thumb|Privire de ansamblu asupra schimbărilor teritoriale ale Lituaniei din timpul domniei lui Mindaugas până în prezent. Istoria Lituaniei între 1219 și 1295 tratează înființarea și perioada timpurie a primului stat lituanian, Marele Ducat al Lituaniei, în intervalul marcat de semnarea păcii cu Galiția-Volînia (1219) și începutul domniei lui Vytenis, în 1295. Începutul secolului al XIII-lea a marcat sfârșitul preistoriei în Lituania. Începând cu această etapă, istoria Lituaniei este menționată de cronici, tratate și alte documente scrise. În 1219, douăzeci și unu de duci lituanieni au semnat un tratat de pace cu Galiția-Volînia. Acest eveniment este acceptat în mare parte ca fiind prima dovadă că statele baltice se unificau și consolidau. În ciuda războiului continuu cu două ordine creștine, livonienii și teutonii, Marele Ducat al Lituaniei a fost înființat și a căpătat un control asupra terenurilor Ruteniei Negre, Poloțk, Minsk, precum și asupra altor teritorii aflate la est de Lituania actuală, care au slăbit și au devenit vulnerabile după prăbușirea Rusiei Kievene.
Primul conducător care deținut titlul de Mare Duce a fost Mindaugas. Din punct de vedere tradițional, este considerat fondatorul statului, cel care a unit triburile baltice și a stabilit Ducatul. Cu toate acestea, unii cercetători nu sunt de acord cu această percepție, susținând că un stat organizat a existat înainte de Mindaugas, chiar în 1183. După reprimarea unui război intern cu nepoții săi, Mindaugas a fost botezat în 1251 și încoronat ca rege al Lituaniei în 1253. Cu toate acestea, în 1261 a încălcat pacea cu Ordinul livonian, probabil renunțând chiar și la creștinism. Asasinarea sa în 1263 de către nepotul său Treniota a pus capăt regatului creștin timpuriu în Lituania. În următorii 120 de ani Lituania a rămas un imperiu păgân, luptând împotriva Ordinelor teutonilor și livonienilor în timpul cruciadei din nord pentru a creștina țara.
După moartea lui Mindaugas, Marele Ducat al Lituaniei a intrat într-o perioadă de instabilitate, așa cum este reflectat de faptul că șapte mari duci au deținut titlul pentru următorii treizeci și doi de ani. Se cunosc puține date despre această perioadă, însă dinastia Gediminid a fost fondată în jurul anului 1280. În ciuda instabilității, Marele Ducat nu se dezintegrase. Vytenis a preluat puterea în 1295, iar în următorii douăzeci de ani a consolidat puternic fundațiile Ducatului cu scopul de a se extinde și de a crește, sub conducerea lui Gediminas și a fiul său, Algirdas. Perioada 1219–1295 a fost, astfel, perioada de consolidare a Marelui Ducat, iar anii de după 1295 i-au marcat extinderea.
Înființarea statului Unificarea baltică right|thumb|300px|Harta triburilor baltice în secolul XIII. Statele baltice răsăritene sunt prezentate în culoarea maro, în timp ce statele baltice de apusene sunt prezentate în verde. Statele baltice au fost în mare parte determinate să se unească datorită amenințării venite din partea ordinelor religioase germane agresive. În 1202, Albert, episcopul din Riga, a înființat Ordinul Fraților Livonieni ai Sabiei pentru a promova creștinarea și cucerirea livonienilor, curonienilor, semigalilor și a estonilor din apropierea Golfului Riga. Ordinul a duse o serie de campanii reușite și a prezentat un mare pericol pentru teritoriile lituaniene. Înaintarea Ordinului a fost oprită după înfrângerea lui în Bătălia de la Saule din 1236, ordinul fiind aproape desființat. În cele din urmă, s-a unit cu Ordinul Cavalerilor Teutoni continuând așa-numitele Reisen, incursiunile împotriva statelor baltice.
În 1226, Konrad I al Mazoviei i-a chemat pe cavalerii teutoni să-și apere frontierele și i-a supus pe prusaci, oferindu-le cavalerilor spre folosință Chełmno ca bază pentru campania lor. În 1230, teutonii s-au stabilit în Chełmno, au construit un castel, și au început să atace teritoriile prusace. După patruzeci și patru de ani, și în ciuda celor două răscoale prusace împotriva lor, au cucerit cele mai multe triburi prusace. Ulterior, cavalerilor le-au trebuit nouă ani să-i cucerească pe nadruviani, scalviani, și sudovieni, iar din 1283, au avut o poziție care le-a permis să amenințe tânărul stat lituanian dinspre vest.
Expediții militare lituaniene cunoscute Ani În Livonia În Rusia În Polonia Total1201–1210 12 5 1 181211–1220 7 6 2 151221–1230 2 3 2 71231–1240 - 4 1 51241–1250 3 9 3 151251–1260 - 6 3 91261–1263 2 2 2 6 Total 26 35 14 75
Următoarea unificare a triburilor lituaniene a fost facilitată de schimbările sociale care au avut loc în Lituania pe parcursul acestei perioade. S-au instituit alodiile (în ; proprietăți funciare scutite de taxe) care ulterior aveau să stea la baza unui sistem feudal. Aceasta a fost, așa cum atestă mai multe cronici, principala formă de organizare care a reglementat proprietatea funciară în secolul al XIII-lea. În cadrul acestui sistem, cunoscut în Anglia ca primogenitură, doar fiul cel mare putea moșteni pământuri, ceea ce le-a permis ducilor să-și consolideze exploatațiile. Clasele sociale și repartiția muncii au început de asemenea să prindă amploare. Erau clase de soldați cu experiență (bajoras), de țărani liberi (laukininkas) și de oameni „ne-liberi” (kaimynas și šeimynykštis). Pentru a pune în aplicare această structura socială, a fost nevoie de un stat unificat. O altă forță din spatele unificării a fost dorința de a profita de terenurile rutene, care avuseseră de suferit de pe urma invaziei mongolilor. Erau adesea suficiente alianțe de scurtă durată între ducii lituanieni pentru efectuarea de expediții militare și de jaf în aceste zone (inclusiv Pskov, jefuit în 1213). În total, între 1201 și 1236, lituanienii au lansat cel puțin 22 de incursiuni în Livonia, 14 în Rutenia, și 4 în Polonia. O administrare continuă a teritoriilor cucerite avea însă nevoie și de o mare putere centrală unificată.
Tratatul Galiția-Volînia 300px|thumb|Harta teritoriilor controlate de Ordinul livonian în 1260. Acest Ordin, înființat în 1202, reprezenta un mare pericol pentru statele baltice și a încurajat unificarea. Unele dovezi arată că lituanienii au început să-și unească forțele la începutul secolului al XIII-lea. De exemplu, în 1207, în Lituania au fost recrutați soldați pentru a lupta împotriva ordinelor religioase germane și în 1212, Tratatul semnat de Daugirutis cu Novgorodul arată că el avea o oarecare influență într-o zonă vastă. În cursul primilor douăzeci de ani de secolului al XIII-lea, lituanienii au organizat circa treizeci de expediții militare în Livonia, Rusia și Polonia. După părerea istoricului Tomas Baranauskas, se poate spune că exista un stat lituanian încă din 1183. Cu toate acestea, prima dovadă concludentă a unei unificări a statelor baltice este considerat a fi Tratatul Galiția-Volînia, semnat în 1219. Printre semnatarii tratatului se numărau douăzeci și unu de duci lituanieni; este specificat faptul că cinci dintre aceștia erau seniori, având prioritate față de ceilalți șaisprezece. Probabil, cel mai mare duce a fost Živinbudas, din moment ce numele lui a fost primul menționat. Mindaugas, deși tânăr, împreună cu fratele său, Dausprungas, se numărau și ei printre ducii seniori, ceea ce ar însemna că ei și-au moștenit titlurile. Ceilalți doi duci seniori erau Daujotas (al doilea menționat) și fratele său Vilikaila (ultimul menționat din cei cinci).
Tratatul era important din mai multe motive. El demonstra că ducii lituanieni cooperau; printre semnatari se numărau duci care domneau peste unele teritorii, cum ar fi Samogitia, care probabil nu aveau legătură cu Galiția-Volînia. Participarea lor implică o percepție a unui interes comun, o dovadă a unui stat în curs de formare. Cu toate acestea, desemnarea celor cinci duci ca „seniori” arată că procesul de unificare era încă în tranziție. Includerea a douăzeci și unu de duci sugerează că multe teritorii din Lituania erau puternice și semi-independente. Istoricii consideră tratatul o mărturie interesantă a unui proces lung și complex de formare a unui stat. Progresul unificării a fost inegal; de exemplu, după moartea ducilor Daugirutis în 1213 și a lui Stekšys în 1214, lituanienii a organizat mai puține raiduri.
Ascensiunea lui Mindaugas Mindaugas, ducele care a guvernat partea de sud a Lituaniei dintre râurile Neman și Neris, a devenit în cele din urmă întemeietorul statului. Mindaugas este menționat ca domnitor al întregii Lituanii în cronica livoniană Rhymed în 1236. Mijloacele prin care a reușit să obțină acest titlu nu sunt bine-cunoscute. Cronicile rusești menționează că a omorât sau expulzat duci, inclusiv rude. În 1236, ducele Vykintas a condus forțele samogitiane către victorie în bătălia de la Saule, unde Ordinul Livonian a suferit o înfrângere catastrofală. Se pare că Vykintas nu a primit sprijin din partea lui Mindaugas. Puterea personală a lui Vykintas a crescut. Ordinul Livonian a fost la un pas de colaps și a fost forțat să devină o sucursală a Cavalerilor Teutoni. Ordinele aliate s-au concentrat asupra cuceririi Samogiției, deoarece numai acest ținut îi împiedica să-și consolideze teritoriile. Unirea acestor puteri agresive nu ar fi putut trece neobservată în țările lituaniene și ar fi determinat accelerarea procesului de unificare. În 1239 Mindaugas a preluat Rutenia Neagră slabită și l-a numit pe fiul său Vaišvilkas la conducere. La începutul anilor 1240, Mindaugas și-a consolidat puterea și a instaurat-o în diverse ținuturi baltice. În 1245, Mindaugas și-a trimis nepoții pe nume Tautvilas și Edivydas, fiii lui Dausprungas, respectiv Vykintas, să cucerească Smolenskul, dar fără succes. În 1249, Mindaugas a încercat să ia ținuturile nepoților săi și ale lui Vykintas, ceea ce a dus la un conflict intern. thumb|left|Vykintas, liderul victorios în bătălia de la Saule, așa cum este descris în Cronicile lui Alexander Guagnini, publicate în 1578. Tautvilas, Edivydas, și Vykintas au format o coaliție puternică cu samogițienii, Ordinul Livonian, Daniel din Galiția (cumnatul cu Edivydas și Tautvilas), precum și cu Vasilko din Volînia împotriva lui Mindaugas. Numai polonezii, chemați de Daniel, au refuzat să ia parte la coaliția împotriva lituanienilor. Ducii din Galiția și Volînia au reușit să obțină controlul asupra Ruteniei Negre, o zonă condusă de Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas. Tautvilas a plecat la Riga, unde a fost botezat de arhiepiscop. În 1250, Ordinul a organizat două raiduri majore, unul împotriva țării Nalša și împotriva altor domenii ale lui Mindaugas și împotriva acelor părți din Samogiția care încă îl mai susțineau. thumb|230 px|Castrul de la Šeiminyškėliai în apropiere de Anykščiai este locul cel mai probabil din Voruta. Atacat din nord și sud și confruntându-se cu o posibilitatea unor frământări în alte părți, Mindaugas a fost pus într-o situație extrem de dificilă, dar a reușit să profite în folosul său de conflictele dintre Ordinul Livonian și Arhiepiscopul de Riga. A reușit să îl mituiască pe Andreas von Stierland, maestrul Ordinului, care încă era supărat pe Vykintas pentru înfrângerea din 1236. În 1251, Mindaugas a fost de acord să primească botezul și să cedeze controlul asupra unor teritorii din vestul Lituaniei, în schimbul promisiunii că va primi o coroană. În 1252, Tautvilas și restul aliaților săi l-au atacat pe Mindaugas în Voruta, uneori considerată a fi prima capitală a Lituaniei. Atacul a eșuat iar forțele lui Tautvilas s-au retras să se apere în Castelul Tverai, în actualul municipiu Rietavas. Vykintas a murit în 1253, iar Tautvilas a fost nevoit să i se realăture lui Daniel din Galiția. Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas, a hotărât să se retragă la o mănăstire. Tautvilas a recunoscut superioritatea lui Mindaugas și a primit Polațkul drept fief.
Regatul Lituaniei 300px|thumb|Harta Marelui Ducat al Lituaniei în perioada secolelor XIII-XV.