Filozofia antico-greaca europeană își are leagănul în Grecia antică, de unde derivă și numele: "iubire" (philia) de "înțelepciune" (sophia) = φιλοσοφια. Leagănul filosofiei antice se situează în regiunea ionică pe coasta orientală a mării Egee în Asia Mică și în teritoriile numite Grecia Mare din Sicilia și sudul peninsulei Italice. Aici își are originea, începând cu secolul al VII-lea î. Chr., filosofia ionică a naturii a gânditorilor presocratici. Ea are legături cu alte culturi ale antichității (egipteană, mesopotamică, persană și ebraică). thumb|180px|Bufniţă pe zidurile Acropolei, simbolul înțelepciunii la atenieni

Supremația politică a Atenei după războaiele victorioase împotriva perșilor prin crearea ligii delio-atică a dus în secolul al V-lea î.Chr. și la dezvoltarea culturală a Atenei, inclusiv a filosofiei, Atena devenind astfel centrul politic și cultural al Greciei. La atenieni, filosofia era simbolizată prin bufnița zeiței Pallas-Athena. În acest timp au început dezbateri cu privire la probleme esențiale ale existenței, asupra ordinii cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în societate. Gânditorii au început să-și pună întrebări: De unde derivă totul? Când și cum a fost începutul (arché) omenirii? Care este cauza primară a existenței? Ce este adevărul (aletheia)? Ce este binele sau fericirea?

Atena a devenit centrul de întâlnire al sofiștilor și a fost orașul lui Socrate, a cărui filosofie a dăinuit, prin intermediul operelor lui Platon, dealungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon a creat o școală filosofică în cadrul "Academiei", în timp ce Aristotel și-a dezvoltat sistemul său filosofic, politic și moral în cadrul peripateticilor. Scurt timp după aceea au apărut la Atena școala epicureică și cea stoică. La Roma, împăratul și filosoful Marc Aureliu precum și filosoful Seneca erau impregnați în special de stoicism. Propagarea creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și a făcut trecerea către epoca medievală.

Presocraticii

Presocraticii sunt filosofii care au trăit începând de la mijlocul secolului al VII-lea î. Chr. până în epoca lui Socrate, fiind considerați întemeietorii filosofiei europene. Prin descoperirea gândirii filosofice, gândirea ca raționament începe ea însăși să se autocunoască. Raționamentul este formulat în primă linie sub formă de dialog, care decurge după regulile logicii, enunțate pentru prima dată de filosofii greci. Cu ajutorul rațiunii - cuvântul grec corespunzător "logos" este greu de tradus - se dezvoltă geometria, teoria muzicei și astronomia. Filosofia presocratică s-a dezvoltat din filosofia naturii în regiunea ionică din Asia Mică în diferite școli: Școala ionică, având ca reprezentat principal pe Heraclit. Școala milesiană, reprezentată de Thales din Milet, Anaximandru și Anaximene. Școala pitagoreică, creată de Pitagora în secolul al VI-lea î. Chr. Școala eleată, apărută în secolul al V-lea î. Chr. prin Xenophan din Colofonia și Zenon din Elea. Parmenide se asociază și el acestei școli. Școala atomistă, având ca adepți pe Leucip și Democrit.

Filosofii naturii încercau să înțeleagă fenomenele naturale și modul lor de desfășurare. Primul filosof cu această tendință, în același timp și important matematician, Thales din Milet, considera că elementul primordial din natură ar fi apa, în timp ce Anaximene propune ca element princeps aerul. Anaximandru introduce aici noțiune abstractă denumită de el απειρоν (apeiron, cuvânt greu de tradus; filosoful german Friedrich Nietzsche îi dă sensul de Grenzlos-Unbestimmbar, în limba română nemărginit-indeterminabil). Empedocle din Acragas, colonie grecească din Sicilia, azi Agrigento, admite patru substanțe primordiale, focul, pământul, aerul și apa, care se pun în mișcare prin forța iubirii (atracției) sau urei (respingerii).

Pitagora pune la baza intregii realități monada (unitatea), generatoare de numere, importantă fiind determinarea armonică a numerelor. Pitagoreii Philolaos, Hippasos din Metapont și Archytas erau matematicieni renumiți și au influențat filosofia lui Platon, precum și "Cartea elementelor" a lui Euclid. Prin dovedirea imposibilității de a măsura raporturile de lungime ale laturilor unui poligon regulat, au demonstrat că numerele raționle sunt insuficiente pentru determinarea acestor lungimi. Geometria, teoria muzicii, teoriile calendarului și ale raporturilor astronomice, elaborate de școala pitagoreică au rămas valabile până după sfârșitul evului mediu. thumb|180px|Heraclit, detaliu din fresca lui Rafael Sanzio Academia din Atena

Într-o formă elementară, Heraclit pune bazele dialecticii cu două milenii înaintea lui Hegel. Celebra maximă "Totul curge" (πανα ρει, panta rhei) aparține lui Heraclit, precum și aserțiunea "Nu poți intra de două ori în același râu". Noțiunea filosofică centrală la Heraclit este Logos-ul, un principiu unificator al contrariilor, care guvernează totul și stă la baza tuturor lucrurilor.

Xenophan critică viziunea homerică dominantă a vremii privind reprezentarea antropomorfică a zeilor și insistă asupra procesului de dezvoltare a omului în procesul cunoașterii și perfecționării sale continue. La rândul său, Parmenide, printr-o strânsă argumentație logică, consideră mișcarea drept rezultat eronat al observației de fiecare zi, în concordanță cu afirmația paradoxală a lui Zenon din Elea, conform căruia "săgeata pornită din arc stă pe loc".

Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său Leucip, dezvoltând-o într-un adevărat sistem filosofic, conform căruia la baza existenței se află atomii, particule solide, imperceptibile, necreate și eterne, în continuă mișcare, care exprimă lumea reală: "plinul" (to on) și "vidul" sau "neantul"" (to menon), din a căror combinare iau naștere toate lucrurile care alcătuiesc universul, atât corpurile materiale cât și sufletul omenesc.

Filosofia greacă clasică - Secolele V și IV î. Chr.

Cele cinci decenii între războaiele cu Perșii și Războiul peloponesiac (cca. 478 - 431 î. Chr.) constituie perioada clasică înfloritoare a Atenei, în care s-a desăvârșit democrația atică, s-a realizat un program bogat de construcții pe Acropole, s-a dezvoltat arta și alte manifestări ale culturii, în special în perioada istorică cunoscută sub numele "Secolul lui Pericle". În acest timp s-a construit Parthenonul, templul dedicat zeiței Atena Parthenos, cu statuia zeiței realizată de sculptorul Phidias, cel care a executat și statuia lui Zeus din Olympia (una din cele șapte minuni ale lumii antice"). În teatru, Eschil, Sofocle și Euripide au creat tragedii nemuritoare. În această perioadă de mari transformări politice și sociale, apare necesitatea unei orientări spirituale, pentru care sofiștii caută să găsească soluții din cele mai diferite. thumb|450px|Şcoala ateniană, Frescă de Rafael în Stanza della Segnatura, Palazzo Vaticano

Sofiștii

Apariția sofiștilor în secolul al V-lea î. Chr. a constituit o revoluție în gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul. Expunându-și învățăturile în prelegeri publice, sofiștii puneau omul în centrul reflecției filosofice (Protagoras: "Omul este măsura tuturor lucrurilor"), în locul zeilor și al "principiilor primordiale". Sunt de menționat:

Protagoras din Abdera (490-420 î. Chr.) Gorgias din Leontini (480-390 î. Chr.) Antiphonos (480-411 î. Chr.) Prodicos din Keos (465-399 î. Chr.) Hippias din Elis (465-390 î. Chr.) Thrasymachus (495-400 î. Chr.)

Filosofia devine astfel o preocupare publică, problemele fiind dezbătute în piața orașului (agora) sau în cercuri cu audiență largă. Aici gândirea filosoficâ se dezvoltă în libertate, temele - adesea contrarii - fiind discutate pașnic (agon) într-un schimb de opinii și argumente. O impresie deosebită cu rezonanță până în zilele noastre este exercitată de Socrate, datorită modalității lecțiilor ținute de el și a atitudinii sale în fața vieții.

Socrate și discipolii lui

Socrate (Σωκρατης: Sokvátes) este considerat părintele filosofiei europene occidentale, pentru că a pus în centrul filosofiei sale ființa umană, detașându-se astfel de predecesorii săi cu preocupări asupra studiului și interpretării naturii. El a fost în același timp inițiatorul metodei căutării adevărului prin dialog, dezvoltând astfel investigația dialectică. thumb|160px|Socrate - Sculptură în marmoră, copie după Lysipp (?), Muzeul Louvre, Paris În cursul dialogului, Socrate reușea prin întrebări țintite și repetate să descopere contradicții logice în argumentele interlocutorului și prin aceasta să-l conducă la formularea unor concluzii care îi demonstrau falsitatea punctelor de vedere inițiale, fără artificii retorice. El denumea această metodă "maieutică" (μαιευτικη: maieutikè), afirmând că era capabil, prin felul său de a formula întrebările, să "extragă" din spiritul interlocutorului cunoștințe existente în ei fără să o știe, asemenea unei moașe (meseria mamei sale) care ajută la nașterea copilului. Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine, care se realizează pe două căi: a) mediat, pe cale oracolară, prin metode mantice de prezicător; b) în mod direct, acțiune datorită unui "demon" (δαιμων: daimon), adică unei voci interioare (și nu demon în sensul malefic al cuvântului), o putere superioară, imagine a propriei conștiințe. Deviza sa era "Știu că nu știu nimic" ("Εν οιδα οτι ουδεν οιδα") și recomandă elevilor săi inscripția de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: "Cunoaște-te pe tine însuți" (Гνωθι σεαυτον: gnothi seautón), care nu trebuie interpretată în sensul introspecției moderne, ci al necesității omului de a-și cunoaște locul său în cetate și în natură, cu certitudinea faptului de a fi muritor.

Deoarece Socrate nu a lăsat nimic scris, învățătura lui este cunoscută în istoria filosofiei în cea mai mare parte datorită elevului său Platon, care - în dialogurile sale - a transmis posterității metoda și conținutul gândirii socratice.

Platon thumb|160px|Platon În opera sa, Platon dezvoltă și propriile sale învățături, astfel încât uneori este greu de deosebit între ceea ce îi datorează maestrului său și ceea ce îi aparține lui însuși. Teoria ideilor lui Platon, cu alegoria cavernei în care se găsesc oamenii, într-o umbră considerată viața reală, înainte de cunoașterea adevărului, este concepția sa filosofică cea mai cunoscută. Ideile sunt prezente de totdeauna în spatele aparenței, ele existență independente într-o sferă superioară, sunt eterne și singure reprezintă adevărul, în timp ce lucrurile nu sunt decât imaginea ideilor din care derivă. Filosoful, singur capabil să contemple ideile, este destinat să guverneze cetatea. Platon credea în metempsihoză (inspirat de concepțiile pitagoreice). Corpul omenesc nu ar fi decât un receptacol temporar al sufletului, care este nemuritor și - prin moartea trupului - devine liber în lumea Ideilor. El se poate reîncarna într-o lume sensibilă.

Academia

Platon a creat "Academia" (Ακαδημεια) în anul 387 î.Chr., numită așa după numele erolui legendar Akademos. Platon își va ține lecțiile sale la Academie timp de aproape douăzeci de ani, fiind apoi înlocuit de nepotul său, Speusipp. Tot aici au predat Xenocrate și Alkinoos, ultimul fiind autorul lucrării "Introducere în doctrina lui Platon".

Aristotel thumb|160px|Aristotel