat în nord de o invazie a ungurilor. Bizanțul trebuia în această circumstanță să fie prevăzător căci Dușan nu păstra decât o parte a cuceririlor sale.