miniatura|Conform legii Sharia, meii nu aveau drepturi egale: sunniții nemusulmani aveau un statut subordonat și nu puteau depune o plângere împotriva musulmanilor dacă sufereau violență din partea acestora.Millet, uneori greșit Milet, Milliet sau Miliyet, este cuvântul folosit pentru desemnarea comunităților confesionale din Imperiul Otoman. Termenul se referă la structura curților de justiție separate, care urmau „legea personală” sub care fiecare comunitate avea permisiunea să se autoguverneze (musulmanii prin Șaria, creștinii prin Dreptul canonic și evreii prin Halakha). După reformele Tanzimatului (1839–1876), termenul a fost folosit pentru grupurile minoritare protejate din punct de vedere legal, similar cu modul în care era folosit termenul „națiune” sau „etnie” în alte țări (de unde alunecarea semantică de la „millet”, comunitate, la „milyet” sau „miliet”, națiune). Cuvântul miliet își află originea în cuvântul arab millah (ملة), care poate fi tradus prin „neam”. Sistemul „milieturilor” al legii islamice poate fi considerat ca fiind un exemplu de pluralism religios în cadrul căruia un oarecare grad de toleranță era acordat comunităților minoritare în schimbul unor obligații suplimentare (plata haraciului, răpirea primului băiat). Conceptul (melet) a fost folosit pentru comunitățile nestoriene din Imperiul Sasanid zoroastric în secolul al IV-lea, mai înainte de fondarea Imperiului Otoman.

Conceptul Conceptual, milietul are similitudini cu sistemul de segregare rasială aplicat în Statele Unite până în 1962 : membrii comunităților pot locui pretutindeni în teritoriul țării, dar indiferent unde trăiesc, au drepturi diferite, legi diferite, datorii diferite, și nu se pot amesteca. Este astfel diferit de sistemul de „autonomie teritorială” al rezervațiilor indigene din S.U.A. și al teritoriilor ori republicilor autonome din Europa sau Rusia, în care toți cetățenii au aceleași drepturi și îndatoriri, putându-se amesteca, dar în care anumite porțiuni de teritoriu sunt gestionate în mod autonom și pot avea limbi oficiale proprii, pe lângă limba de stat. Sistemul milieturilor a avut o istorie îndelungată în Orientul Mijlociu, fiind legat de regulile islamice pentru cârmuirea minorităților nemusulmane (dhimmii). Termenul otoman se referă în mod precis la un sistem separat de curți de justiție având ca obiect legile fiecărei minorități. Aceste curți permiteau autoguvernarea juridică, cu o implicare neînsemnată din parte organelor juridice otomane, atâta vreme cu nu erau implicați subiecții musulmani (în schimb, dacă un musulman era implicat, se aplica tuturor protagoniștilor legea islamică Șaria ; când un membru al unui miliet nemusulman comitea o infracțiune împotriva membrului unui alt miliet nemusulman, se aplica legea părții vătămate).

În conformitate cu conceptul otoman, supușii sultanului erau legați de milieturile lor prin apartenența lor la o anumită comunitate confesională, nu prin originea etnicăOrtaylı, İlber. "Son İmparatorluk Osmanlı (Ultimul Imperiu: Imperiul Otoman)", İstanbul, Timaș Yayınları (Timaș Press), 2006. pp. 87–89. ISBN 975-263-490-7 .. Șeful milietului, cel mai adesea un lider religios precum Patriarhul greco-ortodox al Constantinopolului, sau înaintea acestuia, Patriarhul Orientului, raporta direct sultanului otoman, respectiv regelui sasanid. Milietul avea o putere mare : își stabilea propriile legi și colecta și redistribuia propriile taxe. În schimb, milietul trebuia să fie loial imperiului.

Mai târziu, percepția conceptului de miliet a fost alterat în secolul al XIX-lea odată cu apariția și dezvoltarea naționalismului turc în Imperiul Otoman.

Milieturile După declinul Bisericii Răsăritului în secolul al XIV-lea, principalele milieturi din Imperiul Otoman, în afară de cel musulman, au fost cel greco-ortodox, cel evreiesc, cel armenesc și cel siriacă-ortodoxă Stanford J. Shaw, "Dynamics of Ottoman Society and administration", in "History of the Ottoman Empire and Modern Turkey". Etnicii armeni formau trei milieturi în funcție de credințele lorOrtaylı, İlber. "Osmanlı Barıșı (Pacea otomană)", İstanbul: Timaș Yayınları (Timaș Press), 2007, p. 148. ISBN 978-975-263-516-6 .. Au mai existat și alte milieturi, precum cele ale catolicilor, samaritanilor sau a karaiților.

Musulmanii

Comunitățile otomane au prosperat în timpul Imperiului Otoman, în condițiile în care sultanul era și calif. Legea otomană nu recunoștea noțiuni precum etnia sau cetățenia. Aceasta făcea ca toți musulmanii, indiferent de etnie, să se bucure de aceleași drepturi și privilegii cu restul musulmanilor. S-a spus chiar că, în aceste condiții, arabii musulmani au considerat Imperiul Otoman ca un Imperiu Islamic renăscut. Cu toate aceste, în ciuda faptului că sus-numitul califat a jucat un rol foarte important în istorie, existența reală a acestor sentimente ale arabilor poate fi pusă la îndoială cu mult timp mai înainte de izbucnirea Revoltă Arabă și de disoluția Imperiului Otoman de la începutul secolului al XX-lea. În secolul al XVII-lea, micile regate din Maghreb se aflau doar din punct de vede nominal sub controlul otoman, iar Egiptul a fost practic independent încă de la începutul secolului al XIX-lea.

Credințele ¬considerat deviante de către islamul ortodox al califatului, așa cum au fost șiiții, alauiții, aleviții și iezidiții, nu aveau un statut oficial și erau considerate parte a milletului musulman. În schimb, druzii sincretici din Muntele Druz și Munții Liban s-au bucurat de autonomie de tip feudal. Aceste grupuri erau diseminate pe tot cuprinsul imperiului, cu minorități semnificative în cele mai multe dintre orașele importante. Autonomia acestor grupuri era imposibil de aplicat pe baze teritoriale.

Creștinii ortodocși

Toți creștinii creștinii ortodocși supuși ai Imperiului Otoman erau încadrați în milietul denumit millet-i Rûm, literal „neamul Romanilor”, nume referitor la faptul că înainte de a fi supuși ai sultanilor, fuseseră cetățeni ai imperiului Roman de răsărit, numit ulterior „Bizantin”. Astfel, Rûm era denumirea dată de turci grecilor, bulgarilor, macedonenilor, albanezilor ortodocși, vlahilor, românilorn sârbilor, georgienilor și arabilor creștini, indiferent de diferențele etnice sau lingvistice și de faptul că ierarhia bisericească era în general greacă. Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a fost recunoscut drept cea mai înaltă autoritate religioasă și politică (millet-bași) al tuturor supușilor ortodocși ai sultanului, deși, în anumite perioade, unele dintre marile puteri ale vremii și-au asumat rolul de protectori ai creștinilor. A fost cazul Imperiului Rus după Tratatul de la Küçük Kaynarca (1774), ori a Regatului Unit. Patriarhia sârbă fondată în 1557 a avut sub jurisdicția sa o bună parte creștinilor din Imperiul Otoman, până când au pierdut în competiția cu fanarioții în secolul al XVIII-lea. În cele din urmă, Patriarhia Sârbă a fost desființată și a organizațiile sale religioase au trecut sub controlul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului în 1766.

Armenii (Apostolici, catolici și evanghelici)

Până în secolul al XIX-lea, armenii aveau un singur miliet, în rândul căruia erau încadrați atât cei care aparțineau de Biserica Apostolică Armeană, cât și armenii catolici și cei protestanți. În secolul al XIX-lea s-a separat un miliet catolic armean. Nearmenii care erau credincioșii unor biserici înrudiți din punct de vedere teologic cu armenii (așa-numiții noncalcedoneni) s-au aflat sub autoritatea Patriarhiei Armene, deși nearmenii și-au menținut o ierarhie separată. Aceste grupuri au fost ortodocșii siriaci și copții.

Ortodocșii siriaci

Biserica Ortodoxă Siriacă a funcționat sub Patriarhatul Armean, dar a făcut o cerere la Poarta Otomană pentru obținerea unui statut separat, aceste cereri fiind susținute de o campanie susținută de emigrația din Europa Occidentală. Astfel, Biserica Apostolică Siriacă a Antiohiei și a întregului Răsărit („iacobită”, care mai târziu și-a schimbat numele în „siriacă”), a fost recuoscută ca o comunitate separată (millet). Tot în această perioadă au fost recunoscute milleturile caldeean-catolic, siriac-catolic și „meletul” nestorienilor. Meletul nestorienilor era comunitatea ce mai depărtată față de capitala imperiuluiKarpat, Kemal. "Ottoman population, 1830-1914: demographic and social characteristics", Madison, Wis, University of Wisconsin Press, 1985. ISBN 0299091600..

Evreii

Evreii erau organizați sub sistemul milieturilor ca o comunitate pe baza religiei, alături de cele ale altor credințe (milietul ortodox, milietul armean, etc). Evreii se bucurau de o largă administrativă. Ei erau reprezentați în fața sultanului de Hahambași (în turcă: Hahambașı) حاخامباشی), care se bucura de ample puteri legislative, juridice și executive în rândul comunității sale. Uneori, hahambași ara invitat alături de alți bași să participe la ședințele Divanului.

Evreii otomani s-au bucurat de privilegii similare cu cele ale ortodocșilor. Orașul Thessaloniki a primit un influx important de evrei în secolul al XV-lea și, în scurtă vreme, a înflorit din punct de vedere economic într-o asemenea măsură că, în timpul secolului al XVIII-lea, era cel mai populat și poate cel mai bogat oraș locuit de evrei din lume. Evreii otomani, alături de armeni și greci, dominau practic comerțul din imperiu.

Istoric Dovezile ale existenței milleturilor datează încă din secolul al IV-lea, în Imperiul Sasanid Persan, care era în principal zoroastrian. Primii creștini din regiune, care au format Biserica Orientului (cunoscută mai târziu, după schisma nestoriană, ca Biserica Nestoriană). Conducătorul Bisericii Orientului, Chatolicosul sau Patriarhul Orientului, era responsabil în fața monarhului Persiei pentru toți supușii creștini din imperiu. Acest sistem al menținerii creștinilor ca o comunitate religioasă protejată a continuat după cucerirea islamică a Imperiului Sasanid, iar comunitatea creștinilor nestorieni a continuat să se dezvolte, reușind să trimită misionari dincolo de frontierele imperiului, până în China sau India.

Înființarea milieturilor otomane Milieturile creștine au fost înființate în Imperiul Otoman de sultanul Mehmed al II-lea Fatih după cucerirea Constantinopolului în 1453. Sultanul a reorganizat statul otoman drept stat succesor al Imperiului Bizantin, acordând acestor milieturi hatișerife (reguli de funcționare) uneori extrem de amănunțite. Fiecare miliet creștin era condus de un patriarh, ales de comunitate și responsabil în fața aparatului de stat otoman. Conducătorul milietului era socotit mijlocitorul dintre stat și obștea sa religioasă. El avea un dublu statut : cel de șef ales al comunității și de oficial otoman. Funcțiile speciale caracteristice patriarhilor prin instituția milietului asigura acestora un caracter ecleziastic. În Orientul Mijlociu, apartenența la instituție religioasă era deseori cel mai vizibil aspect al naționalității, iar autoritatea patriarhului se extindea asupra școlilor și chiar și în anumite domenii administrative, în special în ceea ce privește dreptul civil. Practic, milieturile au fost entități autonome în tot ceea ce privește problemele religioase, culturale și sociale. Autonomia lor era însă limitată prin excluderea oricărei expresii politice. Ea nu era teritorială ci demografică, aplicându-se membrii unei comunități pe tot teritoriul imperiului.

Secolul al XIX-lea (epoca reformelor Tanzimat) În secolul al XIX-lea au fost înființate noi milieturi pentru comunitățile creștinilor greco-catolici și protestanți. Biserica Ortodoxă Bulgară a fost recunoscută ca miliet de sine-stătător prin firmanul din 1870 (drept care, ortodocșii bulgari aveau să fie excomunicați doi ani mai târziu de Patriarhul Constantinopolului pentru filetism adică erezia care pune națiunea deasupra religiei). În perioada de dinainte de Primul Război Mondial, existau 17 milleturi în imperiu.

Otomanismul