În lingvistică, persoana este o categorie gramaticală bazată pe referirea la participanții comunicării prin limbă și la enunțul produs. În cazul cel mai simplu, situația de comunicare este definită de relația dintre un vorbitor (persoana I singular), un destinatar al enunțului său (persoana a II-a singular) și obiectul comunicării, adică o ființă sau un lucru, ori mai multe ființe sau lucruri (persoana a III-a singular, respectiv plural). Situația de comunicare poate implica și relații mai complexe între cei trei termeni. Vorbitorul se poate asocia cu destinatarul sau cu mai mulți destinatari, eventual și cu o persoană sau mai multe ce fac obiectul comunicării (persoana I plural inclusivă), ori numai cu o persoană sau mai multe ce fac obiectul comunicării (persoana I plural exclusivă). De asemenea, vorbitorul poate asocia destinatarul cu încă unul sau mai mulți destinatari, eventual și cu una sau mai multe persoane absente, rezultând persoana a II-a pluralDubois 2002, pp. 355–356..
Categoria persoanei este caracteristică în primul rând verbului, pronumelui personal și pronumelui posesiv, manifestându-se solidar și simultan cu categoria număruluiConstantinescu-Dobridor 1980, p. 320.. În unele limbi privește și alte părți de vorbire. De exemplu, în limba maghiară este proprie și substantivului care exprimă un obiect posedat, precum și postpoziției.
Persoană reală și persoană indicată morfologic
Persoana reală nu coincide totdeauna cu cea indicată morfologic, și cazurile de non-coincidență pot fi diferite în diverse limbi.
Persoana a III-a de politețe
În unele limbi, ca româna, franceza sau limbile slave, și în comunicarea politicoasă se folosește persoana a II-a, diferența față de comunicarea nepoliticoasă fiind numai utilizarea pluralului și către o singură persoană, uneori, ca în română, recurgându-se la pronume personale specifice. În alte limbi însă se utilizează persoana a III-a singular către o singură persoană și a III-a plural către mai multe, marcate atât la verb, cât și la pronumele personal, acesta putând avea o formă specifică. Exemple: pronume cu forme specifice Kattán-Ibarra; Pountain 2005, p. 35.: Usted no es de aquí, ¿verdad? „Dumneavoastră nu sunteți de aici, așa-i?”; ¡Salgan ustedes! „Ieșiți afară!”; pronume cu forme nespecificePeyronel; Higgins 2006, p. 30.: Lei non è troppo alta, Signora „Nu sunteți prea înaltă, doamnă” (Lei are la origine sensul „ea”); Lei è molto gentile, Signore „Sunteți foarte amabil, domnule” (Lei este folosit și pentru masculin); Signori Conti, (Voi) siete italiani? sau Signori Conti, Loro sono italiani? „Domnule și doamnă Conti, dumneavoastră sunteți italieni?” (Loro, la origine „ei”, este facultativ în locul lui Voi „voi”, formă de persoana a II-a plural și între persoane care se tutuiesc); pronume cu forme specificeRounds 2001, p. 126.: (Maga) milyen könyvet keres? „(Dumneata) ce carte cauți?” (pronume mai puțin politicos); (Önök) ott lesznek a tárgyaláson? „(Dumneavoastră) veți fi prezenți la proces?” (pronume mai politicos).
Persoana subiectului nedeterminat sau general
În diferite limbi, subiectul nedeterminat sau general se exprimă la diferite persoane, uneori la mai multe în aceeași limbă.
În română se poate exprima cu verb la persoana a III-a singular, cu subiect exprimat prin pronume nehotărât (Oricine trecea pe drum…)Avram 1997, p. 189. sau fără subiect exprimat prin cuvânt aparte. În al doilea caz, verbul poate fi cu sau fără pronumele reflexiv se (Aici se doarme bine, Sună de ieșire), ori la plural fără pronumele se: Au adus marfă. Se mai exprimă și la persoana a II-a singular (Cum îți vei așterne, așa vei dormi) sau la persoana I plural: Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăimAvram 1997, p. 328..
În limba franceză, subiectul este totdeauna exprimat prin cuvânt aparte, în afară de cazul când predicatul este la modul imperativ. Subiectul nedeterminat sau general este cel mai frecvent la persoana a III-a singular cu pronumele nehotărât considerat și personal on: On a souvent besoin d'un plus petit que soi „Deseori ai/avem nevoie de cineva mai mic ca tine/noi”TLFi, articolul on.. Există și o construcție tot la persoana a III-a singular, numită cu verb impersonal la forma reflexivă cu sens pasiv, în care subiectul gramatical este il și agentul este nedeterminat sau general: Il se vend beaucoup de livres „Se vând multe cărți”. Un astfel de subiect mai poate fi și la persoana a II-a plural: Vous marchez parfois des heures dans ce pays sans rencontrer âme qui vive „Mergi uneori ore întregi prin ținutul acesta fără să dai de țipenie de om”Mauger 1971, p. 153..
În maghiară, subiectul nedeterminat sau general este cel mai adesea la persoana a III-a plural (Amint fújják, úgy táncol „Cum i se cântă, așa dansează”), mai rar la persoana a II-a singular (Szólj igazat, betörik a fejed „Spune adevărul și ți se sparge capul”) sau la persoana I plural: Árnyékáért becsüljük a vén fát „Apreciem copacul cel bătrân pentru umbra sa”Jászó 2007, p. 373..
Exprimarea persoanei
În limbile indoeuropene în general, persoana se poate exprima prin desinența verbului la modurile personale, prin pronumele personal, pronumele posesiv și adjectivul posesiv. În altele, precum limba maghiară, se poate exprima prin aceleași morfeme, mai puțin adjectivul posesiv, cu funcția acestuia folosindu-se așa-numitul sufix personal posesiv.
În domeniul verbului
În unele limbi sunt suficiente desinențele, chiar dacă există și desinențe zero, pentru a indica persoana verbului. Astfel este, de exemplu, limba română, în care acest lucru este valabil pentru toate modurile personale, la toate timpurile, în afară de perfectul conjunctivAvram 1997, pp. 217–238.. Aceeași trăsătură o au și limbile slave, de exemplu cele din diasistemul slav de centru-sud (sârba, croata etc.)Cf. Klajn 2005, pp. 115–120, pentru limba sârbă., sau limba maghiarăSzende; Kassai 2001, pp. 218–255..
În alte limbi, formele personale ale verbelor au evoluat scurtându-se, astfel încât numărul desinențelor s-a redus și au apărut riscuri de confuzie între persoane. În limba franceză, de exemplu, sunt categorii de verbe la care, la anumite timpuri, în vorbire se aude numai rădăcina verbului, la patru persoane verbul sunând la fel. De aceea, morfemul persoanei a devenit în mare măsură subiectul exprimat prin alt cuvânt. Ca urmare, la persoana a treia, acesta este un substantiv, un pronume sau, mai rar, un verb la infinitiv, iar la persoanele I și a II-a, un pronume personalDelatour 2004, pp. 120–147.. În limba engleză, necesitatea unui asemenea morfem este și mai mare, la timpul prezent simplu al verbelor regulate, de exemplu, numai forma de persoana a III-a singular distingându-se de celelalte prin desinențăEastwood 1994, p. 83.. Exemple (morfemele de persoană, adică desinențele în afară de zero și pronumele personale sunt cu caractere aldine):
+ Număr Persoană Română Sârbă Maghiară Franceză Engleză Singular <div style="text-align:center">I cântDesinență zero. pevam énekelek je chanteDesinență numai scrisă, în vorbire zero. I sing <div style="text-align:center">II cânți pevaš énekelsz tu chantes you sing <div style="text-align:center">III cântă peva énekel il/elle chante he/she/it sings Plural <div style="text-align:center">I cântăm pevamo énekelünk nous chantons we sing <div style="text-align:center">II cântați pevate énekeltek vous chantez you sing <div style="text-align:center">III cântă pevaju énekelnek ils/elles chantent they sing
În unele limbi, cum este româna, verbele la modurile nepersonale exprimă în general indirect persoana, având de regulă același subiect ca verbul regent al acestora. Când, în mod excepțional, au subiect diferit, acesta se exprimă printr-un cuvânt aparte, de exemplu, în limba română, la infinitiv și la gerunziu: Este necesar a vă interesaAvram 1997, p. 209., Plecând ea, a rămas elAvram 1997, p. 212..
În alte limbi, infinitivul poate și el exprima persoana prin desinențe, de exemplu în maghiară. În această limbă, atunci când predicatul este impersonal, iar subiectul acțiunii subordonate este general, se folosește infinitivul obișnuit, dar pentru a preciza subiectul, infinitivului i se adaugă desinențe identice cu așa-numitele sufixe personale posesive: Tanulni kell „Trebuie să se învețe” vs. Nekem tanulnom kell „Eu trebuie să învăț”Szende; Kassai 2001, p. 309.. Acest fenomen este o raritate în limbile indoeuropene, existând de exemplu în portugheză: No caso de (tu) estares doente, não vou à festa „În caz că te îmbolnăvești, nu merg la petrecere”Duarte 2010, p. 29..
În domeniul altor părți de vorbire
În domeniul pronumelor, în afară de pronumele personal, persoana mai este exprimată, în funcție de limbă, și de pronumele posesiv și de corespondentul său adjectival. Unele limbi, precum maghiara, au pronume posesive, dar nu și adjective posesive. Funcția acestora este îndeplinită de sufixele personale posesive adăugate la substantivul care denumește obiectul posedatSzende; Kassai 2001, p. 123.. Exemple:
+ Română Sârbă Franceză Engleză Maghiară casa mea moja kuća ma maison my house házam
Pronume posesive:
+ Română Sârbă Franceză Engleză Maghiară a mea moja la mienne mine az enyém
În maghiară, categoria persoanei poate fi purtată și de unele așa-numite „postpoziții”, care au funcția prepozițiilor din alte limbi, dat fiind că acelor postpoziții li se pot adăuga tot sufixele personale posesive. Astfel, de exemplu, se spune az iskola után „după școală” și utánam „după mine”, utánad „după tine” etc.
Note
Surse bibliografice
A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5 (accesat la 21 august 2018) Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0769-5 Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980 Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 10 noiembrie 2018) Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua gramatică a francezei), Paris, Hachette, 2004 (accesat la 21 august 2018) Duarte, Gonçalo, O infinitivo pessoal em português (Infinitivul personal în portugheză), Romaneske, vol. 35., nr. 1, martie 2010, pp. 29–30 (accesat la 21 august 2018) Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002 Eastwood, John, Oxford Guide to English Grammar (Ghidul Oxford al gramaticii engleze), Oxford, Oxford University Press, 1994, ISBN 0-19-431351-4 (accesat la 21 august 2018) Kattán-Ibarra, Juan și Pountain, Christopher J. Modern Spanish Grammar. A practical guide (Gramatică modernă a limbii spaniole. Ghid practic), ediția a II-a. Londra / New York, Routledge, 2003, ISBN 0-203-42831-5 (accesat la 21 august 2018) Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, 2005, ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 21 august 2018) Mauger, Gaston, Grammaire pratique du français d’aujourd’hui (Gramatica practică a limbii franceze de azi), ediția a IV-a, Paris, Hachette, 1971 Peyronel, Stella și Higgins, Ian, Basic Italian: A Grammar and Workbook (Italiana de bază. Gramatică și caiet de exerciții), Londra / New York, Routledge, 2006, ISBN 0-203-64007-1 (accesat la 21 august 2018) Rounds, Carol, Hungarian. An Essential Grammar (Limba maghiară. Gramatică de bază), Londra / New York, Routledge, 2001, ISBN 0-203-46519-9 (accesat la 21 august 2018) Szende, Thomas; Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l'Asiathèque, 2001 ISBN 2-911053-61-3
Bibliografie suplimentară
Faits de langue, La personne (număr special), nr. 3, martie 1994 (accesat la 21 august 2018)