Organizația Naționaliștilor Ucraineni, acronim OUN, (în ) este o organizație politică ucraineană, de extrema dreaptă, care a fost fondată în 1929 în vestul Ucrainei (în acele vremuri, aceste teritorii făceau parte din Polonia). OUN a dezvoltat o doctrină care accepta violența ca mijloc de luptă, violență pe care o justifica prin necesitatea luptei împotriva inamicilor interni și externi, în principal Poloniei, României și Rusiei.

OUN a proclamat că obiectivul imediat al său este protejarea populației ucrainene împotriva represiunii și exploatării autorităților poloneze. țelul suprem era crearea unei Ucraine independente și unite, care ar fi inclus toate teritoriile locuite de etnicii ucraineni și care se aflau sub controlul Poloniei, Uniunii Sovietice, României și Cehoslovaciei.

OUN s-a divizat în două facțiuni, membrii mai vechi și cei moderați sprijinindu-l pe Andrii Melnik (OUN-M), în vreme ce membrii tineri sau radicali s-au organizat în jurul lui Stepan Bandera (OUN-B). cel de-al doilea grup a ajuns să conducă mișcarea naționalistă și aripa ei militară, Armata Insurecțională Ucraineană (UPA), care fost cea mai importantă mișcare de rezistență ucraineană.

Istoric Contextul istoric și fondarea right|200px|thumb|Evghen Konovaleț Republica Populară a Ucrainei Occidentale a încetat să mai existe în 1919, când teritoriul său a fost ocupat de Polonia. Un an mai târziu, ofițerii ucraineni aflați în exil au fondat Organizația Militară Ucraineană ( Українська Військова Організація, Ukrayins'ka Viis'kova Orhanizația, UVO), o organizație militară clandestină, a cărui obiectiv era continuarea luptei armate împotriva Poloniei, destabilizarea situației politice din țară și pregătirea veteranilor de etnie ucraineană pentru o viitoare insurecție antipoloneză. UVO a fost o organizație pur militară, cu o structură de comandă militară. Comandantul ei a fost Evghen Konovaleț, fostul comandant al unității de elită „”, care se bucura de sprijinul secret al partidelor politice ucrainene. Deși UVO a fost implicată și în acte de sabotaj, inclusiv într-o tentativă de asasinare a lui Józef Piłsudski din 1921, caracterul ei general a fost mai degrabă de protecție militară a minorității ucrainene, decât de organizație teroristă clandestinăJohn Armstrong (1963). Ukrainian Nationalism. New York, Columbia University Press, p. 21 . Când Aliații au recunoscut în 1923 controlul polonez asupra vestului Ucrainei, numeroși membri au părăsit organizația, iar partidele legale ucrainene au luat atitudine împotriva acțiunilor militare, preferând să activeze în cadrul sistemului politic polonez. Ca urmare, UVO s-a reorientat spre Germania și Lituania, de unde a primit sprijin politic și financiar, și a stabilit contacte cu alte organizații antipoloneze, precum „Grupul Tineretului Național Ucrainean”, „Liga Naționaliștilor Ucraineni” și „Uniunea Tineretului Naționalist Ucrainean”. După o serie de întâlniri preliminare la Berlin (1927) și Praga (1928), veterani i UVO și studenții militanți s-au întâlnit la congresul din Viena (1929) și ș-au unit organizațiile în ceea ce a devenit cunoscut ca „Organizația Naționaliștilor Ucraineni”. Deși majoritatea membrilor erau tineri galițieni, primul lider al noii organizații a fost Evghen Konovaleț, iar membrii conducerii, „Provid”, au fost în principal veterani din exil ai UVOOrganization of Ukrainian Nationalists articol din Encyclopedia of UkraineOrest Subtelny, Ukraine: A History, Toronto, University of Toronto Press, 1988, pp. 441-446.

Perioada interbelică În momentul în care a fost fondată, OUN a fost o mișcare marginală în vestul Ucrainei, unde scena politică era dominată de partidul moderat Alianța Național-Democrată Ucraineană (UNDO). UNDO era partizana democrației parlamentare și căută să obțină independența prin mijloace pașnice. UNDO se bucura de sprijinul clerului, intelectualității și afaceriștilor ucraineni. Publicația prin care își promova ideile era principalul ziar de limbă ucraineană din vestul Ucrainei, Dilo.

Spre deosebire de UNDO, OUN accepta violența drept una dintre mijloacele politice de luptă împotriva inamicilor interni și externi ai cauzei independenței Ucrainei. Principalele sale activități erau direcționate împotriva politicienilor polonezi și reprezentanților guvernului de la Varșovia. OUN a executat sute de acte de sabotaj în Galiția și Volînia, printre care s-au numărat o campanie de incendiere a proprietăților polonezilor (care avea să ducă la acțiunea de „pacificare” din 1930), boicotarea școlilor de stat și a monopolurilor poloneze ale tutunului și alcoolului, jafuri împotriva instituțiilor guvernamentale pentru obținerea de fonduri și aproximativ 60 de asasinate.

Printre victimele OUN s-au numărat Bronisław Pieracki, ministru de interne, Tadeusz Hołówko, politician polonez promotor al compromisului polono-ucrainean, Emilian Czechowski, comisarul poliției din Lviv și Alexei Mailov, diplomat sovietic ucis pentru răzbunarea victimelor Holodomorului. OUN a atacat și ucraineni cu vederi moderate, precum Ivan Babii (profesor și fost ofițer al Armatei Galițiene a Republicii Populare a Ucrainei Apusene, sau Kirilo Studinski, președintele „Societății științifice șevcenko”Львівська Газета (Gazeta Lvivului), 7 octombrie 2005, Ігор Чорновол (Igor Ciornovol): Змагання компромісів. Кирило Студинський і радянська влада (Arta compromisului: Kirilo Studinski și dominația sovietică) Aceste acte au fost condamnate de mitropolitul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, Andrei Șetințki, care a criticat în primul rând conducerea din exil a OUN, inițiatoarea actelor de violență executate de tinerii ucraineni. El avea să scrie acești lideri „folosesc copiilor noștri pentru uciderea părinților lor” și că „oricine demoralizează tineretul nostru este un criminal și un dușman al poporului”Paul Robert Magocsi (ed.), Morality and Reality: The Life and Times of Andrei Sheptytsky, Edmonton, Alberta: Canadian Institute of Ukrainian Studies, University of Alberta, p. 57..

Odată cu creșterea intensității politicii de polonizare duse de autoritățile de la Varșovia, tot mai mulți ucraineni, în special tineri, și-au pierdut credința în metodele legale, în liderii tradiționali și în democrațiile occidentale, care păreau că i-au abandonat pe ucraineni. Această perioadă de deziluzii a coincis cu creșterea sprijinului pentru OUN. În perioada de dinaintea izbucnirii celei de-a doua conflagrații mondiale, OUA estima că avea 20.000 de membri activi și un număr aproximativ egal de simpatizanți. Numeroși studenți eminenți, precum poeții Bogdan Kravțiv și Olena Teliha (executați de naziști la Babi Iar), au fost atrași de mesajul revoluționar al OUN.

Pentru zădărnicirea încercărilor de stabilire a unei înțelegeri polono-ucrainene, OUN a organizat atacuri împotriva ucrainenilor care sprijineau coexistența pașnică a celor două comunități etnice. Din 1921 până în 1939, UVO și OUN au executat 63 de asasinate: 36 de ucraineni, 25 de polonezi, un rus și un evreuGrzegorz Motyka, Ukraińska Partyzantka 1942-1960, Warszawa 2006.

OUN a folosit ca mijloace de luptă pentru obținerea independenței teritoriilor ucrainene de sub dominația poloneză și sovietică, OUN a acceptat sprijinul moral și material al Germaniei Naziste. Germanii aveau nevoie de ajutorul ucrainenilor și aceștia din urmă se așteptau ca Berlinul să sprijine la rândul lui idealurile de independență ale ucrainenilor. Deși în rândurile militarilor germani existau ofițeri care erau înclinați să sprijine idealurile ucrainenilor, Adolf Hitler a luat o decizie bazată pe considerente rasiale, care excludea independența Ucrainei.

OUN a fost activ și în Basarabiahttps://akkermanika.org/wiki/%D0%A1%D0%B0%D0%BC%D0%BE%D1%81%D1%82%D1%96%D0%B9%D0%BD%D1%96%D1%81%D1%82%D1%8C_(%D1%82%D0%B8%D0%B6%D0%BD%D0%B5%D0%B2%D0%B8%D0%BA) și Bucovina, militând pentru separarea acestor regiuni de România și alipirea lor la viitorul stat independent ucrainean.https://ounuis.info/publications/tags/%D0%A0%D1%83%D0%BC%D1%83%D0%BD%D1%96%D1%8F.html Conform jurnalistului apropiat de OUN Dmitro Andrievski, Uniunea Sovietică, Polonia și România erau principalii dușmani ai OUN.https://ounuis.info/publications/tags/%D0%A0%D1%83%D0%BC%D1%83%D0%BD%D1%96%D1%8F.html În 1939, mai mulți ucraineni din București, organizați în "Comunitatea Ucraineană din București", au rupt legăture cu guvernul din exil al RP Ucrainene și s-au afiliat OUN. Acest grup, condus de Vasil Melnik, avea legături și cu Mișcarea legionară. După Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, filiala OUN din Bucovina de Nord a început să organizeze o rezistență armată împotriva sovieticilor. Autoritățile sovietice au susținut că ei erau sprijiniți și înarmați de România.

Divizarea OUN

right|thumb|150px| Stepan Bandera În interiorul OUN au existat tensiuni latente dintre tinerii studenți radicali galițieini și veteranii mișcării din exil. Veteranii aveau experiență traiului într-o societate stabilă și a luptei pentru independență în cadrul unor forțe armate regulate. Generația tânără cunoșteau doar represiunea poloneză și lupta clandestină. Conducerea din exil, cunoscută și cu numele de Provid, se considera elita infailibilă a mișcării. Cei mai mulți membri Provid, precum generalul Mikola Kapustianski, se prezentau folosind gradele militare obținute în timpul războiului, (război la care cei tineri nu apucaseră să participe). Ei aveau o poziție politică mai puțin radicală și respectau codul de onoare al ofițerilor și disciplina militară, care îi împiedicau să accepte opinia radicalilor, conform cărora puteau fi folosite orice mijloace pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. În schimb, tinerii erau mai impulsivi, violenți și lipsiți de milăJohn Armstrong, Ukrainian Nationalism., New York: Columbia University Press, 1963, pp. 39-42. Liderii mai în vârstă din exil admirau fascismului lui Benito Mussolini, dar condamnau nazismul, în vreme ce tânăra generație radicală din Ucraina admirau ideile fasciste și metodele practicate de naziștiPaul Robert Magocsi, A History of Ukraine. Toronto: University of Toronto Press, 1996, p. 621. În ciuda acestor diferențe, liderul OUN, Evghen Konovalț, a știu ca, datorită priceperii politice și reputației personale, să păstreze unitatea OUN, în ciuda existenței a două facțiuni. Unitatea organizației a fost zdruncinată după ce Konovaleț a fost asasinat la în 1938 la Rotterdam de un agent sovietic. Andrii Melnik, un fost colonel al Armatei Republicii Populare Ucrainene, fondator al Organizației Militare Ucrainene, a fost ales la conducerea OUN, în ciuda faptului că nu fusese implicat în politică sau activități teroriste de-a lungul întregului deceniu al patrulea. Malnik era o persoană calmă, apropiat de cercurile clericale, în condițiile în care majoritatea asociaților săi aveau o atitudine anticlericală. A fost chiar președinte al organizației tineretului ucrainean greco-catolic. Alegerea sa a fost considerată ca o încercare de conciliere cu biserica și de modificare a politicii organizației într-un mai pragmatică și moderată. Realitatea a demonstrat că dacă acestea au fost intențiile lui Melnik, ele au fost contrazise de tendințele societății din Ucraina apuseanăJohn Armstrong, Ukrainian Nationalism. New York, Columbia University Press, 1963, pp. 36-39

thumb|200px|Timbru ucrainean cu portretul lui Roman Șuhevici, în onoarea a 100 de ani de la nașterea sa (2007)