Războiul Greco-Turc (1919–1922)

Războiul Greco-Turc din 1919–1922, numit și Războiul din Asia Mică sau „Campania greacă” a Războiului de Independență al Turciei sau Catastrofa din Asia Mică, a fost o serie de evenimente militare care a apărut în perioada de partiționare a Imperiului Otoman de după încheierea Primului Război Mondial (mai 1919 – octombrie 1922). La acest conflict au participat pe de-o parte Grecia și pe de alta Mișcarea Națională Turcă, cea care avea să fondeze Republica Turcia.

Grecii au declanșat conflictul deoarece premierul britanic David Lloyd George promisese Atenei importante câștiguri teritoriale în dauna Imperiului Otoman, în condițiile în care elenii ar fi participat la luptele primei conflagrații mondiale de partea Aliaților. La sfârșitul războiului greco-turc, grecii au fost nevoiți să cedeze toate câștigurile teritoriale, să revină la frontierele antebelice și să accepte schimburile de populație cu nou înființat Republica Turcia, în conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Lausanne.

Eșecul campaniilor militare anti-turce (grecești, armenești și franceze) i-a forțat pe Aliați să abandoneze Tratatul de la Sèvres. În schimb, ei au negociat cu turcii noul Tratat de la Lausanne. Prin acest nou tratat, Aliații au recunoscut independența Republicii Turcia și suveranitatea acesteia asupra Traciei Răsăritene și Anatoliei.

Contextul general Contextul geopolitic thumb|200px|Pretențiile teritoriale ale Greciei prezentate de premierul Venizelos în timpul Conferinței de pace de la Paris din 1919. Regiunea hașurată corespunde teritoriilor pretinse atât de greci cât și de francezi

Contextul geopolitic al acestui conflict este legat de împărțirea Imperiului Otoman, care la rândul lui era o consecință directă a înfrângerii Imperiului Otoman în timpul luptelor Primului Război Mondial. Antanta a permis Greciei să-și debarce forțele la Smirna, ca parte a înțelegerilor de împărțire a Imperiului Otoman. În timpul războiului, guvernul otoman s-a prăbușit complet, iar Imperiul Otoman a fost împărțit între puterile învingătoare odată cu semnarea Tratatului de la Sevres pe 10 august 1920.

Au existat mai multe înțelegeri secrete cu privire la împărțirea Imperiului Otoman după încheierea războiului. Puterile Antantei au făcut promisiuni contradictorii Greciei cu privire la aranjamentele postbelice din Asia Mica.

În timpul negocierilor Conferinței de Pace de la Paris, Eleftherios Venizelos a încercat să impună realizarea Marii Idei, care ar fi trebuit să cuprindă toate comunitățile elene din Epirul de nord-est, Tracia și Asia Mică. Aliații occidentali, în special premierul britanic David Lloyd George, promiseseră Greciei importante câștiguri teritoriale în dauna Imperiului Otoman, în condițiile în care elenii s-ar fi alăturat taberei AliațilorWoodhouse, C.M. The Story of Modern Greece, Faber and Faber, London (1968), p. 204. Astfel, grecii ar fi urmat să primească Tracia Răsăriteană, insulele Imbros (Gökçeada) și Tenedos (Bozcaada), ca și părți ale Anatoliei apusene, adică teritoriul din jurul orașului Smirna.

Repudierii de către italieni și anglo-francezi a Acordului de la St.-Jean-de-Maurienne semnat pe 26 aprilie 1917, care stabilea limitele italienilor în Orientul Mijlociu, i s-a adăugat și ocuparea de către greci a İzmirului (Smyrna), care fusese promis și Italiei. Mai înainte de ocuparea Smirnei, delegația italiană, nemulțumită de posibilitatea ca grecii să primească controlul asupra Anatoliei apusene, a părăsit conferința și nu s-a întors la Paris decât pe 5 mai. Absența delegației italiene a permis britanicilor să-i convingă pe francezi și americani să accepte pretențiile grecilor în Anatolia.

Există o serie de istorici care consideră că ocuparea de către greci a Smyrna a fost evenimentul care a dus la crearea Mișcării Naționale Turce. De exemplu, Arnold J. Toynbee consideră căArnold J. Toynbee și Kenneth P. Kirkwood, Turkey, 1926, London, Ernest Benn, p. 94 războiul dintre Turcia și Grecia a fost unul cu caracter defensiv, pentru salvarea teritoriului național din Anatolia. Mai mult, războiul a fost rezultatul politicii imperialiste aliate într-un stat ale cărei resurse militare au fost subestimate. În concluzie, războiul a fost provocat de invazia nedorită a armatei elene de ocupație.

Comunitatea elenă din Anatolia thumb|200px|Recensământul otoman din 1914. Populația totală a fost de 20.975.345, iar etnicii greci erau 1.792.206 persoane, față de 2.833.370 mai înainte de Războaiele Balcanice (recensământul din 1909) Unul dintre motivele invocate de guvernul elen pentru lansarea expediției din Asia Mică era acelă că exista o importantă comunitate ortodoxă vorbitoare de limbă greacă care locuia în Anatolia și care avea nevoie de protecție. Grecii locuiau în Asia Mică încă din antichitate, iar, mai înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, cam 2,5 milionane de greci locuiau în Imperiul OtomanThomas Duval Roberts, Area Handbook for the Republic of Turkey, p. 79. Pretențiile Atenei conform cărora grecii ar fi reprezentat majoritatea populației în teritoriile al cărui control îl dorea Grecia au fost respinse de o serie de istorici. În cartea lor despre politica externă britanică din anii primului război mondial și din anii postbelici, Cedric James Lowe și Michael L. Dockrill afirmă că pretențiile grecilor sunt în cel mai bun caz discutabile. Grecii ar fi reprezentat în opinia celor doi istorici cel mult o minoritate importantă în vialetul Smirna, în mijlocul unei regiuni locuite de o majoritate covârșitoare turcă. Datele precise demografice sunt greu de obținut datorită politicii otomane de împărțire a populației pe criterii religioase și mai puțin pe criterii de limbă sau autoidentificare.

Se poate spune că temerile pentru securitatea populației elene aveau unele temeiuri. În 1915, un grup naționalist extremist nmit Junii Turci au plănuit atacuri împotriva minorităților din Imperiul Otoman, masacrând sute de mii de oameni. Dacă Masacrul armenilor este cel mai bine cunoscut eveniment dintre aceste atrocități, au mai avut loc atacuri și împotriva grecilor din nordul și vestul Anatoliei. Premierul elen Eleftherios Venizelos declara de altfel într-un ziar britanic „Not War Against Islam-Statement by Greek Prime Minister” în The Scotsman, 29 iunie 1920, p.5. că Grecia nu luptă împotriva islamului, ci împotriva conducerii anacronice otomane și a administrației sale corupte, sângeroase și infame, iar obiectivul elenilor este obținerea controlului în acele teritorii unde majoritatea populației este formată din greci.

Amenințarea la adresa minorității elene din Asia Mică a fost exagerată de Venizelos în timpul tratativelor de la Sèvres pentru ca să obțină sprijinul guvernelor puterilor învingătoare. De exemplu, faptul că Junii Turci nu se mai aflau la putere în timpul negocierilor făceau aceste justificări foarte puțin credibile. Cei mai mulți lideri ai Junilor Turci fugiseră din țară la sfârșitul războiului, iar conducerea otomană de la Constantinopole și capitala înseși se afla deja sub controlul britanic. Contrar scopurilor inițiale, invazia grecilor ar putea fi considerată responsabilă pentru declanșarea atrocităților pe care se presupunea că trebuia să le prevină. Arnold J. Toynbee aducea acuzații grave la adresa politicii britanice și elene, dar și la deciziile Conferinței de Pace de la Paris, care ar fi fost factorii decisivi în declanșara atrocităților comise de ambele tabere în timpul războiului. El afirma în cartea sa „The Western question in Greece and Turkey” că „... grecii pontici și turcii din teritoriile grecești ocupate au fost într-o oarecare măsură victimele calculelor politice eronate de la Paris ale premierilor Venizelos și Lloyd GeorgeArnold J. Toynbee, The Western question in Greece and Turkey: a study in the contact of civilisations, Boston Houghton Mifflin, 1922, pp. 312-313.

Naționalismul elen

Una dintre cele mai puternice motivații pentru intrarea Greciei în război de partea Aliaților a fost dorința de realizare a „Marii Idei”, un concept politic de bază al naționaliștilor greci. Megali Idea era un plan iredentist de restaurare a unui stat elen pe ambele maluri ale Mării Egee, care ar fi trebuit să incorporeze între granițele sale toate comunitățile grecești din afara Regatului Greciei, (care în momentul cuceririi independenței avea o întindere foarte mică în comparație cu aria de răspândire a etnicilor eleni). Megali Idea a jucat un rol major în politica Greciei încă din momentu dobândirii independenței în 1830. Politicienii greci de frunte nu s-au sfiit să țină discursuri în care să susțină „inevitabilitatea istorică a expansiunii Regatului Greciei”.Michael Llewellyn Smith, Ionian vision: Greece in Asia Minor, 1919-1922, London, Hurst & Company, 1998, p. 3, ISBN 0-472-10990-1.. Politicianul grec Ioannis Kolettis a exprimat această convingere în ședința parlamentului din 1844: „Exista două mari centre ale elenismului. Atena este capitala regatului. Constantinopole este carea capitală, Orașul, visul și speranța tuturor grecilor”.

Marea Idee nu era doar produsul naționalismului secolului al XIX-lea. Din multe puncte de vedere, această ideea era puternic înrădăcinată în conștiița religioasă elenă. Grecii doreau recucerirea Constantinopolului pentru creștini, restaurarea Imperiului Bizantin creștin universal, reînvierea statului care căzuse sub loviturile musulmanilor în 1453. „Încă din acest timp, recuperarea Sfintei Sofia și a Orașului au fost lăsate moștenire din generație în generație ca destin și aspirație a ortodoxiei grecești”. Megali Idea mai includea, în afară de Constantinopole, includea teritoriile considerate în mod tradițional grecești: Creta, Tesalia, Epirul, Macedonia, Tracia, Insulele Egeene, Ciprul, regiunile litorale din Asia Mică și cele de la Marea Neagră. Asia Mică era o parte esențială a lumii elene, o regiune a unei dominații culturale grecești multiseculare. Orașele-state grecești și mai apoi Imperiul Bizantin au exercitat controlul politic în cea mai mare parte a regiunii, din Epoca Bronzului până în secolul al XII-lea, când turcii selgiucizi au sosit aici.

Chiar dacă, în conformitate cu conceptele postbelice, campania din Anatolia este considerată drept un război de cucerire, din punctul de vedere al grecilor naționaliști din secolul al XIX-lea, era vorba de un nou război de eliberare, o datorie față de „frații înrobiți”, cu nimic diferit de recentele Războaie Balcanice. Premierul Venizelos scria într-o scrisoare adresată regelui Constantin în ianuarie 1915 că spera ca în viitor regatul să anexeze teritorii din Turcia, care "„... vor fi atât de întinse încât a altă Grecie la fel de vastă și nu mai puțin bogată va fi adăugată la Grecia dublată care apăruse după războaiele balcanice victorioase”.

Schisma Națională

„Schisma Națională” numește sciziunea profundă politicii și societății elene în două tabere: una condusă de Eleftherios Venizelos și celaltă de regele Constantin. Schisma s-a produs mai înainte de izbucnirea Primului Război Mondial și s-a amplificat în mod semnificativ odată cu discuțiile cu privire la tabăra în care Grecia trebuia să se înroleze în timpul conflictului mondial.