Acest articol dezvoltă o secțiune Etnografia satului Racovița a articolului principal, comuna Racovița, Sibiu.
Etnografia din Racovița se încadrează în tipologia specifică Țării Oltului, din regiunea Avrigului, având puține elemente de interferență cu Mărginimea Sibiului aflată în imediata apropiere. Așezarea prezintă o dispunere „de-a lungul văii”, cu o structură „îngrămădită” a ulițelor și gospodăriilor, prezentând de asemenea și o dispunere amestecată a caselor „de-a lungul drumului”. Construcțiile gospodărești au evoluat de-a lungul timpului în funcție de evoluția meșteșugurilor de la case din lemn la cele din piatră și terminând cu cele din cărămidă de tip urban, ridicate începând cu jumătatea secolului al XX-lea. În cadrul gospodăriei se disting elemente tradiționale ca poarta, portița, șura, fântâna, grădinuța și „tălchița”. Interiorul locuințelor se individualizează printr-o bogăție cromatică a modelelor florale prezente pe obiectele de podoabă reprezentative cum ar fi „chindeauă” (chindeie), căpătâie, ștergare, merindare și covoare. Meșteșugurile identificate în sat ca fiind elementele definitorii ale vieții localnicilor au fost printre altele fierăritul, zidăritul învățat de la sași, tâmplăritul sau „măsăritul” care o data cu înființarea Școlii inferioare de arte și meserii din sat a dat adevărați meșteri populari în domeniu cum au fost Iosif Ignat și Ioan Udrescu, autorii porții monumentale de la intrarea în Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului.
În sat la nivel istoric pot fi consemnate trei mori de apă „cu făcăi”: „Moara lu' Mihăilă”, „Moara lu' Raț” și „Moara lu' Comănean”. De asemenea în sat au mai existat teascuri de o tehnologie mai primitivă pentru obținerea uleiului de sâmburi și pentru tescuirea fructelor și obținerea cunoscutului „liur” și „oțăt de mere”. Din cauza lipsei unor debite suficiente de apă, în Racovița tradițională nu au existat joagăre și nici pive sau dârste. Aceste instalații întâlnindu-se prin satele din jur și căutate ca atare.
Tipologia așezării Privind harta localității se constată cu ușurință o structură complexă a așezării, structură cu vatra alungită pe directiile nord/est - sud/vest și nord/vest - sud/est. Rețeaua stradală avea la sfârșitul secolului al XX-lea o lungime de peste 7km și ținând cont de numele celor două străzi (uliți) „Pe Vale'n Sus” și „Pe Vale'n Jos”, precum și dispunerea lor zonală, se poate spune că Racovița are caracterul unei așezări „de-a lungul văii”, gospodăriile fiind așezate pe ambele maluri ale râului care o traversează de la un cap la altul. Denumirea acestor uliți principale duce la perioada de „început” de formare a satului, când văile erau o formă înaltă a organizării administrative, militare și politice a localitățiilor românești.N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, București, 1989, p.29
„Ulița 'a Mare” și „Ulița Donului”, celelalte două străzi principale, care prezintă fronturi continue de clădiri, dau așezării caracterul de localitate „de-a lungul drumului”. Prezența unor hudiți (străzi înguste) care converg spre centrul satului, cu clădiri aglomerate, cum sunt: „Hudița Bisericii”, „Hudița lui Crișănuț” și „Hudița Piștii”, precum și alte uliți adiacente, dau Racoviței caracterul de așezare „adunată” sau „îngrămădită”, specifică localităților vechi.R. Vuia, Din totdeauna pe aceste meleaguri, în „Magazin istoric”, XIII nr.7 (448)/1979, p.28-29, passim.
Din cercetările făcute în trecutul istoric al Racoviței nu se poate spune dacă așezarea a mai avut și o altă vatră. Luând în calcul topominia localității și de analiza pe care C.Lupea a făcut-o în conscripția din anul 1765 referitoare la „partea iobăgită” a satuluiConscripția părții iobăgite a satului din 1765, p.150. se constată existența unei părți de pădure denumită „Sylvae Ziliste dictae in Loco Pereu Zilisti” care se întindea pe terenurile agricole numite azi „La Poduri, în Față” și „La arinii ăi mari”. Ținând cont că „siliște”, un apelativ inexistent în graiul racovicean de azi, are sensul de „loc pe care a fost așezat un sat; vatră veche de sat"I. Iordan, Toponimia românească, București, 1963, p.445; Vezi și Dicționarul limbii române, București, 1958, p.769., se poate lua în considerare ipoteza existenței unei alte „vetre” care să fi dispărut fără a lăsa urme.
De asemenea toponimul „Racovicioara” pe care-l poartă cel mai important afluent al „Văii Lupului” poate duce la ideea existenței timpurii a unei așezări permanente sau folosite de localnici numai în vremuri de restriște.C. Lupea, Racovița, Monografia unei vechi..., p. 188
Gospodăria tradițională
Din punct de vedere etnografic, se poate considera că gospodăria racoviceană se încadrează în tipologia zonei Țării Oltului, regiunea Avrigului, având destul de puține interferențe ale Mărginimii Sibiului.
Cunoscută sub denumirea de „curte”, „hei” sau „fum”, gospodăria aparținea unei singure familii, delimitată strict de vecini, ea includea pe teritoriul său casa de locuit, curtea, dependințele gospodărești, „grădinuța” de flori și legume precum și grădina, toate formând un tot unitar. Curțile și întinderile lor sunt cunoscute doar din anul 1874Notariatul de Stat Sibiu, Racovița, harta cadastrală din 1874., ele având formă dreptunghiulară, fiind așezate cu latura mică perpendicular pe ulița de acces.
În linii mari, evoluția arhitecturii gospodăriei tradiționale racovicene a cunoscut următoarele perioade distincte: Perioada în care au predominat construcțiile din lemn care a durat până la sârșitul secolului al XIX-lea; Perioada 1900 - 1950 în care au predominat construcțiile din piatră și cărămidă, cu un singur nivel, tipice satului ardelean din această zonă etnografică; Perioada de sfârșit a secolului al XX-lea, când vechile case au fost reconstruite și modernizate într-o proporție covârșitoare, având toate atributele de locuințe urbane.
Indiferent de forma geometrică a proprietății, la o gospodărie elementele distinctive sunt: poarta, portița, grădina și împrejurimile, fântâna și clădirile, după cum urmează: Poarta de acces în curte, în stadiul său arhaic era confecționată din „răzlogi”, mai apoi din „leși” din nuiele sau scânduri dispuse orizontal, cu o singură aripă, joase, permițând astfel trecătorilor să privească în interiorul curții. Imediat când casele au început a fi construite din cărămidă, porțile au devenit înalte fiind, confecționate în două aripi.
Portița a fost de la inceputuri inclusă în poartă ca parte integrantă, ea permițând accesul oamenilor și al animalelor în curte fără a mai fi necesară deschiderea porții celei mari. Adesea se întâlnește lângă portiță cunoscuta „tălchiță”, confecționată dintr-o scândură bătută pe doi „pociumpi”(stâlpi din lemn), pe care căsenii și/sau trecătorii mai stau la „povești”. Grădina amplasată în spatele șurii, cu sau fără pomi fructiferi, găzduiește „jirezile” (clăile cu paie sau fân) precum și clăile de „coceni”. Tot în grădină își avea locul „plesnicarul” (groapa cu gunoi) și latrina. Deseori în grădină se amenaja și grădinuța în care se cultivau legumele. Împrejmuirea gospodăriei a cunoscut un proces evolutiv, de la gardul de mărăcini la cel de nuiele, fiind înlocuit cu „pălan” (gard) de scânduri, de „lați” (scânduri înguste). Clădirile cuprindeau: „Căsuța”, numită local și „cugnă” sau „bacăză”; Șura, cu unul sau două grajduri, în trecut unul din ele servea chiar de locuință, caz în care se numea „grăjduț”. Șura avea de asemenea componentele sale: aria, „șopru' ”, „feldăra” și „alașu' ”, „su' șopru' ”, „șopoteica”, „plesnicaru' ” și „coșaru' ” în care se păstra cucuruzul (porumbul) desfăcut de „foi”, precum și „polata” (cotețele pentru porci și păsări). Fântânile. Numărul lor, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, era mic în raport cu numărul gospodăriilor. Acest lucru impunea ca procuratul apei menajere sau de băut să se facă direct din „Vale”(râu) sau de la puținele fântâni care existau în sat. Astăzi sunt puține gospodării care nu au fântâni propri, adâncimea lor fiind între 1m, pe „Vale'n Jos” și circa 20m „În Deal” și „Pe Râpă”. Fântânile au fost săpate de către meșteri locali cum au fost Gheorghe Foarcoș și Ilie Iancu, tipurile lor fiind: de suprafață cu sau fără „timei” (ghizdei), cu cumpănă, cu „sul” (val), cu „scripeț”, cu roată, cu pompă manuală și actual cu pompă electrică. În satul tradițional existau fântâni publice construite pe uliți, cum au fost: „Pe Ulița 'a Mare”, „La Marcu' Rusului”, „La Comșuț”, „Pe Hudița lu' Crișănuț”, „La Lina lu' Filon”, „Pe Hudița Bisericii”, „La Didu' Stoici”, „În Bălți”, „La Didu lu' Avram”, „Pe Vale'n Sus”, „La Romoluț”, „La Silea”, „La Chirilă”, „La Tănasa Teiului” și „La Rotundu' ”.
Interiorul locuinței tradiționale
Majoritatea obiectelor de interior erau confecționate de către de "măsarii" (tâmplarii) satului. Acestea erau: patul cu sau fără "hobârlău"Partea de jos a unui pat suprapus; etajat; "păcelul" pentru copii și bătrâni , "lăghițele", scaunele și "scăonencele", "lădoiul", blidarul, armăoaia și "cornoraru". Nelipsit era cuptorul cu vatră, înlocuit mai târziu cu "platul" cu sau fără "brotină" (cuptor), strămoșul sobelor actuale. Când locuința era formată dintr-o singură încăpere, în interior se mai găsea lada de zestre, polițe bătute sub grinzi zise "stălașul" precum și leagănul agățat în patru sfori de grindă.C.Lupea - Racovița, Monografia unei..., p.207.
De grinzi se prindeau cuierele cu "blide" (farfurii), căni și cupe de tot felul, de "pământ" sau "porțolan" (porțelan), adesea și "merindări" și "căpătâie". Pe pereți, în special pe cel dinspre uliță, alături de piesele textile de podoabă, "chindeauă" (chindeie) și merindări, sau încadrându-le, se așezau icoane, tablouri și fotografii de familie, oglinda și nelipsitul "ceas cu punți". Ferestrele, lipsite adesea de perdele, aveau puse pe "plimba" (pervaz) lor "oale" cu flori, din care nu lipseau mușcatele, urzica moartă, "limba soacrii" și uneori "țâtronul" (lămâiul).
Nelipsită din interiorul tradițional era "culmea", cu sau fără "merindări", câte un țolStrămoșul mai sărac al covoarelor și carpetelor actuale. mai înflorat pus pe pereții lângă care erau așezate paturile. Piatra de rezistență în acest domeniu era "casa de dinăinte"Camera de către stradă, respectiv încăperea în care nu se locuia în mod curent, destinată doar oaspeților "de vază", care era adevăratul muzeu de artă populară. Aici gospodina expunea atât pe pereți cât și pe patul "gătat" de sărbătoare tot ce avea mai de preț la capitolul țesături și nu numai:
Meșteșuguri populare țărănești În satul tradițional care a existat până la mijlocul secolului al XX-lea, după opinia lui C.Lupea, și-au desfășurat activitatea numeroși meșteșugari locali. Prin activitatea lor, practicată în majoritatea cazurilor în „golurile” muncilor agricole, ei satisfăceau diferite nevoi ale populației, meșteșugurile „furându-se” de la „maistări” locali și doar în cazuri rare de la alții din satele din jur sau din Sibiu. Plata serviciilor aduse nu se făcea în bani ci în contrapartidă cu alte produse sau servicii. Principalele meșteșuguri practicate în sat au fost:
Dogăritul și primul „botar” al Racoviței este menționat în anul 1750.Magyar Orszagos Leveltar, F 49-9-1, p.107. Cel mai renumit ciubărar este Iosif Lazea din Munții Apuseni stabilit aici la sfârșitul secolului al XIX-lea și ai cărui urmași poartă supranumele de „ai dogarului”. În secolul al XX-lea, lucrări mărunte de dogărit le-au făcut Gheorghe Trif, Ioan Malea și un anume „Doagă” al cărui nume a rămas necunoscut, dar se știe despre el că era și jutar și ciurdar.C. Lupea - „Racovița, Monografia...”, p. 192.
Dulgheritul, numit adesea și „bărdășit”, fiind strâns legat de „măsărit” (tâmplărie), precum și de zidărie, a fost foarte răspândit în sat. Exponenți ai acestei meserii au fost Ioan Gligor Popa (1858) și Ioan Doican.