Cursa carelor de luptă (, ) a fost unul dintre cele mai populare sporturi din Grecia antică, Imperiul Roman și Imperiul Bizantin. Cursele carelor de luptă se dovedeau adesea periculoase atât pentru conducător cât și pentru cai, acestea încheindu-se frecvent cu răni grave sau chiar moartea participanților, dar generând un puternic entuziasm printre spectatori. La Jocurile Olimpice antice precum în alte Jocuri Panelenice, sportul reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente ecvestre.
În forma romană a curselor de care, echipele reprezentau diferite grupuri sau susținători financiari și uneori concurau acerb pentru a beneficia de serviciile conducătorilor cu o îndemânare deosebită. Aceste echipe au captat apoi un puternic sprijin din partea spectatorilor, ceea ce a dus la tulburări ocazionale între membrii diverselor facțiuni. Conflictele au devenit uneori politizate, sportul începând să transceadă cursele în sine și să afecteze societatea în ansamblul său, explicându-se astfel de ce împărații romani, iar mai apoi cei bizantini, au preluat controlul echipelor și au numit funcționari cu rolul de a le superviza.
Sportul a scăzut în importanță după declinul și căderea Romei din lumea apuseană, supraviețuind pentru o perioadă în Imperiul Bizantin, unde facțiunile tradiționale romane au continuat să joace un rol important, obținând influență în problemele politice. Rivalitatea lor a culminat cu declanșarea Răscoalei Nika, moment care a marcat însă și declinul gradual al acestui sport.
Grecia antică Cursele timpurii de care de luptă
Apariția sau rădăcinile curselor de care nu este cunoscută cu exactitate dar se presupune a fi apărut odată cu însăși carele de luptă. Este cunoscut dintr-o reprezentare artistică de pe fragmentele unui vas din ceramică faptul că sportul exista în lumea miceniană dar prima referință literară este cea descrisă de Homer, la jocurile funerare ale lui PatrocleHomer, Iliada, 23, 257–652.. Participanții la această cursă au fost Diomede, Eumele, Antilochus, Menelau și Merion. Cursa, care consta într-un singur tur în jurul unui copac, a fost câștigată de Diomede, iar premiul său a fost o sclavă și un cazan. Tot o cursă de care de luptă se spune că ar constitui evenimentul care a dus la crearea Jocurilor Olimpice; conform unei legende menționate de Pindar, regele Oenomaus a provocat pețitorii fiicei sale Hippodamia, la o întrecere, dar a fost învins de Pelops, cel care avea să fondeze Jocurile în onoarea victoriei salePindar, Olympian Odes, 1.75Bennett, Dirk (decembrie 1997). Chariot Racing in the Ancient World . World Ages Archive. Accesat la 10-09-2010.
Jocurile Olimpice
La Jocurile Olimpice antice precum și la alte Jocuri Panelenice, existau două tipuri de curse, cea a carelor de luptă cu patru cai () și cea cu doi cai () care erau în esență asemănătoare exceptând diferența de număr de cai. Competiția carelor de luptă a fost pentru prima dată introdusă la Jocurile Olimpice din 680 î.e.n. odată cu extinderea duratei evenimentului de la una la două zile pentru acomodarea cu noul sport (dar, în realitate, nu acesta a fost evenimentul fondator)Polidoro, The Games of 676 BC, 41–46. Noul sport nu a fost la fel de prestigios precum cursa de stadion (, ), a competiției de alergare în care atleții parcurgeau aproximativ 180 de metri, dar era mult mai importantă decât celelalte curse ecverstre cum ar fi cea de călărie la care s-a și renunțat, la Jocurile Olimpice antice, destul de timpuriuAdkins, Handbook to Life in Ancient Greece, 350, 420.
Atât cursa de călărie cât și cea a carelor de luptă se țineau la hipodrom. Acesta era situat în colțul sud-estic al sanctuarului din Olympia, pe o zonă plată întinsă de la sud de stadion și care se întindea aproape paralel cu acesta. Până de curând, locația sa exactă era necunoscută fiind acoperită de câțiva metri de sedimente provenite din râul Alfios. În 2008, Norbert Muller și o echipă a Institutului Arheologic German au folosit radarul pentru a localiza o structură mare, rectangulară, similară descripției făcute de PausaniasGerman Archeologists Locate Ancient Olympian Hippodrome. Deutsche Welle Accesat la 11-09-2010. Pausanias, care a vizitat Olympia în secolul al II-lea î.Hr., descrie construcția ca fiind întinsă, alungită, plată, cu dimensiunile de aproximativ 780 de metri lungime și 320 m lățime (patru stadii lungime și un stadiu și patru plethra lățime). Hipodromul era împărțit longitudinal în două piste de o piatră sau de o barieră din lemn denumită embolon. Ambele curse, și cea de călărie și cea a carelor, porneau spre est, apoi ocoleau pe la embolon și se întorceau pe a doua pistă, concurenții galopând spre vest, iar distanțele parcurse variau în funcție de eveniment. Pistele centrale erau împrejmuite de bănci pentru spectatori, naturale (în nord) și artificiale (în partea sudică și estică); un loc special era rezervat arbitrilor judecători pe băncile din părțile de vest și nordPausanias, Description of Greece, 6.20.10–19* Vikatou, Hippodrome of Olympia.
Cursele începeau prin defilarea concurenților în vreme ce un crainic anunța numele conducătorilor și al proprietarilor. Cursa tethrippon consta în 12 tururi de pistăAdkins, Handbook to Life in Ancient Greece, 420 cu întoarceri ascuțite în dreptul delimitărilor de la ambele capete. Se utilizau diverse dispozitive mecanice, inclusiv porți de start () care erau coborâte la startul curseiGolden, Sport in the Ancient World, 86. Conform lui Pausanias, acestea au fost inventate de arhitectul Cleoitas cu scopul ca atelajele concurente din culoarele exterioare să înceapă cursa mai devreme decât cele de pe interior, conferind egalitate de șanse. Competiția nu începea în mod corespunzător până ce ultima poartă nu era coborâtă, moment în care fiecare concurent era mai mult sau mai puțin aliniat celorlalți, deși cel din exterior, care plecase primul, avea avans și viteză mai mare față de restul până la prima întoarcere. Dispozitivele mecanice cunoscute drept "vulturul" și "delfinul" se ridicau pentru a semnaliza începutul cursei și erau coborâte pe măsură ce aceasta evolua pentru a semnaliza numărul te tururi rămase. Acestea erau probabil sculpturi din bronz ale respectivelor animale și erau amplasate pe stâlpii de la linia de startPausanias, Description of Greece, 6.20.13.
În majoritatea cazurilor, proprietarul și conducătorul carului de luptă erau persoane diferite. În 416 î.e.n., generalul atenian Alcibiade dispunea de șapte care în cursă, acestea ocupând locurile 1, 2 și 4 în cursa disputată; evident, nu putea conduce singur cele șapte careThucidide, 6.16.2. Filip al II-lea al Macedoniei a câștigat de asemenea o cursă olimpică a carelor în încercarea de a dovedi ca nu era un barbar, ceea ce este puțin probabil. Totuși, poetul Pindar laudă curajul lui Herodot din Teba de a conduce propriul carPindar, Isthmian Odes, I.1.1.. Regula proprietarului câștigător alături de conducătorul carului însemna că femeile puteau, teoretic, să câștige curse, în ciuda faptului că le era interzisă participarea la Jocuri. Acest lucru s-a întâmplat rar, dar un exemplu notabil este cel al prințesei spartane Cynisca, fiica lui Archidamos al II-lea, care a câștigat cursa carelor de luptă de două oriGolden, Sport in the Ancient World, 46 devenind prima câștigătoare din istoria Jocurilor. Paradoxul este și mai pronunțat prin faptul că ea, cel mai probabil, nu a fost prezentă la propria victorie, femeilor fiindu-le interzisă participarea inclusiv ca și spectatori. Cursa carelor era o metodă prin care grecii își demonstrau propria prosperitate. Cazul lui Alcibiade indică, de asemenea, că era o metodă alternativă de opulență, de expunere publică a faimei pentru cei bogațiKyle, Sport and Spectacle in the Ancient World, 172.
Conducătorul de car era de obicei un membru al familiei proprietarului sau, în majoritatea cazurilor, un sclavValettas, Chariot Racing, 613 sau un profesionist tocmit pentru că totuși cursa presupunea calități deosebite de putere, îndemânare și curaj. Se cunosc numele a foarte puțini conducători iar poemele și cântecele victoriei precum și statuetele contribuie la sursele despre aceștiaGolden, Sport in the Ancient World, 34. Spre deosebire de alte competiții ale Jocurilor Olimpice, conducătorii carelor nu concurau nud, probabil din rațiuni de siguranță pentru că se ridica mult praf de către care și cai iar accidentele sângeroase erau frecvente. Concurenții purtau o haină cu mâneci numită xystis care cădea până la glezne și era prinsă la mijloc cu o curea simplă. Două curele se încrucișau în zona superioară a spatelui cu scopul de a împiedica umflarea xystis-ului pe timpul curseiAdkins, Handbook to Life in Ancient Greece, 416.
Conducătorii dispuneau de care de luptă modificate pentru viteză și manevrabilitate, fiind construite din lemn, cu două roți și cu partea din spate descoperităValettas, Chariot Racing, 614 deși acest tip nu era folosit în lupte și, cu timpul, nici carele nemodificate. Exista un loc special unde conducătorul punea picioarele, iar carul era fixat direct pe osie astfel încât zdruncina tare iar cursa era destul de accidentată. Partea cea mai incitantă a cursei, cel puțin pentru spectatori, o constituiau întoarcerile de la capetele hipodromului. Aceste viraje foarte strânse erau foarte periculoase și frecvent letale. Dacă un car nu era depășit pe linia dreaptă, el trebuia să încetinească la embolon pentru a aborda întoarcerea, moment în care putea fi răsturnat sau zdrobit (atât conducătorul cât și carul și caii) de ceilalți urmăritori. Coliziunea deliberată cu un adversar pentru a-l distruge și elimina era teoretic ilegală, dar nu se putea face nimic pentru a o împiedica (la jocurile funerare ale lui Patrocle, Antilochus a cauzat zdrobirea lui Menelau în felul acestaGagarin, Antilochus' Strategy, 35-39), coliziunile fiind foarte probabil să se producă accidental oricum.
Alte evenimente importante Drept rezultat al înfloririi orașelor grecești în perioada clasică, alte festivaluri importante au apărut în Asia Minor, Magna Graecia și zona continentală principală oferind atleților oportunitatea de a obține faimă și avuții. În afara Olimpiadelor, cele mai respectate erau cele Istmice din Corint, Jocurile Nemeice desfășurate în Nemea, Jocurile Phytice din Delphi și Jocurile Panatenaice din Atena, unde câștigătorul cursei de care cu patru cai era recompensat cu 140 de amfore cu ulei de măsline (foarte căutat și prețuit în antichitate). Premiile acordate celorlalți concurenți constau în cereale în Eleusina, scuturi din bronz în Argos și vase din argint la Marathon. O altă formă a curselor de care de luptă era proba de la Jocurile Panatenaice numită apobatai, în care concurenții purtau armură și coborau periodic din care alergând alături de acestea pentru a sari din nou la conducerea lorCamp, Horses and Horsemanship, 40. La aprobati exista un al doilea conducător care prelua hățurile când apobates săreau din atelaj; în listele cu învingători sunt menționate ambele nume ale celor doi conducători. Imagini ale acestui tip de competiție arată războinicii fiind înarmați, purtând căștile și scuturile, urcați în spatele carelor de cursăNiels-Tracy, The Games at Athens, 25. Unii cercetători istorici consideră că evenimentul a păstrat tradițiile războiului homericKyle, Athletics in Ancient Athens, 189.
Epoca Romană