Bătălia de la Singapore s-a dat pe teatrul de operațiuni din Pacific al celui de al Doilea Război Mondial, când Japonia a invadat fortăreața Aliaților de la Singapore. Singapore era principala bază militară britanică din Asia de Sud-Est și era poreclit „Gibraltarul Estului”. Luptele din Singapore au durat din 31 ianuarie până la 15 februarie 1942.
Rezultatul a fost căderea Singaporelui în mâinile japonezilor, și cea mai mare capitulare a unor trupe aflate sub comandă britanică din istorie. Circa 80.000 de soldați britanici, australieni și indieni au devenit prizonieri de război, alăturându-se celor 50.000 de prizonieri luați de japonezi în campania din Malaya. Primul Ministru britanic Winston Churchill a spus despre nedemna cădere a Singaporelui în mâinile japonezilor că a fost „cel mai mare dezastru” și „cea mai mare capitulare” din istoria britanică.Churchill, Winston (1986). The Hinge of Fate, Volume 4. Houghton Mifflin Harcourt, p. 81. ISBN 0395410584
Context Japonia a hotărât să invadeze Malaya deoarece avea nevoie de valoroasele resurse naturale pe care le putea obține de acolo pentru a le folosi în războiul dus în Pacific împotriva Aliaților, date fiind restricțiile comerciale impuse de Aliați (ca răspuns la acțiunile japonezilor din China).Thompson, p. 92–94. Singapore, se află la sud de Malaya și este legat de aceasta prin digul rutier Johor–Singapore. Japonezii îl considerau a fi un port ce poate fi folosit ca punct de lansare împotriva altor interese din zonă ale Aliaților și pentru a consolida teritoriul invadat.
Japonezii au căutat să-i elimine pe cei din Singapore care susținuseră China în al Doilea Război Chino-Japonez. Etnicii Han chinezi din Malaya și Singapore ajutaseră financiar și economic efortul de apărare al chinezilor împotriva japonezilor. Efortul suferea însă de facționalism, fiind împărțit între taberele opuse din războiul civil chinez. În ciuda incidentului Xi'an, care ar fi unit Partidul Kuomintang (la guvernare) și Partidul Comunist Chinez împotriva japonezilor, luptele între cele două părți erau încă frecvente. Fondurile au fost și mai mult împărțite, unele fiind folosite pentru ajutor umanitar acordat populației civile chineze, dar și pentru a ajuta partidele Kuomintang și comunist din China. Aceste ajutoare au contribuit la întârzierea avansului japonezilor în China. Tan Kah Kee era un important filantrop din rândul comunității chinezești din Singapore, și a adus mari contribuții financiare, multe eforturi umanitare fiind organizate în numele său. Ajutorul acordat Chinei de populația din Singapore în mai multe forme a devenit parte a motivației Japoniei Imperiale pentru atacarea Singaporelui prin Malaya.
Invazia Malayei Armata a 25-a japoneză a invadat Malaya Britanică dinspre Indochina, avansând în nordul Malayei și Thailandei prin atacuri amfibii la 8 decembrie 1941, practic simultan cu atacul de la Pearl Harbor, prin care se intenționa prevenirea unei eventuale intervenții americane în Asia de Sud-Est. Armata japoneză din Thailanda a obligat guvernul thailandez să permită utilizarea de către japonezi a bazelor militare thailandeze pentru invadarea altor țări din Asia de Sud-Est, după care a avansat pe uscat de-a lungul graniței dintre Malaya și Thailanda. În acest moment, japonezii au declanșat bombardamentele asupra Singaporelui, care au continuat permanent, deși bateriile antiaeriene au împiedicat devastarea totală a insulei.
Armata japoneză a întâmpinat rezistență în nordul Malayei din partea unității III Corps a armatei indiene și a mai multor batalioane britanice. Deși Armata a 25-a era în inferioritate numerică în fața forțelor Aliaților din Malaya și Singapore, comandanții japonezi și-au concentrat forțele. Japonezii erau superiori din punctul de vedere al tancurilor, al suportului aerian, al coordonării, al experienței și al tacticii militare. Forțele britanice, în schimb, s-au lăsat flancate în mod repetat, crezând—în ciuda numeroaselor atacuri prin învăluire ale japonezilor—că jungla malayană este impenetrabilă. Forțele aeriene japoneze erau mai numeroase și mai bine pregătite decât slaba combinație de piloți nepregătiți și echipament inferior care rămăsese în Malaya, Borneo și Singapore. Avioanele de luptă japoneze superioare, în special Mitsubishi A6M Zero, le-au dat acestora superioritatea în aer. Aliații nu aveau deloc tancuri și doar câteva blindate, ceea ce i-a pus în dezavantaj.
Navele de luptă HMS Prince of Wales și HMS Repulse împreună cu patru distrugătoare (Force Z) au ajuns în Malaya înainte ca japonezii să-și înceapă bombardamentele. Se credea că această forță îi va descuraja pe japonezi. Avioanele acestora, însă, au scufundat vasele capitale, lăsând coasta estică a peninsulei Malaya expusă și permițând japonezilor să-și continue debarcările cu amfibii. left|thumb|Digul rutier, cu gaura din mijloc vizibilă la 8 februarie, întârziind debarcarea japoneză cu peste o săptămână. Forțele japoneze au izolat rapid, au înconjurat și au obligat unitățile indiene ce apărau coasta să se predea. Ele au avansat de-a lungul peninsulei Malaya, în ciuda inferiorității numerice. Forțele japoneze au folosit infanteria pe biciclete și tancurile ușoare pentru a se deplasa cu ușurință prin junglă.
Deși campaniei i s-au alăturat și alte unități Aliate, inclusiv din Divizia 8 Australiană, japonezii au împiedicat regruparea Aliaților, au cucerit orașele și s-au îndreptat spre Singapore. Orașul era un cap de pod al operațiunilor Comandamentului Americano-Britanico-Neerlandezo-Australian (ABDACOM), primul comandament comun al Aliaților în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Singapore controla și principalul canal de aprovizionare dintre Oceanele Pacific și Indian.
La 31 ianuarie, ultimele forțe Aliate au plecat din Malaya, iar geniștii acestora au aruncat în aer digul rutier care leagă orașele Johore și Singapore. Infiltratorii japonezi – mulți deghizați în civili singaporezi – au trecut strâmtoarea Johor în bărci gonflabile la scurt timp după aceasta.
Pregătiri 325px|thumb|Singapore la începutul lui februarie 1942; dispunerea forțelor terestre Aliate este cu roşu. Principalul coridor de transport nord-sud, format de Woodlands Road şi de calea ferată, care leagă centrul oraşului (în sud-est) cu digul (centru-nord), este linia neagră ce trece prin centrul insulei. Sarimbun este în colțul nord-vestic al insulei; Bukit Timah se află aproape de centru pe coridorul de transport; Pasir Panjang se află între centrul orașului și colțul sud-vestic al insulei; „linia Jurong” este forma de paranteză cu roșu, aflată la vest de Woodlands Road. În săptămânile dinaintea invaziei, forțele Aliate au suferit din cauza unor conflicte dintre ofițerii de rang înalt,Thompson, p. 103–130. precum și de presiuni din partea primului ministru al Australiei, Robert Menzies.Thompson, p. 60–61. General-locotenent Arthur Percival, comandantul garnizoanei, avea 85.000 de soldați, echivalentul, pe hârtie, a puțin peste patru divizii. Existau aproximativ 70.000 de soldați de linia întâi grupați în 38 de batalioane de infanterie – 13 britanice, 6 australiene, 17 indiene și 2 malayane – și 3 batalioane de mitraliere. Nou-sosita Divizie 18 Infanterie britanică, sub comanda general-maiorului Merton Beckwith-Smith avea efectiv complet, dar îi lipsea experiența și pregătirea; majoritatea celorlalte unități erau sub nivelul maxim numeric, câteva fiind amestecate din cauza pierderilor mari suferite în timpul campaniei de pe continent. Batalioanele locale nu aveau experiență și, în unele cazuri, nici pregătire.
Percival a dat celor două brigăzi ale general-maiorului Gordon Bennett din Divizia 8 australiană răspunderea pentru partea vestică a Singaporelui, inclusiv pentru principalele puncte de invazie din nord-vestul insulei. Zona era ocupată predominant de mlaștini cu mangrove și jungle, întretăiate de râuri și pâraie. În inima acestei „Zone de Vest” se afla RAF Tengah, la acea vreme principalul aerodrom din Singapore. Brigada 22 australiană a primit un sector larg de 16 km din vest, iar Brigada 27 avea în grijă o zonă de aflată imediat la vest de dig. Pozițiile infanteriei au fost întărite de Batalionul 4 Mitraliere australian. Tot sub comanda lui Bennett se afla Brigada 44 Infanterie indiană.
III Corps indian sub comanda general-locotenentului Lieutenant-General Sir Lewis Heath, inclusiv Divizia 11 Infanterie indiană, (general-maior B. W. Key), Divizia 18 britanică și Brigada 15 Infanterie indiană, a primit în grijă sectorul nord-estic, denumit „Zona Nordică”. Aceasta includea baza navală de la Sembawang. „Zona de Sud”, inclusiv principalele zone urbane din sud-est, erau sub comanda general-maiorului Frank Keith Simmons. Forțele sale erau formate din aproximativ 18 batalioane, inclusiv Brigada 1 Infanterie malayană, Brigada Forței de Voluntari din Așezările de la Strâmtoare și Brigada 12 Infanterie indiană.
Prin intermediul avioanelor de recunoaștere, iscoadelor, spionilor și observațiilor din punctele înalte de dincolo de strâmtoare cum ar fi palatul sultanului din Johore, comandantul japonez, generalul Tomoyuki Yamashita, și ofițerii săi au aflat informații excelente privind pozițiile Aliaților. Din 3 februarie, Aliații au fost supuși tirului artileriei japoneze. thumb|150px|Unul dintre tunurile defensive de coastă de 15 ţoli din Singapore ridicat pentru tragere. Atacurile aeriene japoneze asupra Singaporelui s-au intensificat de-a lungul următoarelor cinci zile. Bombardamentele aeriene și de artilerie s-au intensificat, perturbând grav comunicațiile dintre unitățile aliate și comandanții lor și afectând pregătirile pentru apărarea insulei.
Celebrele tunuri de coastă de mare calibru din Singapore – inclusiv o baterie de trei tunuri cu calibrul de 15 țoli () și una cu două astfel de tunuri – au primit mai ales proiectile anti-blindaj și câteva cu explozibil puternic. Proiectilele anti-blindaj erau proiectate să penetreze carena navelor de război blindate și nu erau eficiente împotriva persoanelor. Deși plasate pentru a trage asupra navelor inamice spre sud, majoritatea tunurilor puteau fi întoarse spre nord și au și tras asupra invadatorilor. Analiștii militari au estimat că dacă tunurile ar fi fost dotate cu proiectile corespunzătoare, atacatorii japonezi ar fi suferit pierderi semnificative, dar că nu ar fi fost suficient pentru a împiedica invazia.
Yamashita avea puțin mai mult de 30.000 de oameni din trei divizii: Divizia Gărzilor Imperiale condusă de general-locotenentul Takuma Nishimura, Divizia a 5-a condusă de general-locotenentul Takuro Matsui și Divizia a 18-a condusă de general-locotenentul Renya Mutaguchi. Unitățile de elită ale Gărzii Imperiale conțineau și o brigadă de tancuri ușoare.
Debarcările japonezilor right|thumb|Debarcările japonezilor pe insula Singapore. Aruncarea în aer a digului întârziase atacul japonez cu peste o săptămână. La 8.30pm în ziua de 31 ianuarie, mitraliorii australieni au deschis focul asupra vaselor ce transportau un prim val de 4.000 de soldați din Diviziile a 5-a și a 18-a către insula Singapore. Japonezii au atacat plaja Sarimbun, în sectorul controlat de Brigada 22 australiană condusă de generalul Harold Taylor.
S-au dus lupte grele toată ziua, dar în cele din urmă numărul din ce în ce mai mare de japonezi – și superioritatea artileriei, avioanelor și serviciilor militare de informații – a început să-și spună cuvântul. În nord-vestul insulei, ei au exploatat spațiile dintre liniile răspândite ale Aliaților în zonele râurilor și pâraielor. Până la miezul nopții, cele două brigăzi australiene pierduseră comunicațiile între ele și Brigada 22 a fost forțată să se retragă. La ora 1am au debarcat alte trupe japoneze în nord-vestul insulei, și au intrat în acțiune ultimele trupe australiene de rezervă. Spre zorii zilei de 9 februarie, elemente din Brigada a 22-a au fost depășite și încercuite, iar Batalionul 2/18 Infanterie australian își pierduse peste jumătate din combatanți.
Războiul aerian