Asediul Vukovarului (în , în ) a fost o luptă care a durat 87 de zile, desfășurată în orașul Vukovar din estul Croației. Asedierea orașului s-a făcut de către Armata Populară Iugoslavă (Jugoslovenska Narodna Armija – JNA) și Armata Republicii Sârbe Krajina sprijinite de diverse forțe paramilitare sârbe, cu intenția de a desprinde localitatea de Croația și de a o anexa Republicii Sârbe Krajina, care să formeze o uniune cu Serbia și Muntenegru. Asediul s-a desfășurat între august și noiembrie 1991, în timpul Războiului Croat de Independență. Orașul a fost apărat de diverse detașamente militare croate și de voluntari. Asediul s-a terminat cu înfrângerea Gărzii Naționale Croate (Zbor Narodne Garde - ZNG), distrugerea Vukovarului, moartea a cel puțin 3,000 de persoane, precum și purificarea etnică a cel puțin 20,000 de croați din oraș și din împrejurimi. În actul de acuzare împotriva fostului președinte iugoslav Slobodan Miloșevici, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a oferit o descriere sumară a evenimentelor:
Conform unor estimări, artileria sârbă a tras până la un milion de obuze către Vukovar. A fost primul oraș european ras de pe fața pământului de la Al Doilea Război Mondial. Oficialii croați au estimat costul pagubelor la 2.5 miliarde de dolari. Deși bătălia a reprezentant o pierdere semnificativă și simbolică pentru Croația, care nu a recâștigat controlul orașului decât în 1998, când refugiații croați au putut, în sfârșit, să se întoarcă la casele lor, a fost totuși o victorie foarte costisitoare pentru Armata Populară Iugoslavă și a câștigat sprijin internațional pentru independența Croației. De asemenea, este considerată un punct de cotitură în desfășurarea războiului.Scrinia Slavonica br. 2/2002. D. Marijan: Bitka za Vukovar 1991.(sumar în engleză)
Context Vukovar este un important centru regional la granița dintre Croația și Serbia, situat pe malul drept al fluviului Dunărea. Este un port fluvial major și capitala a ceea ce era, înainte de război, o zonă mixtă din punct de vedere etnic. În municipalitatea Vukovar, care include orașul și satele din împrejurimi, recensământul din 1991 a înregistrat 84,189 de locuitori, din care 36,910 de croați (43.8%), 31,445 de sârbi (37.4%), 1,375 de maghiari (1.6%), 6,124 care s-au declarat iugoslavi (7.3%), și 8,335 (9.9%) alții sau nedeclarați.TPI, Mrkšić et al. Third Consolidated Amended Indictment, 15 noiembrie 2004
Preludiul asediului left|thumb|250px|Casă distrusă în Vukovar
Pe 25 iunie 1991, Croația și-a declarat independența față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Liderii politici ai minorității sârbe din Croația au reacționat cu vehemență, organizând proteste la scară largă și, ulterior, punând mâna pe arme împotriva guvernului croat pe teritorii întinse din țară, începând cu 1990. Aceste mișcări au fost sprijinite de conducerea sârbă, la vârful căreia se afla Slobodan Miloșevici, și de Statul major dominat de sârbi al Armatei Populare Iugoslave.; Paragraph 8 (Versiunea HTML provine de pe site-ul Institutului Olandez pentru Drepturile Omului (SIM)])</ref>
În această etapă a conflictului iugoslav, obiectivele lui Miloșevici și ale Armatei Populare Iugoslave difereau întrucâtva. Miloșevici intenționa să sprijine secesiunea de Croația a comunităților rebele sârbe și să le integreze într-o Iugoslavie dominată de Serbia. Conducerea Armatei Populare sprijinea și ea rebeliunea sârbă, însă voia mai mult, și anume să distrugă în fașă noul stat croat. Conform fostului șef al armatei, Veljko Kadijević, planul era avansarea în Croația, capturarea capitalei Zagreb și distrugerea forțelor armate ale acestui stat.Kadijević, V. Moje vidjenje raspada (1993) Odată realizat acest lucru, noua Iugoslavie își putea stabili singură granița vestică, reducând mult din teritoriul Croației. Un element cheie în acest plan era folosirea forțelor armate combinate pentru ocuparea regiunii majoritar sârbe a Slavoniei de Est, apoi avansarea spre vest, către Zagreb, forțând capitularea statului croat.
Regiunea se afla deja în centrul unei îndelungate crize politice. HDZ, partidul naționalist croat aflat la conducere, avea o influență directă redusă în municipalitatea Vukovar, nereușind să câștige niciuna din cele cinci circumscripții electorale în alegerile din 1990. În iulie 1990, adunarea municipală din Vukovar, dominată de sârbi, a intrat în conflict direct cu guvernul secesionist croat, când a refuzat să recunoască noua constituție a Croației, care reducea ca importanță statutul politic al minorității sârbe. Adunarea era dominată de Liga Comuniștilor. Un inginer agronom sârb, Slavko Dokmanović, a fost ales președintele adunării.
În primăvara anului 1991, miliții paramilitare din Serbia, antrenate să lupte în Croația, au fost sprijinite și finanțate de Slobodan Miloșevici prin Ministerul de Interne sârb (MUP). Paramilitarii sârbi au aprovizionat cu arme populația sârbă a suburbiei Borovo, aflată la periferia Vukovarului, ceea ce a dus ulterior la asasinatele din Borovo Selo. Propaganda desfășurată atât de Belgrad, cât și de Zagreb, a sporit tensiunea, radicalizând și mai mult populația locală și încurajând fiecare tabără să o considere pe cealaltă drept dușman.
Forțele oponente right|thumb|220px|Ruine în Vukovar
Forțele croate Vukovar era apărat de o forță în număr de circa 1,800 de persoane, alcătuită din localnici, Brigada 204 a Gărzii Naționale Croate și trupe ale Ministerului de Interne. Niciuna din aceste formațiuni nu avea pregătire militară.p. 54 - În ciuda numărului lor mic și a slabei înzestrări cu armament, croații erau mult mai motivați decât oponenții lor în apărarea localității, deoarece în unele cazuri familiile lor locuiau chiar în oraș. De asemenea, ei beneficiau de avantajul defensiv oferit de câmpul de luptă urban.Gow, J. The Serbian Project and its Adversaries, p. 159-160 (C. Hurst & Co, 2003)
Dedaković și Șeful de Stat Major al apărătorilor, Branko Borković, au jucat un rol cheie în conceperea tacticilor defensive care au împiedicat o lungă perioadă de timp pătrunderea Armatei Populare Iugoslave în Vukovar. Ei au creat o structură de comandă unificată, care a realizat o singură brigadă dintr-un număr anterior de formațiuni separate. Tacticile lor s-au concentrat pe crearea unui sistem defensiv integrat, bazat pe minarea drumurilor de acces în localitate, pe echipe antitanc mobile, lunetiști și puncte de rezistență fortificate. Această combinație avea ca scop încetinirea și disiparea atacurilor Armatei Populare Iugoslave, până în punctul în care contraatacurile ar fi putut forța o retragere a acesteia.
Forțele iugoslave/sârbe Forțele atacatoare era un amestec de soldați ai Armatei Populare Iugoslave, recruți din Forțele Sârbe de Apărare a Teritoriului (Teritorijalna Obrana sau TO), cetnici (paramilitari naționaliști sârbi) și miliții sârbe locale, numărând în total circa 50,000 de oameni.Balkan Battlegrounds (CIA - Agenția Centrală de Investigații, 2002) Deși, în teorie, erau de departe mai puternice și mai bine echipate decât forțele croate, moralul lor era adesea scăzut, conducerea trupelor neprofesionistă, iar dezertările constante reduceau din tăria și capacitatea de luptă a multor unități. Mulți soldați ai Armatei Populare Iugoslave nu erau sârbi, un număr mare din ei fiind bosniaci, etnici albanezi din Kosovo, etnici croați sau maghiari din Vojvodina. Aceștia nu sprijineau în mod deosebit nici naționalismul sârb, nici cauza unei Iugoslavii unite. Soldații de altă origine decât cea sârbă erau priviți cu neîncredere de către corpul ofițeresc dominat de sârbi, iar mulți dezertau din fața unei lupte în care pentru ei nu simțeau nicio miză, deși populația ne-sârbă manifesta simpatie față de rezistența croată.
Moralul scăzut era o problemă și pentru soldații sârbi ai JNA, iar dezertările și protestele erau frecvente la majoritatea recruților. Războiul era nepopular și în Serbia, iar JNA a avut severe probleme în a mobiliza soldații pentru luptă. O altă problemă era coordonarea greoaie între fracțiunile sârbe implicate în asediu. Chiar și în interiorul Armatei Populare Iugoslave existau dificultăți în a stabili un lanț unificat de comandă între diferitele corpuri și divizii de pe câmpul de luptă. Cu atât mai anevoioasă era coordonarea manevrelor cu milițiile Forțelor de Apărare a Teritoriului, grupurile paramilitare și milițiile sârbe locale.
Fazele timpurii ale conflictului
Pe 9 aprilie 1991, Dokmanović a transmis o scrisoare patetică președintelui croat Franjo Tuđman, insistând că „situația curentă din Vukovar este extrem de critică și amenință să escaladeze în orice moment într-un conflict interetnic cu posibile consecințe permanente, tragice și neprevăzute, sporită de intensificarea înarmării populației civile, care continuă și care cauzează atmosfera de frică și lipsa absolută de încredere a întregii populații în orice instituție guvernamentală.”
Primele victime de la Vukovar au apărut în mai 1991, când doi polițiști croați au fost luați prizonieri în Borovo Selo. Un detașament de poliție al Ministerului Croat de Interne (MUP) a fost trimis în ajutorul lor pe 2 mai, dar a fost atacat cu tiruri puternice de arme, 12 polițiști fiind uciși și alți 20 răniți. În urma asasinatelor din Borovo Selo, relațiile dintre croați și sârbi s-au înrăutățit dramatic, iar atacurile intercomunitare au început să se petreacă și în alte locuri din Croația în următoarele luni.Little, A. & Silber, L. The Death of Yugoslavia (Penguin, 1996)
Pe parcursul lui iulie și august 1991, guvernul croat a început progresiv să piardă controlul Slavoniei de Est, pe măsură ce forțele paramilitare și milițiile sârbe locale, adesea sprijinite de unități ale JNA staționate în zonă, au început să alunge oficialii guvernamentali, să ridice baricade și să planteze câmpuri de mine.
Armata Populară Iugoslavă a ocupat poziții pe celălalt mal al Dunării, în timp ce canoniere ale JNA patrulau fluviul. Atacuri sporadice de mortiere asupra Vukovarului au început în iulie, iar tirurile de artilerie s-au făcut simțite începând cu sfârșitul lunii august. La acea dată, în urma afluxului de refugiați, populația orașului se redusese deja la 15,000 de persoane. Cei rămași alcătuiau un amestec de croați, sârbi și alte naționalități. În acel moment, Vukovar era deja în mare parte înconjurat de teritorii ocupate de sârbi, iar începând din 25 august a devenit subiectul unor atacuri aeriene și de artilerie regulate. Cu toate acestea, JNA nu făcuse încă nicio încercare de a captura orașul. Luptele se rezumau în principal la schimburi intense de focuri între zonele controlate de croați, respectiv de sârbi.Balkan Battlegrounds (Central Intelligence Agency, 2002)
Bătălia: faza I thumb|right|220px|Harta operațiunilor militare în estul Slavoniei,septembrie 1991 - ianuarie 1992 Începând de pe 25 august, Vukovar s-a aflat sub un bombardament constant de artilerie și rachete. În multe părți ale țării au erupt lupte serioase, iar începând cu septembrie 1991, guvernul croat pierduse controlul a aproape o treime din teritoriu. Forțele sale erau slab echipate și, fără acces la armament greu, erau incapabile să opună o rezistență reală oponenților lor, mult mai bine înarmați. JNA, ca armată națională a Iugoslaviei, era încă desfășurată pe tot teritoriul Croației și era văzută ca o amenințare majoră a secesiunii republicii de Federația Iugoslavă. De asemenea, era acuzată că sprijină activ rebeliunea sârbă din Krajina, iar la jumătatea anului 1991 majoritatea croaților o priveau ca pe o forță ostilă.