Caracalul (Caracal caracal), numit și râs de pustiu, râs de deșert sau râs al stepelor, este o felidă sălbatică de mărime medie originară din Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală și zonele aride ale Pakistanului și nord-vestului Indiei. Este caracterizat de o constituție robustă, picioare lungi, o față scurtă, urechi lungi cu ciuf, coadă relativ scurtă și dinți canini lungi. Blana sa este uniform roșcată cu o tentă alutacee sau nisipie, în timp ce părțile ventrale sunt mai deschise la culoare și adesea cu semne roșcate mici. Atinge 40–50 cm în înălțime până la greabăn și cântărește 8–19 kg. A fost descris științific pentru prima oară de către naturalistul german în anul 1776. Trei subspecii sunt recunoscute.

De obicei nocturn, caracalul este greu de observat și foarte discret. Este teritorial și trăiește în principal singur sau în perechi. Caracalul este o carnivoră care în general vânează rozătoare și alte mamifere mici, precum și păsări. Poate sări mai mult de 3 m în înălțime pentru a prinde păsările din aer. Își urmărește prada până ce se află la 5 m de ea, după care o doboară și o ucide cu o mușcătură de partea din față sau spate a gâtului. Ambele sexe devin mature sexual pe când au vârsta de un an și se împerechează și reproduc de-a lungul întregului an. Gestația durează două până la trei luni, iar un rând de pui constă în unu până la șase pui. Juvenilii își părăsesc mamele pe la vârsta de nouă până la zece luni, deși câteva femele rămân cu mamele lor. Speranța medie de viață a caracalilor captivi este de aproape 16 ani.

Etimologie Denumirea „caracal” a fost propusă de către Georges Buffon în 1761, referindu-se la denumirea caracalului în turcă, „Karrah-kulak” sau „Kara-coulac”, ce înseamnă „ureche neagră”. Denumirea „lynx” de la greci și romani se referea cel mai probabil la caracal, iar această denumire (ca „linx” sau „râs” în română) este uneori încă aplicată acestuia, dar linxul propriu actual este un gen separat.

Denumiri locale Denumirea sa în limba tigrinya este „ጭክ ኣንበሳ” (ch’ok anbessa), care înseamnă „leu cu barbă”. În al limbii arabe, denumirea sa este „الوشق الصحراوي” (al Washq al Ṣaḥrāwī), ce în traducere directă înseamnă „râs de deșert”.

Taxonomie și filogenie Felis caracal a fost denumirea științifică folosită pentru caracal în anul 1776 de către , care a descris o piele de caracal din Capul Bunei Speranțe. În 1843, John Edward Gray a plasat caracalul în genul Caracal. Aceste feline sunt plasate în familia Felidae și subfamilia Felinae.

În secolul al XIX-lea și al XX-lea, câteva specimene de caracal au fost descrise și propuse ca subspecii. Începând din anul 2017, trei subspecii sunt recunoscute ca fiind valide: C. c. caracal – se găsește în Africa Sudică și cea Răsăriteană C. c. nubicus – se găsește în Africa de Nord și cea Occidentală C. c. schmitzi – se găsește în Asia

Filogenie Rezultatele unui studiu filogenetic indică faptul că dintre caracal și pisica aurie africană (Caracal aurata) a avut loc în urmă cu 29,3–11,9 milioane de ani. Aceste două specii alături de serval (Leptailurus serval) formează Caracal, a cărei divergență avut loc în urmă cu 11,56–6,66 milioane de ani. Strămoșul acestei descendențe a ajuns în Africa acum 8,5–5,6 milioane de ani.

Relațiile de înrudire ale caracalului sunt considerate a fi după cum urmează:

Caracteristici

Caracalul este o felidă suplă, de mărime medie, caracterizată de o constituție robustă, o față scurtă, dinți canini lungi, urechi cu ciuf și picioare lungi. Atinge cam 40–50 cm în înălțime până la greabăn. Coada stufoasă, alutacee, se extinde până la gambe. Caracalul este dimorf sexual; femelele sunt mai mici decât masculii la majoritatea parametrilor corporali.

Printre trăsăturile faciale proeminente se numără ciufurile negre de 4–5 cm în lungime ale urechilor, două dungi negre de la frunte până la nas, conturul negru al gurii, semnele faciale negre specifice și petele albe ce înconjoară ochii și gura. Ochii par să fie ușor deschiși datorită pleoapei superioare coborâte, probabil o adaptare pentru a apăra ochii de strălucirea soarelui. Ciufurile de la urechi pot începe să se lase în jos pe măsură ce animalul înaintează în vârstă. Blana sa este uniform roșcată cu o tentă alutacee sau nisipie, dar se cunosc și caracali negri. Partea ventrală și părțile interioare ale picioarelor sunt mai deschise la culoare și adesea cu semne roșcate mici. Blana, care este fină, scurtă și deasă, devine mai aspră vara. Părul lânos este mai des pe timpul iernii decât al verii. Firele părului de contur pot fi de 3 cm în lungime iarna, dar de 2 cm vara. Aceste caracteristici indică izbucnirea năpârlirii în sezonul cald, de obicei în octombrie și noiembrie. Picioarele din spate sunt mai lungi decât picioarele din față, așa că corpul pare să se încline dinspre crupă.

Caracalii masculi au lungimea capului plus cea a trunchiului de 78–108 cm, iar a cozii de 21–34 cm; greutatea a 77 de caracali masculi a variat de la 7,2 până la 19 kg. Caracalii femele au lungimea capului plus cea a trunchiului de 71–103 cm, iar a cozii de 18–31,5 cm; greutatea a 63 de caracali femele a variat de la 7 până la 15,9 kg.

Caracalul este adesea confundat cu un râs, căci ambele felide au ciuf la ureche. Totuși, un notabil punct diferențiator între cele două este că râșii, adică speciile din genul Lynx, au puncte și pete pe blană, în timp ce caracalul nu prezintă niciun astfel de semn pe blană. Pisicile aurii africane au o constituție similară cu cea a caracalului, dar acestea au o culoare mai închisă și le lipsesc ciufurile de la urechi. Servalul (Leptailurus serval), care este cu caracalul, poate fi diferențiat de acesta prin lipsa ciufurilor de la urechi, prin punctele albe din partea din spate a urechilor, blana cu puncte, picioarele mai lungi, coada mai lungă și urmele de labe mai mici.

Craniul caracalului este voluminos și rotunjit, prezentând largă, o creastă supraoccipitală normală și precum și o falcă inferioară puternică. Caracalul are în total 30 de dinți; formula dentală este . Dentiția de lapte este . Caninii sunt ascuțiți și de maxim 2 cm în lungime. Caracalului îi lipsesc cei de-ai doilea premolari superiori, iar molarii superiori sunt extrem de mici. Labele mari au fiecare câte patru degete la picioarele din spate și câte cinci la picioarele din față. Primul deget al piciorului din față rămâne deasupra solului și prezintă gheara rudimentară. Ghearele ascuțite și retractabile sunt mai mari, dar mai puțin curbate la picioarele din spate.

Răspândire și habitat

În Africa, caracalul este răspândit la nivel larg la sud de Sahara, dar considerat rar în Africa Nordică. În Asia, se găsește pornind de la Peninsula Arabică, Orientul Mijlociu, Turkmenistan și Uzbekistan până în vestul Indiei. Viețuiește în păduri, savane, smârcuri situate la altitudine joasă, semideșerturi și , dar preferă zone uscate care au disponibilitate redusă a covorului vegetal și în care au loc puține precipitații. În habitatele montane, precum în , se găsește la o altitudine maximă de 3.000 m.

În masivul din Etiopia pot fi văzuți de-a lungul șoselelor, uneori ca cadavre ale unor caracali uciși de vehiculele care circulă pe acele șosele.

În Emiratul Abu Dhabi, un caracal mascul a fost fotografiat de o în Parcul Național , , în primăvara anului 2019, aceasta fiind prima astfel de înregistrare de la mijlocul anilor 1980 încoace.

În sudul Turciei, caracalii sunt prezenți în provinciile Antalya și Muğla într-o rezervație naturală care este folosită în mod regulat pentru activități recreative și agricole. Totuși, aceștia evită oamenii și sunt mai mult activi pe timpul nopții. În Uzbekistan, caracalii au fost înregistrați numai în regiunile deșertice ale și Deșertului Kîzîlkum. Din 2000 până în 2017, 15 indivizi au fost văzuții vii, dar cel puțin 11 au fost omorâți de păstori.

În Iran, caracalul a fost înregistrat în Rezervația Abbasabad Naein, Aria Protejată Bahram’gur, și .

În India, caracalul se găsește în și .

Ecologie și comportament

Caracalul este de obicei nocturn, deși ceva activitate poate fi de asemenea observată în timpul zilei. Cu toate acestea, felida este atât de discretă și dificil de observat, încât activitatea sa din timpul zilei poate trece neobservată cu ușurință. Un studiu din Africa de Sud a indicat că caracalii sunt cel mai mult activi când temperatura aerului scade sub 20 °C; activitatea încetează în general la temperaturi mai mari. Fiind o felidă solitară, caracalul se găsește în principal singur sau în perechi; singurele grupuri văzute sunt cele formate din mamă și puii ei. Femelele la estru se împerechează temporar cu masculi. Fiind un animal teritorial, caracalul marchează roci și vegetație de pe teritoriul său cu urină și probabil și cu fecale, care nu sunt acoperite cu sol. Ascuțirea ghearelor sale este importantă, iar caracalul în general nu formează grămezi de fecale. În Israel, masculii înregistrați aveau în medie teritorii cu suprafața de 220 km², în timp ce femelele aveau teritorii cu suprafața de în medie 57 km². Teritoriile masculilor variază în Arabia Saudită, de la 270 până la 1.116 km². În , domeniile vitale variază de la 4 până la 6,5 km². Aceste teritorii se suprapun intens. Ciufurile de la ureche care ies în evidență și semnele faciale servesc adesea ca o metodă de comunicare vizuală; au fost observați caracali interacționând reciproc mutându-și capul dintr-o parte în alta în așa fel încât ciufurile să tremure scurt. La fel ca la alte felide, caracalul miaună, mârâie, sâsâie, scuipă și .

Dietă și vânarea prăzii

Fiind o carnivoră, caracalul vânează de obicei rozătoare și alte mamifere mici, precum și păsări. În Africa de Sud vânează antilope și , șobolani , damani de stâncă și iepuri ai Capului. Mamiferele constituie de obicei cel puțin 80 % din dieta sa, iar antilopele mai mari precum kudu tineri, impale, Tragelaphus sylvaticus, Redunca fulvorufula și antilope tsipi putând intra și ele în atenția alimentară a caracalului. Procentul rămas constă în șopârle, șerpi și insecte. Rozătoarele constituie o parte semnificativă din dieta sa în vestul Indiei. Se hrănește dintr-o varietate de surse, dar tinde să se axeze pe cea mai abundentă. În Africa de Sud, caracalii au fost înregistrați vânând animale mici din șeptel în zone unde se cresc oi și capre. Șeptelul reprezintă cu toate acestea numai o mică și sezonieră parte a dietei sale și este consumat numai atunci când prada sălbatică este rară. Mănâncă ocazional graminee și struguri pentru a își curăța sistemul imunitar și stomacul de orice paraziți. Viteza și agilitatea caracalului îl fac pe acesta un vânător eficient, capabil de a doborî prăzi de două până la trei ori mai mari decât el. Puternicele sale picioare îi permit să sară mai mult de 3 m în aer pentru a prinde păsările de aripi. În aer poate chiar să se răsucească și să își schimbe direcția. Este un cățărător priceput. Își urmărește prada până ce se află la 5 m de ea, după care țâșnește. Pe când prăzile mari precum antilopele sunt sufocate cu o mușcătură de partea din față a gâtului, prăzile mai mici sunt ucise de o mușcătură din partea de spate a gâtului. Prăzile ucise sunt consumate imediat, fiind mai puțin frecvent târâte către covorul vegetal. Se întoarce la vânaturile mari dacă este neperturbat. S-a observat că începe să se hrănească cu antilopele ucise pornind de la părțile din spate. Se poate hrăni câteodată cu hoituri, dar așa ceva nu a fost observat frecvent.

Reproducere