thumb|right|Sfântul Edmund martirul, înconjurat de îngeri, dintr-un manuscript de la Bury St Edmunds ca. 1130. thumb|right|Coiful Sutton Hoo a rămas un simbol vizual al epocii anglo-saxone. thumb|Prima pagină din Cronnica Peterborough, probabil scrisă în jur de 1150; ea este sursa cea mai importantă a Cronicii anglo-saxone.
Literatura anglo-saxonă, numită și literatura engleză veche, este literatura care a fost scrisă în limba anglo-saxonă (limba engleză veche) în perioada anglo-saxonă a Angliei, care a durat de la mijlocul secolului al V-lea până la Cucerirea normandă a Angliei în 1066. Aceste texte cuprind genuri literare ca poemul epic, hagiografii, predici, traduceri biblice, legi, cronici, cimilituri etc. În total, s-au păstrat cam 400 de manuscrise din această perioadă.
Una dintre cele mai importante lucrări din periada anglo-saxonă este poemul Beowulf, care are statutul de epos național în Anglia. Cronica anglo-saxonă este importantă ca document istoric al acelei perioade prin faptul că este ceea ce spune și titlul, anume o descriere a evenimentelor mai importante din istoria timpurie a Angliei, iar poemul Imnul lui Cædmon din secolul al VII-lea este opera literară cea mai veche scrisă în limba engleză. Din poezia anglo-saxonă, care poate fi considerată ca fiind cel mai de seamă gen din cadrul literaturii anglo-saxone, nu s-au păstrat decât vreo 30.000 de versuri.
Literatura anglo-saxonă a trecut prin diferite faze de cercetare: în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea centrul atenției se îndrepta spre rădăcinile germanice ale Angliei, mai târziu au fost scose în evidență calitățile literare ale lucrărilor, iar mai recent, accentul este pus pe paleografie. Cercetătorii discută teme ca datare, proveniență, autor și legătura dintre literatura anglo-saxonă și celelalte literaturi din Europa Evului Mediu.
Privire de ansamblu Un mare număr de manuscrise anglo-saxone sunt din secolul al VII-lea, dar majoritatea sunt din ultimii 300 de ani, din secolul al IX-lea până în secolul al XII-lea, scrise atât în limba latină cât și în limba maternă. Literatura anglo-saxonă este una din primele literaturi care a fost scrisă în limba maternă. Limba anglo-saxonă, în forma scrisă, a apărut ca o necesitate practică ca urmare a invaziilor vikingilor- autoritățile bisericești erau îngrijorate deoarece cunoașterea limbii latine era din ce în ce mai puțin știută, astfel că tot mai puțini oameni puteau să le înțeleagă scrierile. În același timp, regele Alfred cel Mare (849–899) avea o dorință clar exprimată de a reînvia cultura engleză, totodată exprimându-și dezamăgirea față de nivelul scăzut al cunoștințelor de limbă latină: Decăderea [învățământului] în Anglia era atât de evidentă încât nu existau decât câțiva pe acest mal a râului Humber care puteau ... traduce o scrisoare din latină în engleză; și cred că nu erau prea mulți nici pe partea cealaltă a râului Humber.Introducere la traducerea lucrării Cartea regulii pastorale a lui Papa Grigore I cel Mare
Regele Alfred a observat că cu toate că sunt puțini care pot citi latina, sunt mulți care pot citi anglo-saxona. A propus de aceea ca studenții să fie educați mai întâi în limba anglo-saxonă, iar cei care excelau, să fie educați apoi în limba latină. De aceea, multe din textele care s-au păstrat sunt de fapt manuale sau alte texte educaționale.
Manuscripte păstrate În total sunt ca. 400 de manuscripte care conțin texte anglo-saxone, 189 dintre ele fiind considerate de o valoare deosebită. Aceste manuscripte au fost considerate ca fiind extrem de valoroase de către colecționari începând din secolul al XV-lea, atât pentru valoarea lor istorică cât și pentru frumusețea estetică a literelor cu spații egale între ele și elemente decorative.
În special următoarele patru manuscripte sunt de valoare deosebită:
Manuscriptul Junius, cunoscut mai demult ca tidligere som Manuscriptul Cædmon, este o antologie poetică ilustrată. Cartea Exeter, tot o antologie, găsită în Catedrala din Exeter după ce fusese donată acolo în secolul al XI-lea. Cartea Vercelli, o combinație de poezie și proză; nu este clar cum a ajuns la Vercelli în Italia. Codexul Nowell, sau Cotton Vitellius A. XV, tot o combinație de poezie și proză. Acest manuscript conține eposul Beowulf.
Cercetările din secolul al XX-lea și-au concentrat atenția asupra datării manuscriptelor, deoarece cercetătorii din secolul al XIX-lea aveau o tendință de a le data mai vechi decât a putut fi stabilit. Cercetările s-au ocupat și cu locul în care au fost scrise, ajungându-se la concluzia că existau 7 scriptorii importante: Winchester, Exeter, Worcester, Abingdon, Durham, și două case din Canterbury, Christ Church și St. Augustine.
O altă temă a cercetărilor a fost identificarea dialectelor regionale care au fost folosite; au fost 4 dialecte: cel din Northumbria, cel din Mercia, cel din Kent, și cel saxon de vest din Wessex, acesta din urmă fiind cel mai răspândit.
Nu toate textele pot fi considerate literatură; unele sunt altceva decât niște liste de nume sau exerciții de scris neterminate. Dar majoritatea sunt texte literare, menționate aici în ordine descrescătoare: predici și hagiografii, traduceri biblice, traduceri ale lucrărilor primilor Părinți ai Bisericii, cronici anglo-saxone și povestiri istorice, legi, testamente și alte texte juridice, exerciții de gramatică, medicină, geografie și nu în ultimul rând poezie.
Cu puține excepții, toți autorii sunt anonimi.
Poezia anglo-saxonă
right|thumb|Prima pagină din Beowulf, care se găseşte în colecţiasom foreligger i den de manuscrise Codexul Nowell. right|thumb|Beda, traducându-l pe Ioan, 1902, pictură de James Doyle Penrose (1862-1932). Poezia anglo-saxonă este de două feluri: cea pre-creștină, germanică, care este eroică, și cea creștină. În principal, s-a păstrat în 4 manuscripte mai mari.
Poezia engleză nu a moștenit de la anglo-saxoni un set de reguli poetice anume sau un sistem poetic definit. Întinderea în timp a făcut ca înțelegerea poeziilor să fie dificilă, iar faptul că unele cuvinte aveau două sau chiar mai multe înțelesuri a complicat situația și mai mult. Totul ce se cunoaște despre poezia din acea perioadă se bazează pe analize moderne. Prima teorie importantă a fost creată de Eduard Sievers în (1885). Acesta a găsit cinci tipuri de aliterație. Teoria lui John C. Pope din 1942, care folosește notații muzicale pentru a analiza versurile, a găsit ecou la unii cercetători. Cam tot la zece ani a apărut o nouă teorie, care apoi a fost dezbătută pe larg. Cea mai des citată teorie este totuși teoria aliterației a lui Sievers.
În general, versurile anglos-saxone sunt împărțite în două de o pauză. Termenul pentru această pauză este cezură (caesura). Fiecare jumătate de vers are două silabe accentuate și se leagă cu ajutorul aliterației. Prima silabă accentuată din a doua jumătate de vers rimează cu una sau cu ambele silabe accentuate din prima jumătate de vers (intenția este ca silabele accentuate din prima jumătate de vers să rimeze una cu alta). A doua silabă accentuată din a doua jumătate de vers nu trebuie să rimeze nici cu prima nici cu a doua silabă accentuată din prima jumătate de vers.
fyrene fremman feond on helle. («a cauza chin, drac din iad.» / «to perpetrate torment, fiend of hell.») — Beowulf, versul 101
Poezia anglo-saxonă a fost o artă orală, iar înțelegerea noastră a sa în formă scrisă este incompletă; uneori, știm că poetul (numit de anglo-saxoni ca scop, un termen similar cu cel nordic vechi skald, scald) putea fi acompaniat de muzică de harpă, ba se poate să fi existat și metode de asultare care ne sunt necunoscute nouă.
Poeții Majoritatea poeților anglo-saxoni sunt anonimi, dar numele a 12 poeți este cunoscut din surse din Evul Mediu, dar doar 4 dintre aceștia sunt cunoscuți ca poeți în limba maternă: Cædmon, Beda, Alfred cel Mare și Cynewulf. Doar Cædmon, Beda și regele Alfred cel Mare au biografii.
Cædmon este cel mai cuoscut, el fiind numit „tatăl poeziei anglo-saxone”, cu toate că astăzi calitatea literară a operei sale nu este tocmai bătătoare la ochi. A locuit în mănăstirea din Whitby în Northumbria în secolul al VII-lea. Doar o singură poezie, alcătuuită din 9 versuri, numită de obicei Imnul lui Cædmon se mai păstrează. Este totodată cel mai vechi text în limba engleză (din manuscriptul St Petersburg Bede')
Versiunea engleză nouă:Traducerea românească:Now let us praise the Guardian of the Kingdom of Heaven the might of the Creator and the thought of his mind, the work of the glorious Father, how He, the eternal Lord established the beginning of every wonder. For the sons of men, He, the Holy Creator first made heaven as a roof, then the Keeper of mankind, the eternal Lord God Almighty afterwards made the middle world the earth, for men....
Versiunea engleză nouă:Traducerea românească:Now let us praise the Guardian of the Kingdom of Heaven the might of the Creator and the thought of his mind, the work of the glorious Father, how He, the eternal Lord established the beginning of every wonder. For the sons of men, He, the Holy Creator first made heaven as a roof, then the Keeper of mankind, the eternal Lord God Almighty afterwards made the middle world the earth, for men....
Aldhelm, episcop de Sherborne (d. 709) este cunoscut datorită lui William de Malmesbury (d. ca. 1143), care a scris că Aldhelm recita poezii laice în limba maternă acompaniat de harpă. O bună parte a prozei lui în limba latină s-a păstrat, dar nu este cunoscut dacă scrie poezii proprii sau doar recita poezii scrise de alții, deoarece nimic scris de el în limba anglo-saxxonă nu s-a păstrat.
Cynewulf este un nume despre care înainte vreme se știa foarte puțin, dar cercetări mai recente au sugerat că a trăit în prima parte a secolului al IX-lea. O serie de poezii îi sunt atribuite, printre ele fiind „Faptele apostolilor” și „Elene” (ambele din „Cartea Vercelli”), și „Iisus II” și „Juliana” (ambele din „Cartea Exeter”).
Poemele eroice thumb|right|250px|Un citat din textul C din Cronica anglo-saxonă.
Poemele anglo-saxone cărora li s-a dat cea mai multă atenție sunt despre trecutul germanico-eroic. Cel mai lung, 3.182 de versuri, și cel mai valoroas este Beowulf, care se găsește în „Codexul Nowell” (distrus).
Poemul relatează istoria eroului legendar Beowulf din Gotlanda. Acțiunea are loc în Scandinavia (Suedia și Danemarca), astfel având origini scandinave. Povestirea este biografică și a dat tonul poemelor anglo-saxone ce vor urma. Are statut de epos național în Anglia, în același fel în care Iliada îl are în Grecia. Opera este de deosebit interes pentru istorici, antropologi, cercetători literari etc.
În afară de Beowulf există și alte poeme eroice. Două dintre ele s-au păstrat în fragmente: Lupta de la Finnesburgh, o repovestire a unei bătălii din Beowulf, și Waldere, o descriere a vieții lui Walter de Aquitaine. Două alte poeme au ca eroi personaje istorice: Widsith se crede că este o lucrare foarte veche, ea fiind datată odată cu întâmplările din secolul al IV-lea despre Ermanaric și ostrogoți. Conține o listă cu nume și locuri legate de fapte vitejești. Poemul Deor este liric, scris în același stil cu De Consolatione Philosophie a lui Boethius, folosește exemple de eroi bine-cunoscuți, printre care Ermanaric și Weland (Volund).
Cronica anglo-saxonă conține diferite poeme eroice. Cel mai vechi este din 937 și se numește Bătălia de la Brunanburh care sărbătorește victoria lui Adalstein al Angliei asupra unei oști mixte de scoțieni și scandinavi. Conține și 5 poeme mai scurte: Cucerirea celor cinci cetăți din Dena lagu (942); Cronica regelui Edgar al Angliei (973); Moartea prințului Alfred (1036) și Moartea lui Eduard Confersorul (1065).