Istoria Uniunii Sovietice (1927-1953)

Dezvoltarea stalinistă Planificarea

După cel de-al XV-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din decembrie 1927, Stalin a atacat aripa de stânga, excluzându-i pe Troțki și pe sprijinitorii lui din partid, ca mai apoi să se întoarcă și împotriva dreptei, abandonând Noua Politică Economică moștenită de la Lenin, susținută încă de Buharin și Alexei Ivanovici Rîkov. Avertizând delegații asupra iminentei încercuiri capitaliste, Stalin a susținut că supraviețuirea și dezvoltarea țării depind doar de preocuparea pentru o rapidă dezvoltare a industriei grele. Stalin a remarcat că Uniunea Sovietică era „... cu 50 până la 100 de ani în urma țărilor dezvoltate”, (Statele Unite ale Americii, Franța, Germania și Anglia), și de aceea "trebuie ca această distanță să fie micșorată în 10 ani". Stalin a mai afirmat: "Ori ne dezvoltăm, ori vom fi zdrobiți".

Pentru a supraveghea transformarea radicală a Uniunii Sovietice, partidul, urmând indicațiile lui Stalin, a înființat Gosplan (Comisia de Stat pentru Planificare), un organ de stat responsabil cu călăuzirea economiei socialiste către industrializarea accelerată. În aprilie 1929, Gosplan a dat la iveală primele două schițe de plan care au început procesul care trebuia să ducă la industrializarea unei țări preponderent agrare. Raportul, care se întindea pe 1.700 de pagini, a devenit baza pentru primul plan cincinal destinat Edificării Economiei Naționale, (piatiletka). Planul propunea dublarea investițiilor în industrie în perioada 1928 – 1933.

Odată cu schimbarea Noii Politici Economice a lui Lenin, primul plan cincinal a stabilit că planificarea centralizată este baza luării de decizii economice și că cea mai importantă decizie economică este dezvoltarea rapidă a industriei grele. (Vezi și Economia Uniunii Sovietice). Așa a început procesul rapid de transformare a unei națiuni agrar-țărănești într-o supraputere industrială.

Noul sistem economic pus în practică de primul plan cincinal a implicat o serie complicată de aranjamente de planificare, (vezi Vedere de ansamblu asupra procesului sovietic de planificare economică). Primul plan cincinal s-a concentrat pe folosirea resurselor naturale pentru construirea bazei industriei grele prin creșterea producției de cărbune, fier și alte produse de primă importanță. Acest proces a fost în cea mai mare parte un succes, în ciuda marilor costuri umane, punând bazele dezvoltării industriale mult mai repede decât în orice altă țară din lume.

Mobilizarea resurselor prin planificarea de stat a mărit baza industrială a țării. Din 1928 până în 1933, producția de fontă, necesară pentru edificarea unei infrastructuri industriale practic inexistente, a crescut de la 3,3 milioane de tone la 10 milioane de tone pe an. Producția de cărbuni, folosit în totalitate în procesul industrializării staliniste, a crescut de la 35,4 milioane de tone la 75 milioane de tone, iar producția de minereu de fier a crescut de la 5,7 milioane la 19 milioane de tone. Un mare număr de complexe industriale au apărut la Magnitogorsk, Kuznețk, Moscova, Gorki, Harkov, Stalingrad, Celiabinsk, în zona munților Urali, etc.

Bazat în cea mai mare parte pe aceste cifre, primul plan cincinal a fost îndeplinit în proporție de 93,7% în numai patru ani, în timp ce în sectorul industriei grele planul a fost îndeplinit cu o depășire de 8%. În decembrie 1932, Stalin a declarat în ședința Comitetului Central că planul a fost îndeplinit cu succes, în condițiile în care creșterile de producție la cărbune și fier asigurau dezvoltarea viitoare a țării.

Fără îndoială, planul cincinal a asigurat un uriaș salt înainte în dezvoltarea capacităților industriale dar, în același timp, a fost îndeplinit cu sacrificii uriașe, făcute de muncitori. Normele erau foarte greu de îndeplinit, cerând minerilor până la 16 sau chiar 18 ore de muncă zilnic. Neîndeplinirea normelor de producție putea fi interpretată oricând drept acțiune antisovietică, de sabotaj sau de trădare. Condițiile de protecție a muncii erau proaste. Conform unor estimări, aproximativ 127.000 de muncitori au murit în patru ani (1928 – 1932). Pe de altă parte, efectul combinat al alocării prioritare a resurselor în industrie și cel al scăderii productivității în agricultură datorită colectivizării forțate a făcut să apară foametea în unele regiuni. Trebuie făcută o mențiune specială în ceea ce privește munca forțată. Întemnițații din lagărele de muncă au fost folosiți pe post de sclavi la ridicarea tuturor complexelor industriale sau în mine.

Din 1921 până în 1954, pe toată perioada de industrializare forțată planificată centralizat, se presupune că aproximativ 3,7 milioane de oameni au fost condamnați pentru presupuse activități contrarevoluționare și antisovietice. Dintre aceștia, în jur de 0,7 milioane au fost condamnați la exil, aproximativ 0,6 milioane au fost executați, restul au fost condamnați la diverse sentințe privative de libertate în Gulag. Ca și în cazul victimelor foametei, unele dintre dovezile care să ateste veridicitatea acestor cifre sunt contestate de unii istorici, aceștia reprezentând însă doar o minoritate.

Colectivizarea Articol principal: Colectivizarea în URSS.

În noiembrie 1928, Comitetul Central a hotărât începerea colectivizării forțate. Această acțiune a fost sfârșitul politicii mai liberale a lui Lenin (NEP), care permisese țăranilor să-și vândă surplusurile de alimente pe piața liberă. Rechizițiile de recolte s-au intensificat, țăranii au fost forțați să predea loturile individuale și inventarul agricol la fermele colective și să-și vândă produsele statului la prețurile și în condițiile impuse pe cale birocratică.

Date fiind obiectivele primului plan cincinal, statul a mărit intervenția și controlul în agricultură, sperând să obțină o creștere a producției de alimente care să asigure hrana pentru populația din zonele industriale în continuă dezvoltare și să permită un export de grâne. Agricultura trebuia să asigure valuta necesară pentru importurile tehnologice necesare pentru industrializare.

Până În 1936, aproximativ 90% din agricultura sovietică era colectivizată. În multe cazuri țăranii s-au opus cu încrâncenare acestui proces. În cazuri dese ei și-au ucis animalele în loc să le dea la fermele colective. Culacii – țăranii înstăriți – au fost strămutați cu forța în Siberia, unii dintre ei ajungând direct în Gulag. Mai trebuie spus că oricine se opunea în vreun fel colectivizării era etichetat drept "culac" sau "sprijinitor al culacilor". Politica lichidării clasei culacilor, politică formulată de Stalin încă din 1929, a însemnat execuții, strămutări în zone îndepărtate ale Siberiei și condamnarea la ani de detenție în lagărele de muncă forțată.

În ciuda așteptărilor optimiste, colectivizarea a dus la o prăbușire catastrofală a productivității în agricultură, cifrele realizărilor din epoca NEP-ului ne mai fiind atinse decât în 1940. Schimbarea asociată colectivizării a fost mult mai severă în Ucraina și în zonele învecinate ale regiunii Volgăi, ceea ce face ca numeroși istorici să aprecieze că Stalin a dus o politică deliberată de înfometare a ucrainenilor. Numărul de oameni care au murit în timpul foametei a fost apreciat între 3 și 10 milioane doar în Ucraina, fără a pune la socoteală și regiunile învecinate. S-au raportat și cazuri de canibalism. Sursele sovietice nu au căzut de acord asupra aceste chestiuni, mergând de la a nega existența foametei până la a estima un număr mai mic de victime. Numărul real al pierderilor umane este disputat până în zilele noastre. În 1975, Abramov și Kociarli au estimat că 265.800 de familii de culaci au fost deportate în Gulag în 1930. În 1979, Roi Medvedev a folosit cifrele celor doi mai sus menționați pentru a calcula că aproximativ 2,5 milioane de oameni au pierit între 1930 și 1931, dar s-a temut că a subestimat cifra totală.

Schimbări în societatea sovietică

thumb|right|200px|Aprobată de Constituția din 1924, pe Stema Uniunii Sovietice se aflau secera și ciocanul, care simbolizau alianța dintre țăranime și muncitorime. Spicele de grâu erau legate cu o bandă roșie, pe care era scrisă în cele 15 limbi ale republicilor unionale: "Proletari din toate țările, uniți-vă!" Grâul reprezenta agricultura sovietică. O stea cu cinci colțuri, simbolizând solidaritatea Uniunii Sovietice cu revoluționarii socialiști de pe cinci continente, era desenată în partea de sus a stemei.

Politicile industriale staliniste au îmbunătățit mult standardul de viață pentru cea mai mare parte a populației. Nu intră în calcul milioanele de cetățeni întemnițați în Gulag.

Număul de angajați a crescut foarte mult. În 1923, previziunile erau de 3,9 milioane pe an, dar realitaea a depășit orice închipuire, și anume au fost angajați 6,4 milioane. Până în 1937, numărul de angajați a crescut din nou la 7,9 milioane, iar în 1940 la 8,3 milioane. Între 1926 și 1930, populația urbană a crescut cu 30 de milioane de locuitori. Șomajul a fost o problemă în perioada țăristă și chiar pe vremea NEP-ului, dar a fost eradicat odată cu începerea programului stalinist de industrializare. Mobilizarea resurselor pentru industrializarea unei țări agrare a creat o asemenea nevoie de forță de muncă, încât șomajul a fost practic zero. Au fost începute mai multe proiecte industriale ambițioase în domeniul exploatării materiilor prime, a industriei militare, dar și a bunurilor de larg consum.

Uzinele de automobile din Moscova și Gorki produceau vehicule pe care, e adevărat, puțini cetățeni și le puteau permite. Producția de mașiniși camioane a ajuns la 200.000 de bucăți pe an.

Pentru ca muncitorii industriali să primească o educație corespunzătoare, a crescut numărul de școli. În 1927, 7,9 milioane de tineri studiau în 118.558 școli. Acest număr a crescut la 9,7 milioane până în 1933. În plus, până în 1933, s-au construit și au funcționat 900 departamente pentru specialiști și 566 instituții de cercetare.

Oamenii sovietici au beneficiat de un anumit grad de liberalizare socială. Femeilor au avut parte de învățământ egal cu bărbații, au dispărut discriminările în ceea ce privește angajarea și salariul platit, toate ducând în final la îmbunătățirea vieții femeilor și a familiilor lor. S-au făcut mari pași înainte în ceea ce privește îngrijirea sănătății, speranța de viață a cetățeanului tipic sovietic a crescut simțitor. Politica lui Stalin asigura cetățenilor sovietici accesul neîngrădit la îngrijirea medicală și învățământ, ducând la apariția primelor generații eliberate de frica tifosului, malariei și holerei. Incidența acestor boli a scăzut semnificativ la niște niveluri aproape de zero, făcând să crească speranța de viață cu decenii.

Femeile sovietice din timpul lui Stalin au făcut parte din prima generație de mame cărora li s-a asigurat șansa să nască în siguranță într-un spital, după ce au fost urmăite din punct de vedere medical în perioada prenatală.

Nivelul învățământului a crescut de asemenea. În timpul lui Stalin au apărut primele generații alfabetizate aproape în întregime. Inginerii ruși au fost trimiși în străinătate să învețe noi tehnologii, iar sute de ingineri străini au fost invitați în Uniunea Sovietică pentru schimburi de experiență. Transporturile au cunoscut o îmbunătățire importantă, construindu-se numeroase căi ferate noi.

Muncitorii care depășeau normele de munca, (stahanoviștii), primeau numeroase stimulente pentru rezultatele suplimentare. Aceștia erau capabili să cumpere mai multe bunuri dintre cele produse în masă de economia sovietică în plină dezvoltare.

Marea Epurare Articol principal: Marea Epurare.