Al-Jahiz (sau Al-Djahiz, in transcriere moderna al-Ğahiz) (n. 776 - d. 868După alte surse, anul nașterii ar fi 781, iar anul morții ar fi 869 în arabă: ‏أبو عثمان عمرو بن بحر محبوب الكناني الليثي البصري‎ Abū ʿUṯmān ʿAmr bin Baḥr Maḥbūn al-Kinānī al-Līṭī al-Baṣrī) a fost un scriitor arab.Opera sa, de un pronunțat caracter enciclopedic, se distinge prin raritatea și abundența materialelor adunate, verva expunerii și modernitate.Domeniile de care s-a ocupat au fost: biologie, istorie, filozofie, teologie, filologie. Viața Al-Ğahiz care înseamnă în limba araba Holbatul , a rămas în istorie drept cel mai mare prozator care l-a dat literatura arabă clasică. S-a născut la Basra dintr-o familie săracă iar bunicul lui era sclav negru. A avut ocazia să-i cunoască pe beduinii care veneau la târgul din apropiere de Basra, Mirbad care-i vorbeau în limba lor pură despre tradițiile lor, a cunoscut însă și învățați care studiaseră această limbă și tradițiile. A mai cunoscut centrele de cultură ale Imperiului Arab, printre care și Damasc, iar la vârsta de cinzeci de ani s-a mutat la Bagdad, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Aici a fost căutat de oameni din toate colțurile Imperiului Arabo - Islamic, care auziseră de el și îi citiseră cărțile. Citea cu mare pasiune tot ce-i cădea în mână și astfel a ajuns să cunoască în traducere cărți indiene, grecești și persane. Era o epocă în care se traducea mult iar al-Jahiz lăuda traducătorii și cărțile care s-au arătat demne de a fi traduse în cartea sa Kitab al-hayawan (Cartea Animalelor, sau in alta traducere posibila, Cartea despre animal).Anghelescu, 2009: 63

Cariera Când ajunge să fie cunoscut, cei de la putere au vrut să îl atragă oferindu-i funcții importante în administrație dar n-a rămas prea mult în acele locuri care îi îngrădeau libertatea , ceea ce nu înseamnă că nu a căutat compania celor puternici , cărora le dedica lucrările sale iar ei îl răsplăteau pentru aceasta, după obiceiul vremii. Este cunoscut și ca partizan al orientării teologice numită mu'tazilism despre care unii au reținut doar că ar fi fost în favoarea utilizării rațiunii ca măsură a tuturor lucrurilor. De fapt, este vorba de o doctrină teologică complexă despre care se știa că a ghidat orientarea unora dintre cărțile lui al-Ğahiz. Cărțile acestea i-au atras prețuirea din partea unor partizani ai doctrinei, dar și criticile vehemente ale unor tradiționaliști care vorbesc despre „minciunile” și „rătăcirile” lui. Spre sfârșitul vieții a fost țintuit la pat opt ani de zile, perioadă în care a continuat să citească, să scrie și să fie vizitat de elevii săi. După moartea sa a devenit cunoscut în toate centrele culturale importante ale Imperiului. Andaluzul Abd Allah ibn Hamud al-Zabidi ar fi spus despre cărțile lui al-Ğahiz: „M-aș mulțumi în rai cu cărțile lui al-Ğahiz, în loc de toate bunătățile pe care mi le-ar putea oferi.”Anghelescu, 2009: 64

Al-Ğahiz a știut să-și atragă cititorii din toate timpurile prin felul în care prezintă chiar și subiecte ce ar putea fi plictisitoare. Căci știința oferită în cantitate mare, spunea el, poate obosi, poate deveni neplăcută. De aceea, anecdota și vorba de duh își găsesc locul în toate lucrările sale care au scopul mărturisit de „a instrui fără a plictisi”. Unii dintre contemporanii săi spun că al-Ğahiz ar fi lăsat în urmă trei sute șaizeci de cărți , din diverse domenii ale științelor epocii. Cele mai multe s-au pierdut și s-au păstrat doar treizeci. Ğahiz Opera Cartea Retoricii și a Lămuririi - Kitab al-bayān wa-t-tabyīn Această carte este scrisă pe la sfârșitul vieții lui al-Ğahiz. Ea însumează nu numai experiența unei vieți de cercetare și studiu, ci și materialul adunat de alții, arabi și de alte neamuri, într-o manieră intertextuală sui- generis, specifică acelor cărți despre care se spune că aparțin unui gen aparte, numit adab. La fel ca și alte lucrări de acest tip Bayan, retorica, elocvența, nu presupune o organizare strictă, ea trece de la un subiect la altul fără să avertizeze cititorul, apoi revine la el și-l abandonează din nou. De-a lungul lucrării, autorul lasă impresia că își dă seama că nu respectă o anumită ordine și recunoște acest lucru. De exemplu, atunci când vorbește despre „bayan” (retoric sau expresia clara) afirmă: „Acest capitol ar fi trebuit să apară la începutul cărții, dar l-am pus mai departe din anumite motive”. Nu este vorba numai despre caracteristicile speciei adab care își propune în primul rând să instruiască fără să plictisească ci și despre faptul că această carte nu este o simplă acumulare de date, ci o lucrare retorică, ce are ca țintă clară și de o mare importanță: combaterea adversarilor arabilor grupați sub stindardul shu'ubiyyei, desființarea argumentelor lor prin sublinierea importanței limbii arabe din Coran, dar și a beduinilor, creatorii și păstrătorii acestei limbi, arabii prin excelență, cei mai puri și mai buni.

În timpul dinastiei abbaside a luat naștere această controversă între iranieni Iranienii și arabi shu'ubiyya în cadrul căreia arabii și persanii își combăteau tradițiile, cei din urmă shu'ubiții pretinzând superioritatea grupului lor asupra arabilor. Această mișcare era o expresie a unor aspirații politice în urma cuceririi arabe a Persiei însă în primul rând era o controversă literară. Iranienii considerau cucerirea arabă o greșeală și doreau remodelarea imperiului și culturii islamice după modelul instituțiilor și valorilor sasanide. Numele acestei mișări provine din Coran: O, voi oameni! Noi v-am creat dintr-un bărbat și o femeie și v-am făcut popoare (shu'ub)și triburi (qaba'il) ca să vă cunoșteți unii pe alții. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. Dumnezeu este Știutor, Cunoscător.Coran 49:13 Shu'ubiții erau numiți uneori și ahl at-taswiya adică cei care cer egalitate.Mottahedeh, 2012:161-164

Care sunt adversarii Aflăm in cursul lucrării că polemica este îndreptată împotriva reprezentanților mișcării shu`ubiyya, o „bandă” (nihla) caracterizată numai prin trăsături negative. Acești oameni trebuie descalificați,iar autorul face acest lucru prezentându-le viciile la superlativ: nicicând nu s-au vazut, spune el, oameni mai mizerabili, dușmani mai mari ai religiei, indivizi mai răi („invidia zace in ficații lor”)și mai plini de ură („focul urii s-a aprins în inimile lor”).”Anghelescu, 2009: 66. Dacă s-ar fi învrednicit să cunoască moravurile altora, calitățile lor (adică ale arabilor), ar fi încetat să mai scornească minciuni pe seama lor și s-ar fi liniștit. Minciunile pe care le-ar fi scornit aceștia (iranienii, cu alte cuvinte), afirmațiile shu`ubiților, se referă, în mare, la absența civilizației la arabii din perioada preislamică, cândva păstori nomazi, obișnuiti să mâne oile și incapabili de o exprimare îngrijită. Din faptul că al-Jahiz nu spune niciodată foarte clar ce pretind adversarii săi se poate deduce, de asemenea, că al-Jahiz este convins, la fel ca alții,că totul se rezuma la invidia iranienilor față de arabi , pentru poziția pe care o au in comunitatea islamică, poziție aducătoare de tot felul de beneficii.

Tot capitolul ce are in vedere „bastonul” („bățul” sau “toiagul” ,in arabă, al-`asa) precum și revenirile la tema respectivă în alte capitole din carte nu ar putea fi înțelese dacă nu avem în vedere că pe atunci se știa că oratorii arabi, la fel ca poeții, poartă în mâna un baston sau un toiag atunci cand iși rostesc discursul sau versurile și că, neînțelegând utilitatea respectivului element de recuzită ,shu`ubiții, îl atribuiau unei obișnuințe moștenite de la arabii păstori, care se serveau de băț pentru disciplinarea animalelor, sau obișnuinței acestora de a-l utiliza ca armă. La prima vedere , discursul lui al-Ğahiz în privința „bastonului” pare ciudat, pentru că începutul, cel puțin, nu se referă nici la utilitatea bastonui sau a toiagului în producția poetică sau oratorică, nici la simbolistica acestuia. În loc să vorbească despre arabi, autorul o ia de departe, cu istoria lumii și a profețiilor successive, asa cum e prezentată în Coran, deci cum ar fi trebui să fie asumată de către toți musulmanii, inclusiv de către adversarii săi. El vorbește despre marile personalități din istorie care au purtat toiag (Moise, Solomon etc.) insistând, bineînțeles, asupra faptului că profetul Muhammad, ca și cei din apropierea sa, nu se despărțea de toiag..”Anghelescu, 2009: 67

Shu`ubiții, ' nu-și dau osteneala să cunoască tradițiile arabilor, arată al-Ğahiz după acest început care ne transportă în mit. La ei oratorul nu se desparte de însemnele caracteristice ale poziției sale:turbanul și toiagul. Chiar dacă nu poartă o îmbrăcaminte caracteristică, are neapărat toiagul cu el. Se înțelege că toiagul ar fi un fel de prelungire a gesturilor făcute cu mâna sau cu capul, pentru a exprima anumite semnificații, așa cum cântărețul marchează ritmul bătând cu bastonul în pământ. Nici poetul arab nu se desparte de baston, care este un element ce sprijină poetul în improvizarea poemului. Aceste observații ale lui al-Ğahiz nu sunt deloc de neînțeles sau nejustificat, dacă avem în vedere legătura care s-a făcut între portul bastonului și marcarea ritmului de către toți cei care s-au ocupat în epoca noastră de producerea poemelor orale. Bastonul ar fi avut un rol și în memorarea acestor poeme, îndelung păstrate sub formă orală în perioada preislamică, și notate începând cu secolul al VIII-lea.

Elocvența arabilor Dacă avem în vedere titlul cărții lui al-Ğahiz, „al-Bayan wa-l-Tabyin” , ea ar trebui să vorbească despre elocvență, despre retorică. De fapt cu aceasta începe autorul și la ea revine mereu. Autorul face o legătură între discursul despre limbă, despre exprimarea clară și corectă, despre elocvență și retorică și discursul de autolegitimare conținut în subtextul cărții. Din acest punct de vedere două probleme atrag atenția în mod special: cum se realizează comunicarea în general și cum se definesc străinii prin limbaj și cum apare elocvența arabilor, în raport cu elocvența altor neamuri. Darul vorbirii și al expresiei clare, spune autorul, este unul dintre cele mai importante pe care le are omul. ``Virtutea retoricii e urmarea științei, bâlbâiala - a ignoranțe.”Tartler 2014: 326 De la început el citează un persan (!), regele Annushirwan, care spunea că incapacitatea de a vorbi clar poate fi compensată de o minte bună. Dacă nu o ai nici pe asta, ai nevoie de bani pentru a reuși acest lucru, dacă nu ai bani atunci e bine să ai prieteni care să te ajute să te descurci cu acest defect. Dacă nu ai nici prieteni, atunci trebuie să taci, ca să îți ascunzi defectul iar dacă nici asta nu poți , nu-ți rămâne decât moartea și odihna veșnică.”Hitti, 2008: 240 Coranul este forma desăvârșită sub care se prezintă limba arabă. Exprimarea cea mai bună este cea care imită cel mai bine limba Coranului. Oamenii de rând nu pot aspira la acest grad înalt de elocvență, dar cel puțin pot aspira la corectitudine. al-Ğahiz vorbește despre felul în care se produc sunetele limbii, despre defectele de vorbire datorate unor deficiențe ale aparatului fonator și despre greșelile pe care le fac străinii în pronunție și gramatică din cauza ignoranței și a faptului că nu sunt în stare să învețe limba arabă la fel de bine ca arabii. Autorul îl citează pe cunoscutul filsof Al-Asma’i care spunea că grecii, persanii și siriacii nu posedă unele sunete pe care le au arabii. O observație interesantă este cea privind felul cum au învățat araba nearabii din teritoriile ocupate: Oamenii din orașe vorbesc limba arabilor ce s-au stabilit acolo, de aceea găsești deosebiri între cuvintele utilizate de către cei din Kufa, din Basra, din Sham și din Egipt.