În evoluția sa istorică, cartografia s-a dovedit a fi o veritabilă „fabrică de imagini” care a surprins, a prelucrat și a transmis (prin diverse tehnici instrumentale), modele și viziuni asupra naturii și a relațiilor sociale. Modelul cartografic este probabil unul din primele modele (dacă nu chiar primul) creat de către om.

După unii autori, harta ar avea o origine urbană. Este foarte adevărat că dezvoltarea unui oraș a fost, este și va fi legată de o formă de măsură și gestiune a spațiului de dezvoltare Raffestin, 1988. Se consideră că apariția primelor hărți a fost legată de necesitatea de orientare a primilor oameni (în primul rând), și apoi de necesitatea delimitării spațiului de vânătoare și mai apoi a celui cultivat, etc.

Alți autori Harley, Woodward, 1987Jacob, 1992, susțin faptul că elaborarea hărților cu siguranță a precedat textele scrise (“scriitura”).

Inciziile rupestre din diverse părți ale lumii cu siguranță nu sunt produsul unei civilizații urbane, dar categoric preced textele scrise. Indiferent de cei care au fost autorii primelor hărți, fapt este că harta este un instrument universal adoptat de aproape toate societățile ca (un) instrument pentru reprezentarea propriei lumi, în speță pentru a crea o viziune ordonată și instituționalizată asupra lucrurilor. Este foarte adevărat pe de altă parte, că există populații care nu cunosc nici astăzi reprezentările cartografice. Așa este cazul unor populații amazoniene (populația Guarani, tribul M′bia), vânători, și pescari într-o zonă vastă situată între Paraguay și Brazilia. După toate probabilitățile, primele încrustații rupestre reprezentând imagini dintr-o lume rurală bazată pe agricultură, aveau aproape sigur o funcție magico-religioasă. Primele populații (primitive) nu aveau cunoștințe de geometrie euclidiană. Reprezentările sub formă de încrustații rupestre erau o “sistematizare” a limitelor funciare și a teritoriilor de vânătoare, având și rolul unor elemente sacrale. Pot fi considerate aceste incizii rupestre drept hărți ? Este greu de răspuns la această întrebare. Distincția se poate face în funcție de cartografia științifică sau non-științifică, în raport cu care vom considera o hartă adevărată sau falsă (cum pretind unii cartografi contemporani). Oricum aceste incizii au reprezentat un început și sunt o evidență. Desigur, cu timpul, harta va deveni modelul științific elaborat cu tehnici din ce în ce mai sofisticate.

Cea mai veche hartă din lume

Până nu de mult, reprezentarea cartografică babiloniană, executată pe o tăbliță de argilă, scoasă de sub ruinele cetății Ga-Sur (2.500 î.e.n.) era considerată cea mai veche hartă. Pe această hartă apare pentru prima dată scrierea cuneiformă și primele indicații asupra punctelor cardinale și asupra vecinilor.

Cele mai recente cercetări au arătat că cea mai veche „hartă” ar fi (după unii specialiști), planul orașului Çatalhöyük din Anatolia, Turcia. Acesta reprezintă dispunerea a aproximativ 80 de locuințe și a fost descoperită de cercetătorul James Mellaart în anul 1963 în urma unor excavații. Data acestei lucrări, determinată prin metode de datare radioactivă, este de aproximativ 6.200 î.e.n.

Desigur, în timp, reprezentarea realității este mult dezvoltată, ajungându-se în sec al VII-lea și al VI-lea î.e.n. la reprezentări care fac diferența între o reprezentare „mitică” și una „științifică” Francesco Farinelli, 1989.

Primele reprezentări conștiente, primele semne de cultură cartografică organizată sunt atribuite de Giorgio Colli Giorgio Colli, 1988, pag. 21-34 perioadei sec. al IX-lea și al VIII-lea, î.e.n. epoca compoziției poemelor homerice și epoca cetăților-state. Este epoca în care apare o separație între esența naturii (sau a lumii), și reprezentarea ei. Logosul se separă de mit, cu alte cuvinte viziunea mitică asupra lumii devine alegorie. Apare separarea între adevăr și opinie.

Grecii antici se pare că au fost primii care au lăsat posterității primele hărți propriu-zise. Lui Anaximandru din Milet (611-546 î.e.n.) i s-a atribuit prima reprezentare a Pământului, primul planisfer. Din păcate, opera lui Anaximandru este pierdută aproape în întregime. Mărturii despre aceasta provin pe căi indirecte prin: Herodot, Aristotel, Eratostene, Strabon, Diogene etc. Anaximandru a realizat prima viziune nadirală asupra Pământului. Eratostene, Strabon și Diogene i-au atribuit lui Anaximandru prima utilizare a gnomonului, principiu care a stat la baza edificării obeliscului, care, aflat într-o poziție particulară, făcea posibilă determinarea solstițiilor, a echinocțiilor, calculul meridianului, etc. Cunoștințele lui Anaximandru au stat la baza dezvoltării metodelor de măsurare a spațiului și timpului. Harta construită de Anaximandru era perfect rotundă, Pământul circular fiind înconjurat de ape (Okeanos), avea Delfi în centrul său.

Arno Peters, creatorul celebrei proiecții care îi poartă numele, consideră că forma rotundă era naturală pentru oamenii din timpurile respective, deoarece ei cunoșteau o mică parte din suprafața terestră. Ne putem imagina că Anaximandru, pornind din punctul central Delfi și măsurând distanțe în toate direcțiile a ajuns în final la acea formă circulară.

thumb|left|Reproducere modernă după o reconstrucție din 1921 a globului lui Crates (cca. 150 î.e.n.) Ideea sfericității Pământului a fost susținută de către Pitagora și Herodot și a fost dovedită de către Aristotel (secolul al IV-lea î.e.n.) și Eratostene (secolul al III-lea î.e.n.) prin executarea unor măsurători asupra arcului de meridian în Egipt. Tot din această perioadă provine și primul glob geografic a cărui creație este atribuită lui Crates.

Hiparh, în secolul al II-lea î.e.n., aduce contribuții importante în dezvoltarea cunoștințelor cartografice ale vremii prin introducerea primelor sisteme de proiecții cartografice. Lui îi sunt atribuite: utilizarea partiției sexagesimale și sistemele de longitudine-latitudine, primele proiecții conice, utilizarea științifică a astrolabului (cca. 150 î.e.n.).

Perioada antică creștină thumb|300px|Una din numeroasele ediții ale hărții lui Ptolemeu, sec. al II-lea (ediția Nicolaus Germanus, 1467)

Primele încercări cartografice din această perioadă se regăsesc în lucrările lui Agrippa („Harta imperiului”), și în lucrările lui Strabo („Geographia”, cca. 19 e.n.). Tot atunci, Pomponius Mela (în lucrarea sa „Cosmographia”) reprezintă Tracia.

Cea mai mare contribuție la dezvoltarea științei cartografice ale timpurilor sale a adus-o Ptolemeu (cca. 90-168) autorul lucrării geografice cu peste 8.000 de indicații toponimice, autorul unui Atlas cu 28 de hărți realizate pe baza unei rețele cartografice riguroase și sprijinite pe puncte ale căror coordonate geografice erau cunoscute. Ptolemeu realizează aceste hărți utilizând proiecțiile cartografice.

Civilizația romană a preluat multe cunoștințe de la anticii greci, dar, din păcate, nu le-a dezvoltat (în sens cartografic). Mai mult decât atât, hărțile romane pierd proiecția cartografică (baza matematică) devenind mai puțin precise.

Cel mai reprezentativ produs al acelor timpuri, care a ajuns în zilele noastre sub formă de copie este Tabula Peutingeriana (după numele descoperitorului său C. Peutinger). Păstrată la Biblioteca Națională a Austriei din Viena, această hartă (de 6,75 × 0,34m), este realizată pe pergament și ne prezintă lumea cunoscută de romani dinspre Insulele Britanice la vest, până la Gange (la est). Pe ea sunt marcate șoselele Imperiului Roman, fiind marcate și distanțele dintre orașe (în mile romane). thumb|800px|center|Tabula Peutingeriana. Facsimil de Conradi Millieri, 1887/1888

Pe continentul asiatic, în această perioadă Pei Hsiu (224-273) a elaborat o hartă a Imperiului Chinez, și a dezvoltat principiile cartografiei. Din păcate, asupra acestei hărți avem numai referiri, ea fiind pierdută.

Perioada Evului Mediu

thumb|Zonarea climatică a Pământului făcută de Macrobius în „Commentarii in Somnium Scipionis” Viziunea lumii medievale este influențată în foarte mare măsură de creștinism, de întrebările care preocupau gânditorii acelor timpuri: problema locului și rolul omului în Univers. Imaginea lumii medievale asupra valențelor umanității, era strâns legată de doctrina bisericii. Reprezentările caracteristice acestei perioade sunt hărțile Terrarum Orbis (TO). Arhetipul hărților TO a fost (se pare) creat de călugărul spaniol Beatus de Liebana în secolul al VIII-lea. Hărțile de tip TO s-au bazat pe reprezentările antice, simple, a lumii protocreștine. Acest gen de reprezentări a fost dezvoltat timp de peste cinci secole până la apariția cartografiei tehnice dezvoltate pentru nevoile navigației, începând cu secolul al XIV-lea.

În acest interval, numit de istoricii cartografiei „anii întunecați ai științei cartografice”E. Raisz, au existat timide încercări de dezvoltare a acestei științe. Macrobius elaborează în jurul anului 400 o hartă care face o zonare climatică a Pământului. De asemenea, Stadiasmus elaborează o hartă care stabilește direcții de navigație. Marcianus elaborează o listă cu cartografii cunoscuți ai timpului său.

În sec. al XI-lea, Ierusalimul, centrul teologic al lumii, devine centrul geometric al hărților TO, practic centrul lumii. În modelul TO, litera O reprezintă Pământul, iar litera T împarte această lume în trei părți: Europa, Asia și Africa care erau dispuse în jurul Mării Mediterane („Mare Nostrum” a latinilor). De remarcat faptul că acest tripartitism era influențat pe de o parte de nivelul cunoașterii de la acea vreme (Americile nu erau încă descoperite), pe de altă parte era în deplină concordanță cu preceptele bisericii (Trinitatea sau Sfânta Treime).

Modelul cel mai elaborat al hărților TO este considerat mapamondul Ebsdorf realizat în Germania sec. al XIII-lea, păstrat la Hanovra (și bombardat în timpul celui de-al doilea război mondial). O altă hartă de acest gen, mai puțin minuțioasă, se regăsește în catedrala Hereford (1290). Aceste hărți aveau în comun caracterul pictural (fiind hărți-imagini) care nu se pretau măsurătorilor cartometrice și navigației.

Printre ultimele produse cartografice creștine de tip TO este considerat Mapamondul venețian a lui Fra Mauro (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Este una din cele mai precise reprezentări din această categorie. Spre deosebire de cele precedente, centrul geometric nu mai este Ierusalimul și se pare că este printre ultimele hărți pe care nu apare Lumea NouăCowan J.A. “Mapmaker′s dream”, 1996. În fine, trebuie să menționăm mapamondul lui Martin Behaim, primul care reprezintă Pământul sub formă de sferă (1492) după concesii ce au durat aproape 30 de ani, timp în care a fost demonstrată sfericitatea Pământului (circumnavigațiile lui Magellan, 1519-1521).

Hărțile de tip TO au ajuns în sec. al XIII-lea într-un impas, deoarece nu se pretau prelucrării instrumentale (măsurătorilor). Cu toate acestea, considerăm că ele au avut un aport considerabil în dezvoltarea cunoștințelor geografice ale epocii. În general, hărțile TO, asemeni hărților antice, aveau o natură profund simbolică și metaforică. Ele au reprezentat un act de interpretare și reflectare a lumii creștine. Asemeni hărții lui Anaximandru, hărțile de tip TO erau o metaforă a lumii, un act semiologic care evidenția raporturile sociale (în primul rând religioase) alături de raporturile spațiale (centrul religios devenea centrul geometric al lumii).

thumb|left|Hartă realizată de Abu Ishaq Ibrahim ibn Muhammad al-Farisi al Istakhri în „Cartea drumurilor și a regatelor”, secolul al IX-lea