În gramatică, substantivul este o parte de vorbire, adică o clasă lexico-gramaticală deschisă de cuvinte, a cărei definiție diferă de la un tip de gramatică la altul și de la gramatica unei limbi la alta. În mod general, se caracterizează semantic prin faptul că denumește clase de obiecte sau indivizi, obiecte sau indivizi unici, materii, locuri, fenomene, unități de măsură, acțiuni, rezultatul unor acțiuni, însușiri, relații, sentimenteBidu-Vrănceanu 1997, p. 487–490.Avram 1997, p. 43.Bussmann 1998, p. 801–802.Bussmann 1998, p. 815–816.Dubois, 2002, p. 325.Eifring și Theil 2005, cap. 2, p. 18–19.Crystal 2008, p. 333–334..
Din punct de vedere morfologic, substantivul poate sau nu exprima anumite categorii gramaticale, în funcție de tipul de limbă și de limba dată, pe fiecare într-o măsură mai mică sau mai mare, tot în funcție de limba dată, precum caracterul animat sau inanimat, genul, numărul și cazul. Există limbi în care substantivul este invariabil, deci nu exprimă nicio categorie gramaticală prin forma sa. Astfel sunt limbile izolante, de exemplu limba chineză clasică sau limba vietnamezăBussmann 1998, p. 599.Crystal 2008, p. 256.. În alte limbi, cele flexionare, ca româna, sau cele aglutinante, ca maghiara, categoriile gramaticale sunt exprimate prin afixe. În limbi flexionare precum BCMSBosniacă, croată, muntenegreană și sârbă., substantivul exprimă astfel trei genuri (masculin, feminin și neutru), două numere (singular și plural) și șapte cazuri (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ, instrumental și locativ)Klajn 2005, p. 47–48 (gramatică sârbă).. În altă limbă flexionară, franceza, exprimă două genuri (masculin și feminin), două numere și niciun cazDelatour 2004, p. 18 și 22.. În maghiară exprimă tot două numere, nu exprimă genul gramatical, dar marchează optsprezece cazuriSzende și Kassai 2007, p. 108–120..
Din punct de vedere sintactic este tipic pentru substantiv să poată îndeplini funcția de subiect al propoziției, să fie nume predicativ, să aibă ca determinant un atribut și să servească drept atribut sau drept complement al unui verb. Aceste două funcții din urmă le îndeplinește, în funcție de limbă, cu ajutorul anumitor forme cazuale sau/și al unor prepoziții (de exemplu în română sau în BCMS), prin forme cazuale sau/și postpoziții (ex. în maghiară). Tot în funcție de limbă, dar și de natura substantivului și de construcția în care se află, substantivul poate sau nu avea anumiți determinanți abstracți. De pildă, poate fi determinat hotărât sau nehotărât prin articol în română, franceză, engleză sau maghiară, dar nu și în BCMS; numele de materii pot fi articulate cu un articol special, cel partitiv, în franceză, dar sunt nearticulate în maghiară; numele predicativ exprimând profesia, fără atribut, este articulat cu articol nehotărât în engleză, dar este nearticulat în română, franceză sau maghiară.
Clasificări
Substantivele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, în funcție de limbă.
După forma internă și proveniență
Din acest punct de vedere, în primul rând există substantive bază, formate dintr-un radical substantival însoțit eventual de afixe flexionare. Aceste substantive pot fi moștenite, în română din limba latină (ex. cap, casă, frate) sau presupuse a proveni din substratul tracic (ex. buză, mânz, sâmbure), ori împrumutate, ex. muncă (din limba slavă veche), gând (din maghiară), basma (din turcă), hârtie (din neogreacă), grădină (din limbi slave de sud), borș (din limbi slave de nord și de est), cartof, (din germană), balon (din franceză)Constantinescu-Dobridor 1998, articolul substantiv..
În al doilea rând, pe terenul propriu al limbii se formează substantive. Unele se constituie prin derivare cu sufixe, mai rar cu prefixe (în exemple, cu litere aldine): din alte substantive: iepuraș, lupoaică, nucet, tristețe, țărănime, străbun etc.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul derivare.; din verbe: plecăciune, biruință, cititor, sucitor etc.
Altele sunt rezultatul derivării regresive: din alte substantive: alună → alun, nucă → nuc, smochină → smochin etc.; din verbe: dezgheța → dezgheț, învăța → învăț, plăcea → plac.
Compunerea furnizează de asemenea substantive, ex. bunăvoință, Câmpulung, miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-soarelui.
Substantive mai apar și prin conversiune din cuvinte alte părți de vorbire, care astfel preiau trăsături ale substantivelor propriu-zise, de pildă, într-o limbă ca româna, se articulează: leneșul (din adjectiv, parte de propoziție care se substantivează cel mai frecvent), treiul (din numeral), sinea (din pronume), aproapele (din adverb), oful (din interjecție) etc.
Substantive provin prin conversiune și din verbe, mai ales din formele modale nepersonale ale acestora: În română, conversiunea are loc din forma de supin (ex. mieunatul) sau din cea de infinitiv lung, ex. plecare. În franceză devine uneori substantiv forma unică de infinitiv, ex. le déjeuner „prânzul”, le dîner „cina”, le souper „supeul”, le manger „mâncarea”TLFi, articolele déjeuner, dîner, souper, manger.. În engleză este frecventă folosirea ca substantiv a formei de participiu prezent a verbului (ex. the singing „cântatul”) sau a formei sale de bază, ex. to slap „a pălmui” → a slap „o palmă”Bussmann 1998, p. 802.. În maghiară, formele verbale care pot deveni substantive sunt participiul prezent (ex. alkotó „creator”), cel trecut (vádlott „acuzat”) sau cel viitor (jövendő „viitor”)Bokor 2007, p. 212., precum, mai rar, forma de indicativ prezent, persoana a II-a singular: félsz „te temi” → substantiv: „temere”Bokor 2007, p. 210..
Se comportă sintactic ca substantivele și grupurile de cuvinte neanalizabile numite locuțiuni substantivale, ex. aducere-aminte „amintire”, băgare de seamă „atenție”, bătaie de joc „batjocură”, părere de rău „regret”, ținere de minte „memorie”, nod în papură „cusur”Constantinescu-Dobridor 1998, articolul locuțiune..
După criteriul flexionar
În limbile flexionare cu declinare sunt stabilite clase și subclase de flexiune numite declinări, caracterizate prin desinențele pe care le au în comun substantivele din aceeași (sub)clasă. În română, de exemplu, după Avram 1997, sunt trei declinăriAvram 1997, p. 74..
După trăsăturile semantice
Din acest punct de vedere există mai multe clase de substantive, caracterizate și prin anumite trăsături gramaticale, clase stabilite inclusiv în funcție de limbă.
Substantive comune și proprii
Substantivele comune se opun celor proprii. Primele denumesc clase de obiecte sau de indivizi, materii, clase de locuri, fenomene, acțiuni, rezultatul unor acțiuni, însușiri, relații, sentimente, ex. pod, frate, animal, copac, nor. Cele din urmă sunt nume de indivizi unici, de locuri unice, ex. Andrei, Florescu, Grivei, Caransebeș, România, Dunărea, Bucegi.
Substantive individuale și colective
Alte două clase de substantive opuse ca sens sunt cele individuale, care, la singular, denumesc o singură entitate (ex. bujor, dimineață, fiu, uragan) vs. cele colective. Acestea denumesc la singular mai multe entități identice considerate un întreg. Unele sunt substantive bază (ex. grupă, turmă), dar majoritatea sunt derivate cu afixe specifice: brădet, pietriș, studențime, porumbiște.
Substantive concrete și abstracte
Substantivele se mai împart și în concrete și abstracte. Primele au un conținut reprezentabil în planul senzorial, denumind obiecte, indivizi, materii, fenomene (arbore, bondar, masă, pământ, trăsnet etc.). Cele din urmă au un conținut nereprezentabil în planul senzorial, desemnând însușiri, relații, sentimente, rezultatul unor acțiuni, etc. În unele limbi, ca româna, majoritatea lor sunt formate cu afixe specifice adăugate la baze verbale (ex. vânzare, făgăduială, biruință), adjectivale (ex. fierbințeală, cruzime, măreție, răutate), mai rar, substantivale, ex. feciorieBidu-Vrănceanu 1997, p. 13..
Substantive nume de animate și de inanimate
Altă distincție pe care o fac substantivele este între categoriile „animat” și „inanimat”, în primul rând prin însuși sensul lor lexical. În general sunt tratate ca animate substantivele care denumesc persoanele și animalele. Substantive inanimate sunt în general numele de obiecte naturale sau artificiale, de materii, de locuri, precum și cele de fenomene și de noțiuni abstracte, dar și cele de plante și de animale cu o complexitate relativ micăBidu-Vrănceanu 1997, p. 52–53 și 246. .
Există limbi indiferente la categoria animatului și altele având o mare sensibilitate față de distincțiile animatului: însuflețit / neînsuflețit, uman / animal, uman propriu / uman comun, nume de rudenie, animal mare / animal mic etc. Aceste distincții se fac prin morfeme precum afixe sau cuvinte aparte. De pildă, în unele limbi din Africa, precum limbile bantu, se disting prin afixe specifice până la douăzeci de clase de animate și inanimate. În limbi din Asia de Est, de exemplu chineza, există cuvinte numite „clasificatori numerici”, care asociază obligatoriu numeralul cu substantivul. Acești clasificatori pot fi cuvinte diferite după cum substantivul denumește o persoană, un obiect plat, un obiect rotund, o materie comestibilă etc. Bunăoară „trei oameni” se spune în chineză san ge ren, literal „trei bucată om”, clasificatorul fiind geBussmann 1998, p. 185.. În limbi europene, corespunzătoare ale unor asemenea cuvinte sunt substantivele folosite în mod specific pentru exprimarea cantităților în funcție de ceea ce denumește substantivul a cărui cantitate se exprimă, ex. două fleici de porc, două triunghiuri de brânză topităBidu-Vrănceanu 1997, p. 104., five head of cattle „cinci capete de vite”.
Clase de substantive după gen
În limbi ca cele indoeuropene, printre animate și inanimate sunt marcate gramatical numai genurile gramaticale, cel neutru fiind specific pentru inanimate, în limbile care posedă acest gen. În română această marcare este relativ puțin riguroasă, în primul rând prin acordul determinanților cu substantivele neutre, la masculin când sunt la singular și la feminin când sunt la plural. O marcă formală specifică a neutrului este numai desinența de plural -uri a unor substantive, moștenită din terminația latinească -ora (ex. lucruri, pixuri)Bidu-Vrănceanu 1997, p. 324.. Spre deosebire de română, în limbi slave precum BCMS, genul neutru se distinge de regulă clar, în primul rând prin două desinențe de nominativ singular, ex. selo „sat”, polje „câmp”Klajn 2005, p. 58..
Alte limbi care posedă categoria genului gramatical disting numai masculinul și femininul. În privința acestora, animatele se împart în două subclase. Una este cea a substantivelor epicene, care au o singură formă pentru ambele genuri (sau numai cea de masculin, sau numai cea de feminin), precum cuc, veveriță etc. Cealaltă este cea a substantivelor mobile, care se disting sexele prin derivare, în limbi ca româna cu sufixe numite „moționale”, a formei de feminin de la cea de masculin (ex. lupoaică, porumbiță), sau a formei de masculin de la cea de feminin: vulpoi, curcan etc.
În afară de aceasta, în aceste limbi, unele sufixe marchează și genul unor substantive inanimate derivate: masculine: făget, stejărișHristea 2003.; feminine: singurătate, plictiseală, cutezanță, istețime, porumbiște; masculine: pourcentage „procentaj”, drapeau „drapel”Grevisse și Goosse 2007, p. 169–171.; feminine: chênaie „stejăriș”, bousculade „busculadă”, trouvaille „găselniță”; BCMS masculine: početak „început”, događaj „întâmplare, eveniment”Browne 2004, p. 56-59.; feminine: izdavanje „publicare, editare”, šetnja „plimbare”; neutru: sus(j)edstvo „vecinătate”;
Substantive după categoria numărului