Al Doilea Război Punic a fost conflictul dintre Roma și Cartagina ce a durat între anii 218 î.Hr. și 201 î.Hr., purtat timp de șaisprezece ani în Europa și în Africa.Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001, pp. 231-232. ISBN 0-39565-237-5 Războiul a fost pornit de cartaginezi, care au dorit să se răzbune pentru înfrângerea pricinuită în primul război punic. Ca urmare, războiul a avut o amploare mai mare în ceea ce privește persoanele implicate, costurile economice și umane, impactul decisiv istoric, politic, social în întreaga lume mediteraneană. Spre deosebire de Primul Război Punic, care a cuprins doar lupte navale, al doilea război punic a fost o succesiune continuă de lupte terestre prin dispunerea infanteriei, cavaleriei și elefanților. S-a făcut uz și de forțe navale, dar pentru a menține pozițiile armatelor și a susține acțiunile sau pentru a trimite diplomați dintr-un loc în altul. Deși războiul a fost perceput ca fiind doar invazia lui Hannibal în peninsula italică, de fapt, întreagă Mediterană a fost implicată direct și indirect în disputa dintre Roma și Cartagina, fiind scena unor confruntări în Iberia, Gallia, Gallia Cisalpină, Italia și nordul Africii, iar diplomații celor două tabere beligerante porneau spre Numidia, Grecia, Macedonia, Siria, Asia Mică și Egipt. Al doilea război punic este considerat a fi războiul desfășurat la cea mai mare scară din antichitate.
Contextul politic
Cartagina La sfârșitul primului război punic, Cartagina se afla într-o situație financiară dezastruoasă. Sume uriașe de 3200 de talanți trebuiau plătiți în 10 ani pentru despăgubirile de război. Prizonierii de război romani trebuiau eliberați rapid fără preț de răscumpărare. Sicilia a fost pierdută și a intrat sub autoritatea Romei, iar Cartagina avea interdicția de a se mai lupta cu aliații Romei. De asemenea, a primit interdicția de a mai plăti mercenari libieni și numidieni. A trebuit să îndure o revoltă sângeroasă ce a durat trei ani, ce a fost reprimată cu eforturi grele și brutalitate. Profitând de această revoltă, Roma a ocupat Sardinia și Corsica, forțând Cartagina pentru a plăti prețul suplimentar de 1200 de talanti pentru a evita o reizbucnire a războiului și nu a permite orașului să-și revină economic. Cartaginezii se vedeau umiliți, dar nu au putut face nimic, astfel, au acceptat înfrângerea. O bună parte a rutelor comerciale din care câștigau venituri substanțiale au fost deturnate pe cale pașnică spre controlul noilor stăpâni. Populația orașului era divizată și împărțită între aristocrație ce dispunea de proprietăți funciare mari, bazate pe agricultură, și o clasă de mijloc ce se baza pe comerț și meșteșug, era mai orientată spre expansionism pe coastele europene, crescându-i puterea antreprenorială.
Roma Roma s-a ales cu roadele războiului expansionist. Polybius intenționa să studieze modul în care Roma a ajuns stăpâna lumii în numai 50 de ani. Victoria asupra cartaginezilor le-a oferit un salt substanțial. În primul război punic, romanii nu încheiaseră de unificat Italia sub stăpânirea acestora. Coloniile grecești erau încă libere, iar populațiile de pe coasta Adriaticii, samniții, au rezistat, chiar dacă au fost învinse, însă nu și cucerite. Dar după război, Roma și-a consolidat controlul în întreaga peninsulă și și-a procurat provincia Sicilia, o regiune bogată, productivă, culturală. Senatul nu dezbătea modalitatea de extindere , ci unde, pentru a obține resursele pentru bugetul republicii. În cele din urmă, senatorii au decis să se extindă în toate direcțiile. Romanii au pătruns pe Câmpia Padului, i-au înfrânt pe liguri , blocând-le trecerea spre sud și a neutralizat pericolul galilor. În același timp, ofereau terenuri pentru veterani, creând diverse colonii. Și-au îndreptat atenția spre activitatea politică a reginei Teuta, capul acțiunilor piraților ilirici ce deranjau navigarea în Marea Adriatică. Roma a putut astfel să pătrundă în politica orașelor-state grecești, Macedoniei și Ligii Aetoliene. Profitând de slăbiciunea Cartaginei, ce se înfrunta cu revolta mercenarilor, a ocupat Corsica și Sardinia.
Renașterea Cartaginei
Rezolvând problema mercenarilor, Cartagina a căutat o modalitate pentru revenirea ei pe scena istorică. Guvernul orașului era împărțit între facțiunea aristocratică, condusă de familia Hanno, și clasa de mijloc alcătuită din comercianți și antreprenori, condusă de familia Barcidi, reprezentată de Hamilcar Barca. Hanno a susținut acordul cu Roma și extinderea puterii cartaginezii în interiorul Africii. Hamilcar a văzut Spania ca un centru economic pentru revigorarea financiară punică și menținerea intereselor comerciale. Politic, Hamilcar a jucat un rol important în reprimarea revoltei mercenarilor. A preluat comanda unităților de mercenari și a parcurs coasta Africii de Nord până la Strâmtoarea Gibraltar, însoțit de fii săi, Hannibal și Hasdrubal. Au mers de-a lungul coastei iberice, călătorind spre est în căutarea de noi bogății pentru orașul său. Expediția a luat aspectul unei cuceriri, inițiată fără autoritatea senatului cartaginez. Orașul Gades (Cadiz de azi) a fost capturat. Din 237 î.e.n., anul plecării din Africa până la moartea sa din 229 î.e.n., Hamilcar a reușit să transfere puterea economică și militară de la Cartagina, făcând-o să trimită cantități mari de bunuri și arme către triburile hispanice ca tribut. După moartea lui Hamilcar, fiul său, Hasdrubal preia puterea și a inițiat o politică de consolidare. A încheiat tratate și acorduri cu diverse triburi locale și a clădit un nou oraș: Kart Hadasht sau Nova Cartago-Cartagena. Angajați în lupta cu celții, romanii au preferat să se alăture cu Hasdrubal în 226 î.e.n. și au încheiat un tratat prin care cartaginezii făgăduiau că nu se vor extinde mai departe de Ebro. Cartaginezii aveau un nou teritoriu și o armata de 50.000 de infanteriști, 6000 de călăreți numidieni și 200 de elefanți de război, constituind o putere militară considerabilă, dar și o problemă economică pentru întreținerea acesteia. În 221 î.e.n., Hasdrubal este ucis de un mercenar, iar armata cartagineză îl alege pe Hannibal în unanimitate. Hannibal avea atunci 26 de ani și fusese al treilea la comandă în Spania. În Cartagina, populația s-a adunat și a decis să ratifice numirea armatei. Hannibal era de mic incitat să urască Roma de tatăl sau și să jure răzbunarea asupra Romei pentru înfrângerea zdrobitoare și termenii grei impuși, punându-și mâinile în sângele unui miel sacrificat.
Casus Belli
Polybius a enumerat principalele motive ale izbucnirii celui de-al doilea război punic. Hannibal era mânat de spiritul de răzbunare a tatălui sau, Hamilcar Barca. Dacă nu ar fi fost revolta mercenarilor, cartaginezii ar fi putut să se pregătească de un nou conflict. Hannibal a fost pus de tatăl sau să jure ură veșnică Romei în prezența zeilor. A înțeles de mic copil sensul intim al jurământului. La 26 ani, era comandant al armatei, idolatrizat de oamenii săi cu care trăia ani de zile, împărtășind cu ei situațiile pline de pericole și greutăți. Cartaginezii îndurau condițiile dure de pace impuse de romani, pierzând Sardinia și Corsica și plata indemnizațiilor de război, printre care și plătirea suplimentară a celor 1200 de talanți. Dar obținerea numeroaselor succese în Iberia de către armatele cartagineze au trezit și revigorat dorința de răzbunare împotriva romanilor. Polybius îl contesta pe istoricul latin, Fabius Pictor, care a considerat asediul orașului Sagentum și traversarea armatelor cartagineze a râului Ebro că fiind principala cauză. În urmă încheierii tratatului din 226 î.e.n., Ebro limita expansiunea punică, iar unele orașe, deși erau incluse în sfera de influență punică, erau aliatele Romei: Emporion, Rhode și Saguntum. Din poziția sa amplasată pe deal și fiind bine fortificat, Saguntum părea o țintă ideală pentru Hannibal. Ca un pretext, Hannibal a declarat război orașului. Saguntum a cerut sprijinul Romei, dar aceasta din urmă a trimis doar ambasadori, care nu au fost luați în serios. În martie 219 î.e.n., Saguntum a fost supus unui asediu dramatic care a durat opt luni fără ca Roma să ia măsuri.
"Dum Romae consulitur, Saguntum expugnatur" "În timp ce Roma vorbește, Saguntum cade" Epuizați de foamete, lupte, moarte și disperare, locuitorii orașului s-au predat. Roma a trimis o delegație de ambasadori la Cartagena pentru a cere predarea lui Hannibal ce îi prezentase două propuneri: fie îl predau romanilor pe Hannibal și tot personalul militar, fie declarau război Cartaginei. Un delegat roman si-a pus ambele mâini pe capetele togei sale spre a arăta că soarta cartaginezilor atârna de alegerea lor. Cartaginezii au luat apărarea acțiunilor comise de Hannibal, susținând ca scuză faptul că în tratatul încheiat anterior nu au menționat nimic legat de Iberia sau de Ebro. Saguntum era considerat prieten al poporului roman, iar războiul era inevitabil. Polybius scrie că războiul nu a avut loc în Iberia, ci s-a desfășurat chiar la porțile Romei și în toată Italia.
Forțe Cartagina În primăvară anului 218 î.e.n., la câteva luni după capturarea orașului Saguntum, Hannibal a finalizat organizarea și mobilizarea armatei sale, aducând din Cartagina 15.000 de soldați și 2000 de călăreți numidieni. Forțele locale și 1000 de ligurieni au rămas în Spania sub comanda fratelui său, Hasdrubal. La Cartagina au fost trimiși 14.000 de infanteriști și 1200 de călăreți, împreună cu 4000 de nobili iberici (erau ostatici pentru a asigura loialitatea ibericilor). Polybius estimează că a luat cu el în expediție 80.000-90.000 de soldați, 12.000 de călăreți și 37 de elefanți.
Roma
Conștientă de luptele navale din primul război punic, Roma a organizat o flotă de 200 de quinguireme, orașul în sine dispunând de 24.000 de infanteriști, 1800 de călăreți din rândul cetățenilor recrutați formând 6 legiuni, și 45.000 de infanteriști și 4000 de călăreți proveniți de la aliați, compunând 9 legiuni Socii. Cei doi consuli și-au împărțit sarcinile: Tiberius Sempronius Longus a fost trimis în Sicilia cu două legiuni pentru a pregăti atacul direct asupra Cartaginei și dispunea de o flotă de 160 de quinquireme.
În anii de după război, romanii au fost nevoiți să strângă o armată tot mai mare. În 216 î.e.n. Roma dispunea de 80.000 de infanteriști și 9600 călăreți - 16 legiuni romane. În 211 î.e.n. numărul a ajuns până în acel moment la 23 de legiuni (sau poate chiar 25 ), compuse din 115.000 de infanteriști și 13 000 călăreți, precum și două flote de 150 de nave.
Expediția De la Ebru la Ron
Hannibal a plecat din Cartago Nova cu forțele sale și a ajuns la cetatea Melita (Malta) care s-a predat fără luptă. Publius Cornelius Scipio Africanul și fratele său, Gnaeus Cornelius Scipio au fost însărcinați cu Spania, primind comanda a două legiuni și forțelor aliaților: 22.000 de infanteriști, 2.000 de călăreți și 60 de corăbii. Planul lor era să lovească Cartagina, considerând că nu sunt destul de pregătiți că să-l atace pe Hannibal în Spania în ciuda solicitării sprijinului localnicilor. Ambasadorii romani au fost trimiși în peninsula iberică să caute un trib celtiberian cu care să încheie o alianță anti-cartagineză. Unele triburi au acceptat, altele și-au amintit de lipsa de reacție a romanilor în timpul asediului orașului Saguntum și au refuzat. Roma s-a bazat pe propriile resurse din Italia și pe relațiile cu triburile din Gallia Cisalpină.
În luna mai 218 î.Hr. Hannibal a părăsit Peninsula Iberică, cu peste 90.000 -100.000 soldați înarmați și 2000 de călăreți și 37 de elefanți. S-a deplasat rapid pentru a evita o înfruntare directă cu romanii, pentru a preveni un atac asupra Cartaginei și pentru a pune capăt războiului într-un interval scurt pentru a preveni alte costuri economice. A traversat râul Ebru. În aproximativ două luni, a învins triburile ostile, dar a pierdut 22.000 de soldați (uciși sau dezertați).