Mocanii sunt comunități pastorale autohtone de oieri români similare în multe privințe cu aromânii (în special cu ramura fărșeroților și cea a grămuștenilor, cu care de altfel au coabitat în stâne), situate mai ales în două regiuni distincte din sudul Transilvaniei, dar și în alte arii ale acestei provincii.
Ramurile mocanilor și situarea lor geografică Cele mai mari comunități distincte de mocani se situează în Transilvania și la trecătorile acesteia, regiunea istorică cea mai intens populată de comunitățile de veterani ai armatei romane, lăsați la vatră și împropietăriți - a se vedea în acest sens toate regiunile din jurul castrelor romane de la nordul și sudul Dunării. Ca mărime și conservare, prima este cea din Mărginimea Sibiului (la vest de orașul Sibiu) iar cea de-a doua la est de Brașov în zona Săcelelor, nu departe de curbura Carpaților. Atât mocanii mărgineni, cât și cei săceleni au fost denumiți în trecut „ungureni”, când aceștia se aflau în tranzit ori se stabileau pe teritoriul „vechiului regat”.
Pe actualul teritoriu al României există mai multe mocănimi: în județul Alba mocănimea Almaș-Zlatna-Meteș, mocănimea Balșa-Geoagiu, mocănimea Șard-Ighiu-Întregalde-Geoagiu de Sus în contingența cu mocănimea Valea Aiudului-Trascău (fostul castru roman Turusco, cu minele de fier) și mocănimea Aiud-Turda-Călățele, mocănimea Valea Târnavelor-Jidvei-Craciuneal-Blaj, contingentă cu mocănimea Sebeș-Daia Română-Cut-Răhău și cu mocănimea de pe Valea Sebeșului-Jina, aflată în contingență istorică cu cea din nordul Gorjului; mocănimea de pe versantul vestic și nordic al Munților Apuseni, Sălicea-Călățele-Huedin; mocănimea Năsăud-Valea Bârgaului, mocănimea Rucăr-Bran, mocănimea Racoș-Brașov, mocănimea Făgărașului, mocănimea de pe Valea Jiului-Petroșani (momârlanii), mocănimea din Țara Hațegului, mocănimea gugulanilor, mocănimea din Subcarpații Getici (Câineni), etc.
Mărginimea Sibiului Mocanii din zona Mărginimii Sibiului poartă și denumirea alternativă de 'țuțuieni' respectiv 'mărgineni'. Sașii din Sibiu i-au denumit 'Gebirgswalachen' („valahi de munte”, adică români de munte) sau 'die Tzutzuianen' (Zuzujanen).
Într-o accepțiune mai largă, Mărginimea Sibiului reprezintă o entitate geografică, istorică și etnografică cuprinzând salba de sate românești așezate la poalele munților Sibiului. Limita răsăriteană este satul Boita, așezat pe malul drept al Oltului, la intrarea în defileul omonim, iar limita de vest este comuna Jina, având drept hotar râul Sebeș. Mărginimii Sibiului aparțin localitățile Boita, Sadu, Râul Sadului, Tălmaciu, Tălmăcel, Rășinari, Poplaca, Gura Râului, Orlat, Fântânele, Sibiel, Vale, Săliște, Galeș, Tilișca, Rod, Poiana Sibiului și Jina. Într-o accepțiune mai restrânsă, Mărginimea Sibiului este teritoriul din fostul ducat al Amlașului, având ca nucleu satele din jurul cetății Salgó, dintre care cel mai reprezentativ era Săliștea (Magna Villa Valachicalis), fost sediul scaunului cu același nume. Unele dintre ele (Săliște, Rășinari, Vale, Poiana Sibiului) au practicat oieritul transhumant, păstorii mărgineni ducându-și turmele de oi la Dunăre, în Dobrogea, până în Caucaz și Peninsula Balcanică. Tipice pentru mărgineni sunt așa-zisele „drepturi din bătrâni”, drepturi cutumiare in forma simplificată a Codului lui Justinian, bazate pe jus valahicum, specific tuturor organizărilor prestatale românești, fie dintre Munții Tatra și Dunăre, sau Dunăre și Pelopones - autonomia și dreptul de aplicare a dreptului valah fiindu-le recunoscute românilor din calitatea de foști "cives romani" (cetățeni romani). Au avut deprinderi militare moderne din timpurile când locuitorii acestor sate aveau atribuții de pază a hotarelor și trecătorilor în sec. XVIII, prin constituirea de către Maria Tereza a Regimentului I de graniță românesc, cu sediul la Orlat, sau cel de la Năsăud. Vezi Situl consiliului județean Sibiu
Mocanii săceleni și cei din zona adiacentă: moroieni, colibași, bârseni Mocanii din zona Brașov-Săcele (mai precis cei din așa-numitele „șapte sate”) sunt considerați a fi „adevărații” mocani. Prin tradiție, ei au practicat transhumanța cu turme imense de oi, iar in secolul al XIX-lea, mai ales după tratatul de la Adrianopol, care le-a îngrădit mișcarea, au fost și „cărăuși” conducând garnituri sau caravane de mărfuri pe mari distanțe, aidoma aromânilor cărvănari. Ei nu sunt cunoscuți sub un alt nume, deși ocazional sunt denumiți și mocani bârseni, deși apartenența Săcelelor ca atare la Țara Bârsei, entitate politico-geografică medievală germană cunoscută sub numele de Burzenland, este disputată.
Alte comunități pastorale limitrofe mocanilor săceleni sunt 'moroienii' din culoarul Rucăr-Bran, la hotarul dintre Transilvania și Muntenia (Valahia). Aceștia se mai numesc și 'colibași' sau colibași brăneni, deși nu este clar dacă cele două comunități, a căror denumire a căzut în desuetudine, sunt una și aceeași. Colibașii practicau de asemeni, până de curând, transhumanța, fiindu-le specifică un fel de „transhumanță locală de subzistență” într-un mod dezorganziat, oportunist. De la ei provine denumirea diverselor localități Colibași din Muntenia.
Colibașii sunt concentrați în jurul pasului Bran (din jud. Făgăraș), într-un ținut de circa 80 km pătrați. Colibașii brăneni duc în continuare o viață nomadă autentică. Au și locuințe permanente, dar se deplasează cu turmele dintr-un loc în altul, dintr-o țară în alta. Locuitorii de sub cetate intră în contact, chiar dacă rar, cu restul populației mai civilizate din regiune și orașe. Cei ce se află mai sus de cetate, într-o izolare totală, sălășluiesc numai cu turmele și, din cauza răsfirării, au contacte rare până și unii cu alții. Școala și educarea poporului le sunt noțiuni necunoscute, însă e o populație pașnică. Acești locuitori munteni, cu onestitatea lor tipică, sunt victima unei preoțimi pătrunse de egoism. Aceasta îi menține dinadins la nivel infantil de înapoiere ca să-i poată extorca/șantaja mai ușor. Ocupațiile le sunt aproape fără excepție creșterea animalelor și contrabanda. De puțin timp încoace începură să aibă oarece dispoziție și pentru agricultură, în măsura în care însămânțează porumb ici-colo, prin grădinile lor împrejmuite cu garduri. Înainte de 1848 căutau să se arate săraci, întrucât, dacă inspectorii (fiscali) constatau spor (economic), le măreau birul. Între timp, de când n-au nevoie de tertipul cerșetoriei, încep să vădească mai multă îngrijire, în vestimentație și la case. Portul se aseamănă mai curând cu cel al locuitorilor Valahiei. Femeile își leagă turban, se încalță cu opinci și poartă cojoc (bundiță) lung(ă) cu nasturi. Atât femeile cât și bărbații își taie părul puțin îngrijit în stil breton până deasupra sprâncenelor, ceea ce dă fețelor mohorît întunecate o mină stranie. Femeile și bărbații umblă mereu călare pe cai de munte bondoci, nu prea știu ce e căruța, cel mult folosesc cotiga cu două roți - vehicul văzut arareori. Cauza - lipsa totală a drumurilor: nu prea caută să aiba contact cu orașele. Întrucât se mulțumesc cu puțin, le ajunge ce pot exploata din oierit (lapte, carne, lână, piei, straie)
Mocanii non-transhumanți Un al treilea grup distinct de mocani ocupă valea Arieșului între comuna Bistra (unde tradițional începe Țara Moților) și până în josul văii în apropiere de Cheile Turzii. Aceste comunități de mocani sunt cunoscute sub numele de mocănimea Văii Arieșului. „Centrele” de odinoară ale acestei mocănimi sunt satele Lupșa și Sălciua, unde, până de curând, aurul se exploata direct din apa râului, scursă prin sitele manevrate de localnici. Proximitatea acestor resurse și relieful tipic fac ca acești mocani să fie mai degrabă crescători de vite decât oieri. Mocănimea văii Arieșului se extinde la nord pe cursurile râurilor afluente ale Arieșului, în special pe valea râului Poșaga (valea Poșăgii) cuprinzând zona din jurul comunei Mărișel, aflată pe teritoriul județului Cluj Vezi link, loc tradițional de întâlnire estivală a mocanilor.
Al patrulea grup de mocani e reprezentat de mocănimea Ampoi-Întregalde, situată, ca și mocănimea Văii Arieșului, tot pe teritoriul de azi al județului Alba.
Mocanimea Munților Apuseni cuprinde satele din sud-estul Munților Apuseni, din bazinul mijlociu al Arieșului și Ampoiului. Zona este alcătuită din mai multe subzone: a Munților Trascău, a Albei și Ampoiului, situată pe cursul mijlociu al Văii Arieșului, între Baia de Arieș la apus și Buru la răsărit, o zonă izolată, păstrătoare de elemente etnografice arhaice. Relieful circumscris de mocănime este de deal-munte și ocupațiile specifice zonei sunt agricultura de șes, de deal și de munte: agricultura în terase, păstoritul, pomicultura. Portul popular din mocanime este integral alb. Mocanii de regiune sunt legați locului, spre deosebire de moți, care sunt „toți în drum”, călătoresc pentru a-și vinde produsele de lemn. Tipice pentru aceasta zona etnografică sunt șurile acoperite cu paie sau șindrila, monumentale prin înălțimea acoperișului sau grajdurile mari de bârne, acoperite cu paie. Casele sunt la fel foarte înalte, proporția dintre înălțimea pereților și cea a acoperișului fiind de 1 la 3. Uneori construcțiile sunt ridicate pe un soclu de lespezi de piatră. Satele mocanimii Ampoiului sunt atestate ca fiind cele mai vechi din regiune
Autorul Ioan Rusu Abrudeanu „fixa” în 1928 limitele geografice ale teritoriului locuit de mocanii zonei colinare a Munților Apuseni după cum urmează:
Ei (mocanii n.n.) sunt resfirați pe teritoriul care începe de o parte dela Dealul Mare, lângă Abrud, pe Valea Ampoiului în jos până la Ampoița, apoi dela Detunata spre Răsărit și Sud până la Cheile Râmețului și Întregalde, iar de altă parte dela Lupșa pe Arieș în jos până la Baru și muntele Bedeleului, ca și întreaga populație de pe Valea Ierii până la muntele DobrinVezi cap. XXV Mocanii al volumului
A cincea mocănime a fost semnalată de etnograful și antropologul Nicolae Dunăre (vezi bibliografia) și cuprinde câteva comune grupate în jurul așezărilor Șieu-Monor din județul Bistrița-Năsăud, sub denumirea generică mocănimea Șieu-Monor.
O a șasea mocănime s-ar afla -tot potrivit lui N. Dunăre- pe valea superioară a Mureșului, cuprinzând câteva comune situate în defileul Deda-Toplița, ca Filea, Vătava, Morăreni etc. Aceștia se mai numesc și ițani. Satele păstorești de pe Valea Gurghiului, cum ar fi Hodac, în munții deasupra căruia s-au aflat, tradițional, locuri special amenajate unde se tundeau oile mocanilor mărgineni, au ca port popular tipic „straiele” și pălăriile mocănești, iar locuitorii lor pot fi descriși de asemenea ca mocani.
Mocanii Țării Vrancei și ai Carpaților de curbură În anumite sate de pe versanții Munților Vrancei zonă numită și Ținutul Vrancei, cum ar fi Răcoasa, Reghiu și altele, unde există documentată încă din evul mediu timpuriu o puternică tradiție pastorală și de oierit, locuitorii sunt numiți (și se numesc ei înșiși) mocani. Nu este clar dacă acești mocani vrânceni reprezintă o mocănime propriu-zisă. În caz afirmativ, ei ar forma cea de-a șaptea mocănime — situată la punctul de întâlnire dintre Transilvania, Moldova și Muntenia. Etnograful vrâncean Ion I. C. DiaconuIon Diaconu, Ținutul Vrancei: etnografie - folclor - Dialectologie, vol. I și II, Editura pentru literatură. București, 1969 consideră că acești oieri vrânceni nu sunt mocani „adevărați”, ci păstori moldoveni medievali din Țara Vrancei și că au primit denumirea mocani doar prin asociere. Mocanii vrânceni nu practica transhumanța, mutandu-se doar vara pe local, în munții Vrancei. Țara Vrancei avea în evul mediu o identiate proprie, diferită de cea a Moldovei. Nu întâmplător, balada Miorița are ca personaje un baci vrâncean, distinct de cel moldovean și de cel ungurean.