Eleftherios Venizelos (numele complet Elefthérios Kyriákou Venizélos, în limba greacă: Ελευθέριος Κυριάκου Βενιζέλος; ) a fost un revoluționar elen, om de stat remarcabil și lider carismatic de la începutul secolului al XX-leaKitromilides, 2006, p. 178Liberty Still Rules , TIME, Feb. 18, 1924. Venizelos a ocupat funcția de premier al Greciei în perioadele 1910–1920 și 1928–1932. Venizelos a avut o asemenea influență asupra afacerilor interne și externe ale Greciei, încât este considerat „făuritorul Greciei moderne”Duffield J. W., The New York Times, 30 octombrie 1921, Sunday link și a fost supranumit „Etnarhul”.
Prima sa apariție pe scena internațională a avut loc odată cu asumarea unui rol important în procesul de obținere a autonomiei Statului Cretan, iar mai târziu, în cel de unirii Cretei cu Regatul Greciei. La scurtă vreme după acest moment, el a fost invitat în Grecia continentală să ajute la rezolvarea impasului în care se afla clasa politică elenă și să accepte funcția de premier. El a fost inițiatorul unor importante reforme constituționale și economice, care au pus bazele modernizării societății grecești, și a reorganizat atât armata terestră, cât și flota de război, pregătindu-le pentru evenimentele care aveau să vină. Mai înainte de izbucnirea Războaielor Balcanice din 1912–1913, Venizelos a jucat un rol de primă importanță în acceptarea Greciei în Liga Balcanică, o alianță a statelor din regiune împotriva Imperiului Otoman. Venizelos a reușit prin manevre diplomatice să dubleze practic suprafața și populația regatului, în timpul mandatelor sale reușindu-se eliberarea Macedoniei, Epirului și celei mai mari părți a insulelor din Marea Egee.
El a reușit să alieze Grecia cu Antanta în timpul Primului Război Mondial (1914–1918). Victoria Antantei a asigurat o și mai mare extindere a frontierelor țării. Politica sa pro-occidentală l-a adus însă în conflict direct cu regele și forțele monarhiste, ceea ce produs așa-numita „Schismă Națională”. Schisma Națională a polarizat populația și partidele elene în două tabere, monarhiștii și venizeliștii. Aceste facțiuni au dominat viața politică și socială a Greciei pentru mai multe zeci de ani. După victoria aliaților în prima conflagrație mondială, Venizelos a obținut pentru Grecia noi teritorii, în special în Anatolia, apropiindu-se de realizarea visului „Marii Idei”. În ciuda marilor sale realizări, Venizelos a fost învins în alegerile generale din 1920. Venirea la putere a monarhiștilor și înlocuirea a mai multor comandanți militari a dus la înfrângerea grecilor în timpul războiului împotriva revoluționarilor turci din 1919-1922. Venizelos s-a autoexilat, dar a reprezentat Grecia în timpul negocierilor care au dus la semnarea Tratatului de la Lausanne și la înțelegerea care a dus la schimbul mutual de populație dintre Grecia și Turcia.
În timpul mandatelor de premier pe care le-a ocupat mai târziu, Venizelos a reușit să restabilească relațiile normale ale Greciei cu vecinii săi și să facă noi reforme constituționale și economice. În 1935, Venizelos a revenit în prim-planul vieții politice elene în timpul unei lovituri de stat militare eșuate, care a dat o lovitură decisivă celei de-a doua Republici Elene.
Originile și tinerețea Strămoșii Membrii familiei lui Venizelos se numeau Cravvatas în secolul al XVIII-lea și locuiau în Mistra (Sparta). În timpul invaziei albanezilor în Peloponez în 1770, unul dintre membrii familiei Cravvatas , Venizelos Cravvatas, a reușit să scape în Creta, unde și-a întemeiat o familie. Urmașii săi au schimbat patronimicul în nume de familie, numindu-se „Venizelos”.Chester, 1921, p. 4
Familia și educația Eleftherios s-a născut Mournies, lângă Chania, în Creta, care pe acea vreme era sub stăpânirea Imperiului Otoman. El a fost fiul revoluționarului cretan Kyriakos Venizelos. Când a izbucnit revolta cretană din 1866 familia lui Venizelos a fost obligată să fugă insula Syros, datorită participării lui Kyriakos la mișcarea revoluționară.Chester, 1921, p. 4 Familia Venizelos nu a putut să se întoarcă în Creta până în 1872, când Abdülaziz a dat o amnistie.
Eleftherios a urmat cursurile liceului din Ermoupolis, (Syros), unde a obținut diploma în 1880. În 1881 a fost admis la Universitatea din Atena, la facultatea de drept. La finalul studiilor universitare a obținut diploma în drept cu note excelente. S-a reîntors în Creta în 1886 și a lucrat ca avocat la Chania. De-a lungul întregii sale vieți, Eleftherios s-a dovedit un tip studios și și-a îmbogățit continuu cunoștințele de engleză, italiană, germană și franceză.
Intrarea în viața politică Situația din Creta din anii tinereții lui Venizelos a fost foarte schimbătoare. Guvernul de la Constantinopol submina reformele, care erau făcute sub presiunile internaționale, în vreme ce cretanii nu-și doreau decât ca sultanul Abdul Hamid al II-lea să le acorde libertatea „necredincioșilor nerecunoscători”Ion, 1910, p. 277. Venizelos a intrat în bătălia politică în aceste condiții de instabilitate la alegerile electorale din 2 aprilie 1889 din partea partidului liberal. După ce a fost ales deputat, s-a distins pentru elocventă și opinii radicaleKitromilides, 2006, p. 45, 47.
Cariera politică din Creta Revolta cretană
Cadru general Numeroasele rebeliuni din Creta din timpul și după Războiul de Independență al Greciei, (1821, 1833, 1841, 1858, 1866, 1878, 1889, 1895, 1897)Kitromilides, 2006, p. 16, rezultatul dorinței locuitorilor insulei de realizare a Enosis – unirea cu GreciaClogg, 2002, p. 65. În timpul revoluției cretane din 1866, cele două tabere, sub presiunea Marilor Puteri, au ajuns la o înțelegere, care a fost finalizată în Pactul de la Halepa.
Mai târziu, acest pact a fost inclus în prevederile Tratatului de la Berlin, care suplimenta concesiunile acordate deja cretanilor. Pactul garanta în principal un grad mare de autoguvernare a grecilor din Creta, sperându-se în schimb limitarea dorinței lor de independență . În schimb, turcii cretani, care considerau insula parte inseparabilă a Imperiului Otoman, nu au fost mulțumiți de aceste reforme, deoarece considerau că în acest fel, administrația insulei era predată în mâinile grecilor creștini. În practică, autoritățile otomane nu au reușit să impună punerea în practică a Pactului, în acest fel alimentând tensiunile dintre cele două comunități. Autoritățile otomane au încercat în schimb să mențină ordinea prin transferarea pe insulă a unor forțe militare numeroase în perioada 1880 – 1896. De-a lungul acestei întregi perioade, „Chestiunea Cretană” a fost un motiv major de fricțiune între Grecia independentă și Imperiul Otoman.
În ianuarie 1897, violențele și dezordinile au crescut în intensitate și au dus la polarizarea populației. Au avut loc atacuri sângeroase împotriva populației creștine din ChaniaKitromilides, 2006, p. 58Ziarul „Lowell Sun” 6/2/1897, p. 1Holland, 2006, p. 87 și RethimnoHolland, 2006, p. 91Chester, 1921, p. 35. Guvernul elen, aflat sub presiunea opiniei publice, a actorilor politici intransigenți sau naționaliști precum Ethniki EtairiaChester, 1921, p. 34 și ținând seama de politica șovăielnică a marilor puteri, a decis să-și trimită vasele de război și trupele terestre să apere populația creștină din Creta.Kitromilides, 2006, p. 30. Marilor puteri nu le mai rămânea decât să ocupe insula, dar decizia lor a venit prea târziu. Două mii de militari greci au debarcat pe 3 februarie 1897 la KolymbariKitromilides, 2006, p. 62, iar comandantul acestei forțe, colonelul Timoleon Vassos a declarat că ocupă insula „în numele Regelui Elenilor” și a proclamat unirea Cretei cu GreciaKerofilias, 1915, p. 14. Aproape imediat au izbucnit rebeliuni de-a lungul întregii insule. Marile puteri au decis să instituie blocada navală și au trecut la debarcarea forțelor lor terestre pe insulă în încercarea de blocare a trupelor grecești în drumul lor spre ChaniaDunning, Jun. 1987, p. 367.
Evenimentele de la Akrotiri Venizelos se afla în turneu electoral în această perioadă. De îndată ce „a văzut Canea în flăcări” Chester, 1921, pp. 35–36, s-a grăbit să ajungă la Malaxa, lângă Chania, unde se formase un grup de aproximativ 2.000 de greci rebeli. Venizelos a devenit liderul acestui grup. El a propus unirea forțelor mai multor grupuri de insurgenți și atacul împotriva forțelor turce de la Akrotiri. Această acțiune ar fi permis obținerea controlului nu numai asupra regiunilor înalte din jurul Malxei, dar și a regiunilor de câmpie. Acțiunile lui Venizelos de la Akrotiri aveau să formeze miezul mitului viitor al politicianului. Au fost compuse versuri de către barzi populari, descriind acțiunile lui Venizelos la Akrotiri. În ziarele elene au apărut articole de fond în care au fost lăudate vitejia, clarviziunea și geniul diplomatic, care aveau să-i încununeze măreția viitoare . După cucerirea orașului Akrotiri, Venizelos a arborat drapelul Greciei. Forțele otomane au cerut sprijinul vaselor militare occidentale și i-au atacat pe rebeli. Navele marilor puteri au bombardat pozițiile rebelilor din Akrotiri. Drapelul elen a fost doborât în timpul bombardamentului naval, dar a fost arborat din nou. Acest moment a intrat de asemenea în folclorul legat de rebeliunea cretanilor și au dus la creșterea faimei lui Venizelos, care ar fi refuzat pe 20 februarie să se supună ordinului amiralilor occidentali de coborâre a drapelului și demobilizare a trupelor rebeleGibbons, p. 24Kerofilias, 1915, pp. 13–14. În ziarele din Grecia avea să se scrie că Venizelos a „sfidat marina militară a Europei”Leeper, 1916, pp. 183–184. Despre el s-a spus că, „în spatele diplomatului subțire de azi se află revoluționarul care i-a alungat pe turci din Creta și căpetenia sângeroasă care și-a ridicar tabăra alături de o mică bandă de rebeli pe un deal deasupra localității Canea și de aici a sfidat consulii și flotele tuturor [marilor] puteri!Anne O'Hare, McCormark, Venizelos the new Ulysses of Hellas, The New York Times Magazine, 2 September, p. 14.
Venizelos a trimis în seara bombardamentului o scrisoare de protest către amiralii europeni, scrisoare semnată de toate căpeteniile rebelilor din Akrotiri. Venizelos afirma că grecii își vor lupta până când ultimul om va fi ucis de proiectilele trase de vasele de război europene, încercând în acest fel să lupte împotriva ocupației turcilorKitromilides, 2006, pp. 63–64. Scrisoarea a ajuns „întâmplător” în mâinile corespondenților de război a unor ziare europene. Această scrisoare a produs reacții profunde în rândul opiniei publice din Grecia, dar și din Europa, unde situația creștinilor care luptau pentru libertate și erau bombardați de flotele creștine aliate cu ocupanții turci au produs indignare populară. În întreaga Europă Occidentală au apărut manifestări de simpatie populară pentru cauza creștinilor cretani, iar cauza rebelilor greci a câștigat noi sprijinitori.
Războiul din Tesalia
right|thumb|200px|Compoziția etnică a Balcanilor în conformitate cu Atlas Général Vidal-Lablache, Librairie Armand Colin, Paris, 1898. right|thumb|200px|Harta compoziției etnice a Imperiului Otoman în viziunea filoelenuluiGeorges Castellan, , 1999, Histoire des Balkans, XIVe–XXe siècle. transl. Lilyana Tsaneva (Bulgarian translation ed.). Paris: Fayard. p. 358. ISBN 2-213-60526-2 Edward Stanford. Marile puteri au trimis pe 2 martie o notă verbală guvernelor Greciei și Imperiului Otoman, prezentând posibilele soluții ale „Chestiunii Cretane”. Astfel, Creta ar fi putut să devină un stat autonom sub suzeranitatea sultanului. Poarta a răspuns trei zile mai târziu, acceptând în principiu propunerile, dar, pe 8 martie, guvernul elen a respins soluția marilor puteri, pe care o considera nesatisfăcătoare, insistând în schimb pentru unirea Cretei cu Grecia.