Consiliul Antifascist de Eliberare Națională a Iugoslaviei

Consiliul Antifascist de Eliberare Națională a Iugoslaviei, cunoscut cu abrevierea iugoslavă AVNOJÎn ; ; a fost organul deliberativ și legislativ înființat în orașul bosniac Bihać din fosta Iugoslavie în noiembrie 1942. A fost fondat de Iosip Broz Tito, conducătorul mișcării de rezistență armată partizanii iugoslavi comuniști care luptau împotriva forțelor ocupante ale Axei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

AVNOJ s-a întrunit din nou în 1943 în orașul bosniac Jajce apoi în 1945 la Belgrad, la scurt timp după încheierea războiului în Europa. Între cele două sesiuni, funcționa printr-o președinție, un consiliu executiv și un Comitet Național de Eliberare a Iugoslaviei (NKOJ) căruia i se atribuise o autoritate pe care în mod obișnuit o dețineau cabinetele. În vreme ce Tito prezida în cadrul Comitetului, sesiunile și președinția AVNOJ erau exercitate de Ivan Ribar. În cadrul celei de-a doua sesiuni, s-a proclamat noul organ legislativ al Iugoslaviei și s-a hotărât să fie organizat ca o federație multi-etnică.

Începând cu 1944, aliații occidentali și guvernul iugoslav în exil au dat recunoaștere AVNOJ unic organ legislativ al Iugoslaviei. În cadrul celei de a treia sesiuni, s-a decis formarea Adunării Constituționale când Parlamentul Iugoslaviei s-a reunit în 1945. Deciziile pe care AVNOJ le-a luat prevedea fixarea granițelor a șase entități federale. De asemenea, a preluat de la guvernul iugoslav în exil rolul de organ de conducere legitim la Iugoslaviei în relațiile cu Aliații.

Istoric Invadarea și rezistența stanga|miniatura|alt=Iosip Broz Tito în timpul războiului|Iosip Broz Tito a condus partizanii iugoslavi ca rezistență la ocuparea Axei în Iugoslaviei Regatul Iugoslaviei a aderat la Pactul Tripartit la 25 martie 1941 sub presiunea Germaniei naziste. Acesta din urmă a căutat să-și protejeze flancul sudic înainte de invazia planificată a Uniunii Sovietice, asigurând totodată disponibilitatea rutelor de transport și a resurselor economice în Balcani, unde era în desfășurare războiul greco-italian. Ca răspuns la pact, generalii Forțelor Armate Regale Iugoslave au dat o lovitură de stat înlăturând guvernul și pe prințul regent Paul. Generalul Forțelor Aeriene Regale Iugoslave Dušan Simović a devenit prim-ministru, iar regența a fost abolită declarând majoratul lui pe Petru al II-lea al Iugoslaviei pentru ca acesta să își poată prelua pe deplin demnitatea de rege, deși avea doar șaptesprezece ani.Bianchini 2033, p. 55Benson 2001, p. 71Calic 2019, pp. 121–122

La 6 aprilie 1941, puterile Axei au invadat și au ocupat rapid Iugoslavia. Părți ale țării au fost anexate de vecinii săi, iar Statul Independent al Croației (NDH) a fost creat ca un stat marionetă al Axei conduse de ustași. Prin iminenta înfrângere a țării, Partidul Comunist din Iugoslavia (KPJ) și-a instruit cei 8.000 de membri ai săi să înmagazineze arme anticipând rezistența armată.Vukšić 2003, pp. 9–10 Până la sfârșitul anului 1941, rezistența armată s-a extins în toate zonele țării, cu excepția Macedoniei.Tomasevich 2001, p. 88 Având experiență în operațiuni clandestine în întreaga țară, KPJ i-a organizat pe partizanii iugoslaviVukšić 2003, pp. 13–15 ca luptători de rezistență conduși de Josip Broz Tito.Ramet 2006, p. 113 KPJ a considerat că invazia germană a Uniunii Sovietice a creat condiții favorabile pentru o revoltă. Biroul politic KPJ a fondat Cartierul General Suprem al Armatei Naționale de Eliberare a Iugoslaviei avându-l pe Tito în calitate de comandant șef la 27 iunie 1941,Vukšić 2003, pp. 10–11 iar partizanii au luptat împotriva puterilor ocupante până în 1945.Calic 2019, p. 154

Guvernul iugoslav în exil miniatura|alt=Dušan Simović, Regele Petru al II-lea al Iugoslaviei și Radoje Knežević în Londra, 1941|Regele Petru al II-lea al Iugoslaviei (centru) cu prim-ministrul guvernului în exil Dušan Simović (stânga) și ministrul Curții Regale Radoje Knežević (dreapta) la Londra, în iunie 1941, la scurtă vreme după ce a fugit din Iugoslavia Regele Petru al II-lea împreună cu guvernul au plecat din Iugoslavia pe 14 aprilie 1941 când devenise evident că armata regală nu avea cum să apere țara.Ramet 2004, p. 111Decizia de a abandona rezistența armată organizată a pus guvernul iugoslav în exil într-o poziție neprielnică, amplificând și mai mult de diferențele politice dintre miniștri.Calic 2019, p. 162 Rămășitele guvernului de după lovitura de stat condus de Simović, se legitima prin Constituția iugoslavă din 1931, răspunzând în fața regelui.Đilas 1991, pp. 138–140 A rămas fără trei miniștri ai Partidului Țărănesc Croat (HSS), inclusiv Vladko Maček care deținea funcțiile de șef al partidului și de viceprim-ministru, care a demisionat și a rămas în țară. Astfel, HSS s-a divizat și și-a pierdut influența. Džafer Kulenović, singurul ministru care făcea parte din Organizația Musulmană a Iugoslavilor, a demisionat și el.Tomasevich 2001, pp. 50–52

Guvernul în exil a fost fragmentat pe criterii etnice separând HSS de un bloc de miniștrii sârbi care proveneau din câteva partide dezbinate. Divizarea s-a adâncit datorită faptului că miniștrii HSS au avut rețineri să discute și să condamne atrocitățile ustașilor asupra sârbilor la finalul anului 1941. În ianuarie 1942, Simović a fost înlocuit de Slobodan Jovanović, iar decizia sa de a sprijini cetnicii a adâncit ruptura cu miniștrii HSS.Đilas 1991, pp. 143–144 Jovanović i-a văzut pe cetnici ca pe o forță de gherilă care promitea restaurarea monarhiei după război. Având și teama de comunism, noul premier a ales să ignore informațiile despre colaborarea cetnicilor cu puterile Axei și a decis să îl numească pe liderul acestora, Draža Mihailović, ministru al Armatei, Marinei și Forțelor Aeriene.Roberts 1973, p. 53 În același timp, guvernul l-a promovat pe Mihailović general de armată și i-a redenumit oficial pe cetnici „Armata iugoslavă din Patrie”.Tomasevich 2001, p. 230 În iunie 1943, Jovanović și-a dat demisia, nereușind să reunească miniștrii, iar succesorul său, Miloš Trifunović, și-a dat demisia după mai puțin de două luni. În august, Božidar Purić a fost numit prim-ministru al unui guvern mai mult administrativ compus în mare parte din funcționari publici, Đilas 1991, p. 145 deși Mihailović și-a menținut funcția ministerială. Tomasevich 2001, pp. 231–232

Sesiuni Prima sesiune miniatura|upright=0.7|alt=O imagine de la prima sesiune AVNOJ|O imagine de la prima sesiune AVNOJ În noiembrie 1942, partizanii au capturat orașul bosniac Bihać și și-au asigurat controlul asupra unei mari părți din vestul Bosniei, Dalmația și Lika, pe care au numit-o Republica de la Bihać.Calic 2019, p. 138 La 26 și 27 noiembrie,Benson 2001, p. 80Tomasevich 2001, p. 114 Consiliul Antifascist de Eliberare Națională a Iugoslaviei (AVNOJ) a fost înființat în acest oraș la inițiativa lui Tito și a KPJ. La sesiunea sa de fondare, AVNOJ a adoptat principiul unui stat federal multietnic ca bază pentru viitorul guvern al țării,Lukic & Lynch 1996, pp. 71–72 dar nu a stabilit oficial ce sistem de guvernare va fi implementat după război.Hoare 2013, p. 26 Într-o oarecare măsură a existat o ambiguitate în ceea ce privește numărul de viitoare unități federale și dacă toate vor avea statut egal în cadrul federației.Hoare 2013, p. 165

De asemenea, AVNOJ nu a menționat recunoașterea internațională a guvernului iugoslav în exil cu sediul la Londra care susținut de aliații occidentali; liderul sovietic Iosif Stalin nu a dorit să-i antagonizeze pe aliați sprijinindu-i pe partizani. Cu puțin timp înainte de sesiunea de la Bihać, Tito a adăugat termenul „Antifascist” la numele original al AVNOJ pentru a sublinia natura sa temporară și anti-Axă.Hoare 2013, pp. 26–27 Aceste măsuri au fost făcute ca răspuns la pozițiile sovietice exprimate în corespondența din perioada iulie-noiembrie 1942 între KPJ și Moscova. Cominternul l-a îndemnat pe Tito să înființeze un organ politic numai pentru a elibera țara și nu pentru a se opune monarhiei iugoslave. Sovieticii au cerut AVNOJ-ului să nu promoveze în mod deschis o agendă comunistă pentru a evita să antagonizeze cu aliații occidentali și au avertizat asupra numirii lui Tito în calitate de președinte al AVNOJ.Swain 2011, pp. 49–50.

Delegații AVNOJ erau aleși pentru a reprezenta zone specifice ale Iugoslaviei: șaptesprezece pentru Bosnia și Herțegovina, cincisprezece pentru Croația, câte paisprezece pentru Serbia și Muntenegru, opt pentru Slovenia, șase pentru Sandžak și trei pentru Voivodina. Această distribuție însemna numărul de partizani pentru fiecare parte a țării care au fost angajați în lupta armată. O parte din delegații selectați nu au sosit, inclusiv toți cei care reprezentau Slovenia și Voivodina și alți doisprezece. Delegația slovenă a informat AVNOJ-ul despre sprijinul pe care i-l acordă prin telegramă.Lukic & Lynch 1996, pp. 72–74 Macedonia nu a fost reprezentată deloc. AVNOJ-ul iau ales pe Ivan Ribar în fruntea președinției și pe Pavle Savić și Nurija Pozderac în calitate de vicepreședinți. Ribar a fost primul președinte al Adunării Constituționale a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care mai târziu a fost redenumit în Iugoslavia.Hoare 2013, p. 185

AVNOJ a numit, de asemenea, un consiliu executiv prezidat de Ribar. Avea trei vicepreședinți — Edvard Kocbek, Nurija Pozderac și Pavle Savić — și alți șase membri: Mladen Iveković (Afacerile Sociale), Veselin Masleša (Propagandă), Simo Milošević (Sănătate), Ivan Milutinović (Economie), Mile Peruničić (Afaceri Interne) și Vlada Zečević (Afaceri Religioase).Pijade 1953, p. 135. Consiliul executiv nu a fost considerat oficial un guvern, iar Tito a spus în sesiunea de la Bihać că nu poate fi format un guvern din motive internaționale. În schimb, el a descris consiliul executiv ca pe un instrument politic de mobilizare a oamenilor.Swain 2011, p. 50

După întâlnirea de la Bihać, au fost înființate consilii funciare cu rol de organe politice reprezentative pentru ceea ce se aștepta să fie părți individuale ale viitoarei federații.Banac 1988, pp. 99–100 În ianuarie 1943, consiliul executiv al AVNOJ a anunțat „Împrumutul pentru Eliberarea Populară”, o încercare de a strânge jumătate de miliard de kune pentru cauza partizană. Regimul ustaș al NDH a lansat o campanie de propagandă în noiembrie 1942 pentru a discredita AVNOJ și au prezentat lupta partizanilor drept pro-sârbească și anti-croată. Campania, care s-a diminuat după martie 1943, a presupus publicarea de broșuri și articole din ziare, precum și mai multe mitinguri. Participarea sârbilor la revolte a fost evidențiată în timp ce participanții croați sau bosniacii musulmani din AVNOJ fie nu au fost menționați, fie au fost etichetați drept trădători, fie au fost numiți greșit. Numele lui Ribar a fost denaturat prin graiul sloven „Janez Ribar”.Karaula 2013, pp. 146–148

Tito descrie scopul AVNOJ-ului în lucrarea sa Popoarele iugoslave luptă pentru libertate în 1944:Tito 1944, p. 28

+Consiliile de eliberare însărcinate cu alegerea delegaților AVNOJHoare 2013, pp. 165–166 Nume înființare Comitetul Principal de Eliberare Națională a Serbiei Noiembrie 1941* Consiliul de Stat Antifascist de Eliberarea Națională a Croației (ZAVNOH) Iunie 1943 Comitetul Sloven de Eliberare Națională (SNOS) Octombrie 1943 Consiliul de Stat Antifascist de Eliberarea Națională a Muntenegrului și Boka (ZAVNOCGB) Noiembrie 1943 Consiliul de Stat Antifascist de Eliberarea Națională a Bosniei și Herțegovinei (ZAVNOBiH) Noiembrie 1943 Comitetul principal de eliberare națională a VoivodineiNoiembrie 1943 Consiliul Țării Antifascist de Eliberare a Poporului din Sanjak (ZASNOS) Noiembrie 1943 Adunarea Antifascistă de Eliberarea Națională a Macedoniei (ASNOM) August 1944*Înființată în timpul existenței Republica de la Užice

A doua sesiune Delegații