Fasole

Fasolea comună (Phaseolus vulgaris) este o plantă leguminoasă agățătoare, anuală, erbacee cultivată în întreaga lume pentru semințele sale comestibile uscate sau păstăile verzi, necoapte. Este originară din Mexic și adusă în Europa ca parte a schimbului columbian în 1528. Este una dintre cele mai vechi alimente cunoscute de om și a fost o parte importantă a dietei umane din cele mai vechi timpuri .

Din punct de vedere al modului de creștere, fasolea poate fi fie pitică (oloagă), fie urcătoare, asemeni fasolei sălbatice. Atât tecile cât și boabele diferă foarte mult ca dimensiuni și culori. Exista peste 14,000 de soiuri în întreaga lume. În anul 2000, consumul mediu de fasole uscată la nivel mondial era estimat la 2.2 Kg pe cap de locuitor pe an.

Fasolea boabe crudă sau insuficient gătită conține o proteină toxică numită fitohemaglutinină care poate fi inactivată prin înmuierea fasolei în apă preț de câteva ore, apă care ulterior va fi aruncată, și apoi fierberea fasolei la temperaturi mari de minim 10 minute, de preferat 30 de minute.

Etimologie Grecii antici au folosit cuvântul φάσηλος (phasolus) cu referire la fasolile de origine asiatică ce erau răspândite în Europa Antică . Romanii au folosit atât romanizatul faseolus cât și nativul faba cu referire la specii distincte de fasole pre-Columbiană , faseolus probabil referindu-se la specii din genul Vigna cu boabe mici, cum ar fi fasolea cu ochi negru și/sau fasolea chinezească și fava la fasole cu bobul mai mare, cum ar fi fasolea fava. Când Phaseolus vulgaris a ajuns în Europa în secolul al XVI-lea, ea nu era decât un alt bob în păstaie, de dimensiune mică-mijlocie, deci acoperit de sensul deja existent.

În limba română, cuvântul „fasole” provine din neogrecul φασόλι (fasóli). El este folosit atât pentru Phaseolus vulgaris, cât și pentru celelalte tipuri majore de fasole cultivată comercial care aparțin altor specii, cum ar fi fasolea gigant (elefant) (Phaseolus coccineus), fasolea lima (Phaseolus lunatus), fasolea chinezească (Vigna unguiculata subsp. sesquipedalis), fasolea japoneză (Adzuki) (Vigna angularis), fasolea-zambilă (Lablab purpureus), fasolea mung (Vigna radiata) și bobul (fasole fava) (Vicia faba).

Similar, celelate limbi europene sau adiacent-europene au preluat cuvântul fie direct din greaca veche, fie ulterior din latină: italiană fagiolo, spaniolă frijol, portugheză feijão, catalană fesol, rusă fasolya, poloneză fasola zwykła, albaneză fasule, turcă fasulye, greaca modernă φασολάκια / phasolákia, φασόλι / phasóli.

De notat că numele bobului de fasole era ayacotl în nahuatl (limba aztecilor), búul în limba mayașilor și purutu în quechua (limba incașilor). În consecință, în unele populații ale Americilor cuvântul este derivat nu din phaseolus, ci din limbile locale, de exemplu i se spune poroto în spaniola chileană. Jacques Cartier relatează că irochezii din Saint Lawrence l-au numit sahé.

Taxonomie Din punct de vedere botanic, fasolea, împreună cu alte specii Phaseolus, este o membră a familiei de leguminoase Fabaceae.

Prima descriere botanică a fasolei comune, sub numele de Smilax hortensis, este atribuită botaniștilor Hieronymus Bock și Leonhart Fuchs în 1542.

În Species Plantarum din 1753, Linnaeus a clasificat fasolea cunoscută la vremea lui în genurile Phaseolus și Dolichos, enumerând 11 specii de Phaseolus, inclusiv 6 specii cultivate și 5 specii „sălbatice”.

Fasolile asiatice atribuite cândva genului Phaseolus au fost transferate în genul Vigna, Vicia saul Lablab, astfel că genul Phaseolus include acum exclusiv specii de origine americană .

Descriere

Toți membrii sălbatici ai speciei sunt plante cățărătoare , dar soiurile de fasole domestică sunt clasificate fie ca fasole pitică (de tufiș), fie ca fasole cățărătoare (urcătoare), în funcție de stilul lor de creștere.

Fasolea are o rădăcină principală nedominantă cu multe rădăcini laterale. Rădăcinile pot atinge o adâncime de 1 m dacă solul este bine afânat. La fel ca majoritatea membrilor familiei de leguminoase Fabaceae, fasolea comună își ia azotul de care are nevoie printr-o asociere cu diazotrofe din genul Rhizobium, care sunt bacterii fixatoare de azot. Bacteriile cu care rădăcinile sunt cel mai frecvent în simbioză sunt Rhizobium etli și Rhizobium phaseoli. Condițiile optime pentru dezvoltarea nodulilor sunt o temperatură de 25 până la 30° C și un pH de 6 până la 7. Cantitatea de azot fixată poate ajunge la 200 Kg la hectar.

Soiurile pitice formează tufișuri erecte 20–60 cm înălțime, în timp ce soiurile urcătoare ajung la 2–3 m înălțime. Soiurile urcătoare au tulpini ce se înfășoară în jurul suportului lor în sens invers acelor de ceasornic.

Toate soiurile au frunze alternative, verzi sau violet, care sunt împărțite în trei foliole ovale, cu margini netede , fiecare de câte 6–15 cm lungime și 3–11 cm lățime. Florile sunt albe, roz sau violet de aproximativ 1 cm lungime. Sunt hermafrodite și au 10 stamine. Ovarul, superior, este alcătuit dintr-un singur carpel cu placentație parietală. Deoarece florile sunt închise (cleistogamie), fertilizarea este în principal autogamă. Acest caracter facilitează selecția liniilor pure și menținerea soiurilor stabile.

Florile fac păstăi de 8–20 cm lungime și 1–1,5 cm lățime. La anumite soiuri se dezvoltă structuri fibroase de-a lungul păstăii, care formează, într-un stadiu mai mult sau mai puțin avansat de maturitate, o „ață". Soiurile cu „ațe” se consumă de obicei uscate, ca boabe, sau ca fasole verde numai dacă păstăile sunt recoltate foarte imature. Păstăile pot fi verzi, galbene, negre sau violet, fiecare conținând 4-8 boabe de fasole de diferite dimensiuni, forme și culori.

Boabele sunt netede, plinuțe, până la 1,5 cm lungime. Cea mai comună formă se numește „în formă de rinichi”, formă tipică pentru fasole, dar se pot găsi boabe mai sferice (de unde și denumirile locale de „mazăre” sau „măzăriche” dat anumitor soiuri). Semințele sunt mai mult sau mai puțin mari, cele mai mari fiind selectate în soiurile decojite. Ele variază foarte mult în culori și sunt adesea pătate în două sau mai multe culori. Semințele își pot păstra capacitatea germinativă timp de 3 până la 5 ani.

Ca în cazul majorității speciilor din genul Phaseolus, genomul fasolei are 11 perechi de cromozomi (2n = 22). Cu perechi de baze k625 per genom haploid, este cea mai mică din familia leguminoaselor .

Istorie

stanga|miniatura|Zone de domesticire a fasolei comune 1 – Zona Mesoamericană 2 – Zona Andină

Fasolea comună are o lungă istorie de cultivare. Varianta sălbatică a lui P. vulgaris este originară din America. Inițial s-a crezut că a fost domesticită separat în Mezoamerica și în regiunea sudică a Anzilor, ceea ce ar fi rezultat în două grupuri genetice distincte ale fasolei domestice. Însă analizele genetice recente arată că a fasolea a fost domesticită mai întâi în Mexic și apoi au apărut cele două grupuri genetice distince: Mesoamerican și Andean acum 8000 de ani .

Fasolea, dovleceii și porumbul sunt trei culturi mezoamericane numite „Trei surori”, fiind legume care au fost plantate împreună de către amerindieni .

Fasolea comună a ajuns în Europa ca parte a schimbului colombian. Cristofor Columb a descoperit-o în Nuevitas (Cuba) în timpul primei sale călătorii din octombrie 1492 . Ulterior, alți exploratori au descoperit-o în diferite părți ale Americii de Nord și de Sud. În 1528, Papa Clement al VII-lea a primit câteva boabe de fasole albă . Cinci ani mai târziu, acesta i-a făcut cadou o pungă cu fasole nepoatei sale, Caterina de' Medici, cu prilejul nunții ei cu Prințul Henri al Franței, împreună cu comitatul Lauragais, al cărui centru este Castelnaudary, acum sinonim cu mâncarea de fasole albă numită cassoulet.

Fasolea din genul Phaseolus s-a răspândit peste tot în Europa, înlocuind fasolea din genul Vigna și alte genuri de origine asiatică ce era cultivate în Europa în perioada ante-Columbiană pentru că este mai ușor de cultivat și are randamentul la hectar mai mare.

Cultivare miniatura|Irigarea mechanizată a unui câmp de fasole din Brazilia Stilul de creștere al plantei (urcătoare versus pitică) este determinat în principal de genomul acesteia, dar condițiile ecologice de-a lungul ontogeniei plantei pot de asemena să influențeze dezvoltarea ei. De exemplu, o temperatură ridicată (30° C) în prima fază de dezvoltare a frunzelor trifoliate declanșează întotdeauna un stil de cățărare .

Fasolea se cultivă atât în zonele cu climat mai răcoros, cât și în cele cu un climat mai cald, deși preferă anotimpurile calde. Fasolea este sensibilă la deficiențe în diferite oligoelemente, inclusiv cupru, molibden, mangan, zinc și are o toleranță redusă la salinitate .

Este o plantă foarte sensibilă la frig; frunzișul îngheață de la - . Semănarea trebuie să se producă atunci când temperatura medie ajunge la 15° C, adică pe la mijlocul lunii mai în emisfera nordică, sfârșitul lunii aprilie în climat mediteranean, sfârșitul lunii mai în climat continental. Semănatul se poate efectua până la sfârșitul lunii iunie sau sfârșitul lunii iulie sau chiar începutul lunii august, în funcție de regiune și soiuri, astfel încât să se permită recoltarea înainte de primul îngheț. Un număr mare de eșecuri se datorează însămânțării prea devreme. Căldura extremă, de peste estedăunătoare fasolei, determinând căderea florilor și păstăilor .

Fasolea preferă solurile neutre (pH optim = 6,5), dar se poate adapta și la soluri cu pH mai basic, de exemplu într-un sol nisipos se poate dezvolta bine și cu pH de până la 8,5. Dacă solul este ușor și nisipos, se adaugă turbă umedă, compost sau gunoi de grajd. Dacă solul este foarte acid, se adaugă var.

Pentru un randament bun, este necesar să nu fie îngropate prea mult semințele (un proverb francez spune: „fasolea trebuie să-și vadă stăpânul plecând”). Solul trebuie sa fie bine afânat pentru că în timpul germinării, cotiledoanele sunt ridicate din pământ prin creșterea rădăcinii.

În legumicultură, însămânțarea, în cuiburi sau rânduri, se face adesea cu boabe înmuiate anterior. Rândurile de însămânțare trebuie să fie distanțate la 40 până la unul de celălalt pentru soiurile pitice și 70 până la pentru soiurile urcătoareFiche culture haricots sur le site de la SNHF. Cultivarea pe scară largă cu ajutorul semănătorilor se face numai pentru soiuri pitice.

Udarea este adesea necesară deoarece ciclul de creștere are loc în cele mai calde perioade ale anului. Cel mai bine este ca irigarea să se facă prin șanțuri sau la rădăcină prin curgere directă pe pământ fără a atinge frunzele și florile pentru a evita promovarea bolilor. Deci în cultura de câmp, unde se practică irigarea prin aspersie, se preferă soiuri rezistente la antracnoză și viruși. Dacă drenajul nu este bun, se poate forma o movilă de pământ unde să se planteze fasolea.

Fasolea se remarcă prin capacitatea sa de a fixa azotul în solul unde este cultivată și de aceea este ideală pentru rotația culturilor pentru a menține terenurile fertile .

Probleme de cultivare

Dăunători miniatura| Planta de fasole atacată de acarianul păianjen țesător (Tetranychus urticae) Fasolea este vulnerabilă la un număr mare de dăunători, inclusiv gasteropode, insecte, acarieni și nematode. miniatura| Semințe de fasole parazitate de gărgărița fasolei (Acanthoscelides obtectus)