Regatul Galiției și Lodomeriei (în limbile germană: Königreich Galizien und Lodomerien mit dem Großherzogtum Krakau und den Herzogtümern Auschwitz und Zator; maghiară: Galícia és Lodoméria királysága Krakkó nagyhercegségével és Auschwitz és Zator hercegséggel; poloneză: Królestwo Galicji i Lodomerii wraz z Wielkim Księstwem Krakowskim i Księstwem Oświęcimia i Zatoru; ucraineană: Королівство Галичини і Лодомерії) a fost un regat dependent sau încorporat (din 1804) succesiv de Monarhia Habsburgică, Imperiul Austriac și Austro-Ungaria în perioada 1772 – 1918. Regatul a ocupat o regiune din Europa Centrală, care este divizată în zilele noastre între Polonia și Ucraina. Cea mai mare parte a teritoriului fostului regat se află pe teritoriul Ucrainei – regiunile Lviv, Ternopil și Ivano-Frankivsk.

Istoric

Casa de Austria avea să participe la prima împărțire a Poloniei în 1772, anexând Galiția. După acel moment, regiunile poloneze și ucrainene stăpânite de monarhii Habsburgi aveau să devină „Regatul Galiției și Lodomeriei”, denumire care sublinia pretențiile Regatului Ungariei asupra acestor teritorii. După a treia împărțire a Poloniei, Regatului i-a mai fost adăugată Galiția apuseană (Galiția Nouă). Orașul Lemberg a devenit capitala noii entități. Conducerea regatului era dominată de aristocrația poloneză, în ciuda faptului că majoritatea populației, în principal în zona estică, era formată din ucraineni (ruteni, cum erau cunoscuți în acea perioadă). În afară de ucraineni și polonezi, regiunea era locuită și de evrei, care erau concentrați în special în regiunile estice.

În timpul primilor zeci de ani de stăpânire austriacă, Galiția a fost guvernată direct de la Viena, birocrația austriacă (formată din germani și cehi germanizați) a aplicat în regiune o serie de reforme. Aristocrația locală a primit garanții cu privire la anumite drepturi, drepturi care au fost însă puternic îngrădite. Foștii iobagi au devenit supuși ai legii statului austriac, fiind scoși de sub dominația marilor moșieri. Țăranilor le-au fost garantate anumite libertăți personale, cum ar fi acela de a se căsători fără permisiunea moșierului. Obligațiile de muncă ale țăranilor au fost definite foarte clar și au fost limitate, ei putându-se adresa în chestiunile legale direct curților de justiție austriece de orice nivel. Biserica „Unită” de Rit Răsăritean a fost redenumită „Greco-Catolică”, punând-o astfel pe picior de egalitate cu Biserica Romano Catolică. Greco-catolicii au reușit în aceste condiții să creeze, și cu ajutorul autorităților austriece, mai multe seminare și să-și aleagă un mitropolit. Toate reformele au fost acceptate cu greu de către aristocrația locală, dar au fost primite foarte bine de majoritatea populației, atât cea poloneză cât și cea ucraineană, ceea ce a dus la apariția unui curent favorabil împăratului de la Viena, atitudine care nu s-a schimbat până la sfârșitul dominației austriece. Pe de altă parte, noua posesiune imperială a asigurat Vienei venituri suplimentare, iar din rândul populației locale au fost recrutați numeroși soldați pentru armată.

Regatul între 1815 – 1860 În 1815, ca urmare a deciziilor Congresului de la Viena, orașul Lublin și regiunile înconjurătoare (cea mai mare parte a Galiției de vest și a Galiției Noi) au fost cedate de Imperiul Austriac în favoarea Poloniei Congresului, (aflată sub dominația Imperiului Rus). În schimb, regiunea Ternopil, inclusiv regiunea istorică a Podoliei sudice, a fost retrocedată de Rusia (care o stăpânea din 1809) Austriei. Marele oraș Cracovia și teritoriul înconjurător, (care fuseseră parte a Galiției Noi), au fost transformate în Orașul Liber Cracovia.

Deceniile al treilea și al patrulea au fost o perioadă de conducere absolutistă a Vienei, birocrația locală galițiană fiind formată din germani și cehi germanizați, deși unii dintre copii acestora din urmă au fost polonizați. După eșecul Insurecției din Noiembrie a polonezilor de sub ocupație rusă (1830 – 1831), la care au participat mai multe sute de voluntari galițieni, în Galiția au sosit numeroși refugiați polonezi. În deceniul al patrulea au apărut numeroase organizații clandestine poloneze, care au reușit să organizeze în 1846 Insurecția din Cracovia. Rebeliunea polonezilor a fost rapid înăbușită de autoritățile austriece, ajutate de țăranii locali, rămași loiali împăratului. Insurecția s-a manifestat doar în partea vestică a Galiției, populată de polonezi. Insurecția a adus în prim plan și conflictul dintre nobilimea autoproclamată „patriotă” și țărănimea lipsită de înțelegere pentru idealurile naționaliste. Ca urmare a eșecului revoltei, Cracovia, care funcționase până atunci ca „oraș-repulbică liber”, a devenit parte a Galiției și ș-a pierdut statul de capitală în favoarea Lembergului.

În partea răsăriteană a Galiției, a început să se manifeste în deceniul al patrulea și semnele redeșteptării naționale a rutenilor. Activiștii nationaliști – în principal seminariști greco-catolici – afectați de mișcările romantice europene și de exemplul fraților slavi din alte părți, în special din Ucraina răsăriteană de sub controlul rus, și-au îndreptat atenția spre popor și spre limba maternă. În 1837, așa-numita „Triada Rutenă” condusă de Markian Șașkevici au publicat „Nimfa Nistrului”, o colecție de cântece populare și povestiri în limba rutenă. Autoritățile austriece și Mitropolitul greco-catolic au interzis cartea.

În 1848 a izbucnit Revoluția din Viena alte regiuni ale Imperiului Austriac. La Lemberg a fost format Consiliul Național Polonez și Consiliul Suprem Ucrainean (Rutean). Într-o încercare de contracarare a acțiunilor revoluționare, guvernatorul austriac Franz Stadion a abolit ultimele obligații feudale ale țăranilor. Cererile polonezilor pentru autonomia Galiția au fost întâmpinate de propunerile ucrainenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea regiunii în două entități naționale: poloneză în vest și ucraineană în răsărit. Revoluția din Lemberg a fost înăbușită de trupele imperiale, care au atacat orașul cu artileria și infanteria.

După revoluția de la 1848 a urmat un deceniu de absolutism, dar pentru a opri agitația naționalistă poloneză, a fost numit în funcția de vicerege nobilul polonez podolian Agenor Romuald Gołuchowski. El a început polonizarea administrației și a respins cererile rutenilor pentru împărțirea provinciei. El a încercat fără succes să forțeze Biserica Greco Catolică să treacă la folosirea calendarului gregorian și pe ucraineni să treacă la alfabetul latin și să renunțel al cel chirilic.

Experimentele constituționale

După înfrângerea suferită de austrieci în Italia în 1859, imperiul a intrat într-o perioadă a experimentelor constituționale. În 1860, guvernul de la Viena a urmat sfatul viceregelui Galiției, Agenor Gołuchowski, și a emis Diploma din Octombrie prin care se statuta o federalizare limitată a imperiului. Reacția negativă a populației din teritoriile locuite de majoritatea vorbitoare de limbă germană a dus la o schimbare. În februarie anul următor a fost emis Patenta din Februarie, care punea capăt acestei încercări de descentralizare. Cu toate acestea, Galiției i s-a permis să aleagă o dietă. Dacă la începuturile ei, adunarea aceasta avea în rândurile ei aproximativ o jumătate dintre membri proveniți din rândul țărănimii prohabsburgice poloneze și ucrainene, iar chestiunea națională ucraineană a fost pusă pe ordinea de zi, presiunile administrative au limitat eficacitatea ei. Treptat, Dieta Galiției a ajuns să fie dominată de aristocrația poloneză, favorabilă autonomiei. În același an, în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă au izbucnit o serie de tulburări, care și-au făcută influența și în Galiția. În fața amenințărilor naționaliste poloneze, administrația de la Viena a hotărât desființarea Dietei.

După izbucnirea unei noi serii de revolte în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă, guvernul austriac a proclamat starea de asediu în Galiția în perioada 1864 – 1865, trecând la suspendarea anumitor drepturi civile.

Anul 1865 a marcat renașterea ideilor federaliste, așa cum fuseseră sugerate de Gołuchowski. Reprezentanții nobilimii poloneze au reluat tratativele de autonomie cu guvernul de la Viena.

Rutenii se simțeau în această perioadă abandonați de guvernanții de la Viena. Naționaliștii „Rutenii Vechi”, organizați în jurul nucleului de la Catedrala greco-catolică Sfântul Gheorghe, și-au întors privirile către Rusia. Printre aceștia s-au remarcat un grup extremist al rusofililor ucraineni. În același timp s-a dezvoltat o mișcare intelectuală ucrainofilă influențată de scriitorul ucrainean Taras Șevcenko. Această mișcarea a asigurat publicarea unor lucrări literare în limba localnicilor și a înființat o rețea de case de lectură. Activiștii acestei mișcări au fost numiți „populiști”, iar mai târziu au fost numiți simplu „ucraineni”. În ciuda acestor dezvoltări naționaliste, majoritatea rutenilor mai sperau încă că li se va recunoaște identitatea etnică și va avea loc o împărțirea a Galiției pe principii etnice.

Autonomia Galiției

În 1866, după Bătălia de la Sadova și înfrângerea austriecilor în războiul austro-prusac, Imperiul Austriac a început să aibă tot mai multe probleme interne. Împăratul Franz Iosif, într-o încercare de a lărgi sprijinul pentru monarhie, a început negocierile cu nobilimea maghiară. Unii dintre membrii guvernului, printre care și premierul Richard von Belcredi, l-au sfătuit pe împărat că accepte compromisuri constituționale cu naționalitățile imperiului și să creeze o structură federală a statului. Belcredi se temea că o înțelegere exclusivă cu ungurii nu va face decât să scadă sprijinul restului naționalităților din imperiu. Împăratul a considerat însă că nu este cu putință să ignore puterea și influența nobilimii maghiare, care nu era dispusă să accepte decât un compromis bazat pe dualismul puterii între maghiari și austrieci.

În cele din urmă a avut loc „Ausgleich” – Compromisul din februarie 1867, în urma cărui Imperiul Austriac a fost reformat și transformat în Dubla Monarhie austro-ungară. Deși planurile polonezilor și cehilor pentru includerea teritoriilor locuite de ei într-o structură federală au eșuat, în Galiția a început să se dezvolte un proces lent, dar continuu, de liberalizare politică. Reprezentanții aristocrației și intelectualității poloneze au cerut împăratului o mai mare autonomie a Galiției. Dacă cererile polonezilor nu au fost acceptate la început, în cursul anilor care au urmat au fost făcute concesii importante în chestiunea autonomiei Galiției.

Galiția a devenit autonomă „de facto” din 1873 în cadrul statului austro-ungar, iar limba poloneză a primit statutul de limbă oficială. De asemenea, și limba ucraineană a început să fie folosită într-o mai mare măsură în administrație. Procesul de germanizare a fost oprit, iar cenzura a fost ridicată. Galiția era subiect al părții austriece a monarhie dualiste, dar Dieta (Seimul) Galiției și administrația provincială s-au bucurat de drepturi vaste, în special în domeniul învățământului, culturii și afacerilor locale.