Georges Brassens () a fost un poet, cântăreț-compozitor francez.
Se axează pe muzică și interpretare, acompaniindu-se singur la chitară, pentru multe dintre poeziile sale. În plus față de propriile sale texte, aranjează pe muzică versuri scrise de François Villon, Victor Hugo, Paul Verlaine, Paul Fort sau Louis Aragon. În 1967 el a primit Grand prix de poésie al Academiei franceze.
A înregistrat paisprezece albume între 1952 și 1976. Autor de melodii populare franceze, inclusiv: Le Gorille, Les Copains d'abord, Chanson pour l'Auvergnat, Les Amoureux des bancs publics, La Mauvaise Réputation, Je me suis fait tout petit, Les Trompettes de la renommée, Supplique pour être enterré à la plage de Sète…
Biografie Georges Brassens s-a născut într-un cartier sărac al portului Cette (numele orașului nu se scria Sète până în 1928, o schimbare a ortografiei a fost menționată de el în cântarea Jeanne Martin). În casa familiei locuiește cu mama sa - Elvira, născută Dagrosa († 1962), tatăl lui - Jean-Louis († 1965), sora lui vitregă - Simone Comte (1912-1994), născută din prima căsătorie a mamei sale, și bunicii din partea tatălui - Jules și Marguerite.
Mama sa, a cărei părinți sunt de origine din Marsico Nuovo în regiunea Basilicata a Italiei de Sud, este o catolică foarte evlavioasă. Văduvă de război a lui Alphonse Compte (27.08.1881-28.10.1914), care avea o fiică, Simone, dintr-o altă căsătorie. În 1919 Elvira s-a măritat cu Jean-Louis Brassens, un antreprenor în zidărie. Tatăl lui George a fost un om liniștit, generos, liber-cugetător, anticleriac și cu mare independență de spirit. Două caractere foarte diferite, cu un lucru comun: gustul muzicii. În plus, toată lumea cântă acasă. Pe fonograf: discurile lui Jean Nohain, Mireille, Tino Rossi sau Ray Ventura et ses Collégiens.
Anii treizeci: Sète În conformitate cu dorințele mamei sale, Georges a început școala la vârsta de 4 ani în instituția catolică a surorilor de la Saint-Vincent. A absolvit doi ani mai târziu pentru a merge la școala locală, potrivit dorințelor tatălui său. La 12 ani, a intrat la liceu. Georges este departe de a fi un elev studios. Prietenii lui îl descriu mai degrabă ca visător în clasă. Dar, după școală, el preferă jocurile, bătaia, scăldatul în mare și vacanțele. Așa că, până când carnetul său de note nu se îmbunătățește, mama sa îi refuză lecțiile de muzică. Prin urmare, ignoră orice teorie muzicală, dar lucrul acesta nu îl împiedică să scrie melodii pentru primele sale poezii.
Alphonese Bonnafe În 1936, el își împărtășește poeziile cu profesorul său de franceză, Alphonse Bonnafe, alias ”Boxeorul”. Adolescentul a fost încurajat să-și prezinte unele dintre rimele sale. Departe de a-l descuraja, profesorul l-a sfătuit să aibă mai multă rigurozitate și interes în tehnica de versificație și abordare a rimei. În poezie și cântarea populară adaugă pasiunea sa pentru noile ritmuri din America ascultate la TSF: și anume jazz-ul. În Franța, Charles Trent combina tot ceea ce iubește. Va fi un model.
Reputație infamă Interesul său crescând în poezie nu dă la o parte gustul său pentru ”quatre cents coups”. La 16 ani, în primăvara anului 1938, el este implicat într-o aventură nefericită. În scopul de a face bani de buzunar, grupul de prieteni din care face parte comite niște jafuri mărunte. Din comoditate, rudele sunt principalele victime. Georges, între timp, fură un inel și o brățară de la sora lui. Aceste jafuri repetate aduc orașul în zarvă. Când într-un sfârșit poliția arestează vinovații, cazul stârnește un scandal. Indulgent, Jean-Louis Brassens nu depune plângere când se caută la secția de poliție. Ca admirație față de atitudinea tatălui său, face o cântare: Les Quatre Bacheliers (Cei patru burlaci). ”Dar știu că un copil pierdut [...] a avut noroc, atunci când el, fără rușine, un tată de care?” (« Mais je sais qu'un enfant perdu […] a de la chance quand il a, sans vergogne, un père de ce tonneau-là »). Din respect pentru tatăl său, nu va cânta decât după moartea acestuia.
La rândul său, acest incident se soldează, în 1939, cu o condamnare la închisoare cu suspendare. Nu se va întoarce la liceu. A petrecut vara singur în casă (a lăsat să-i crească mustața). Pe 3 septembrie, este declarat războiul împotriva Germaniei. Ar fi putut deveni zidar ca tatăl său, dar fără nici un rezultat, el nu a fost mulțumit cu acea perspectivă. Și-a convins părinții să-l lase să își încerce norocul la Paris și să scape de Sète unde reputația sa a avut de suferit ca urmare a acelei întâmplări.
Anii patruzeci: Paris-Basdorf-Paris
Paris În februarie 1940, Georges este găzduit, precum s-au înțeles cu părinții lui, de mătușa lui Antoinette Dagrosa în arondismentul XIV. În casă este un pian. El va profita să stăpânească instrumentul folosind o metodă, în ciuda lipsei sale de cunoștințe de teoria muzicii. Pentru că nu trăiește pe cheltuiala sa, precum a promis, își caută un loc de muncă. Obține postul de ucenic într-o turnătorie a uzinelor Renault. Acest lucru nu va dura; 3 iunie, Parisul și regiunile sale sunt bombardate și uzina Billancourt este afectată. Pe 14, armata germană a intrat în capitală. Acesta este exodul. Georges se întoarce în orașul său natal. Vara următoare, sigur că viitorul său nu este acolo, s-a întors la mătușa sa, într-un Paris ocupat de Wehrmacht. Toată munca fiind acum sub avantajul ocupantului, nu s-a mai pus problema să caute de lucru.
Georges își petrece zilele la biblioteca județeană din cartier. Conștient de lacunele sale în materie de poezie, a învățat versificație citind Villon, Baudelaire, Verlaine, Hugo și alți autori. A acumulat o mare cantitate de cultură literară ce-l conduce să scrie primele sale cărți de poezii: Les Couleurs vagues, Des coups d'épée dans l'eau, anunțând stilul melodiilor ce aveau să vină și À la venvole, unde anarhismul său a apărut. Aceasta din urmă a fost publicată în 1942, cu bani de la familia lui: prietenii lui, mătușa sa și chiar o prietenă de mai târziu, o croitoreasă pe nume Jeanne Bonniec care apreciază cântecele sale (ea s-a măritat în iunie cu Marcel Planche, pictor-reparator de mașini, la negru).
Basdorf În februarie 1943, naziștii germani cer guvernului de Vichy să stabilească un serviciu de muncă obligatoriu (fr. STO, ro. SMO). Georges, 22 ani, este chemat la primăria arondismentului XIV unde a primit foaia de instrucțiuni personală. Pentru evaziune sunt represalii severe. La 8 martie, el se afla la gara de Est pentru a pleca în Germania, către tabăra de lucrători Basdorf, aproape de Berlin. Acolo, el a lucrat la fabrica de motoare de aeronave BMW.
Adesea este observat fiind cufundat în cărți sau scriind melodii care îi distrau tovarășii, și după aceea un roman început la Paris, Lalie Kakamou. Leagă prietenii, cărora le rămâne fidel tot restul vieții – mai ales cu Andre Larue, Rene Iskin și, în special, Pierre Onteniente, bibliotecarul de la care împrumuta regulat carțile.
În martie 1944, Georges Brassens beneficiază de o permisiune de cincisprezece zile. Profită de ocazie și nu se mai întoarce în Germania.
Jeanne La Paris, el a trebuit să găsească o ascunzătoare, deoarece este imposibil să cu amenințările Gestapo-ului și apoi să se odihnească la mătușa Antoinette. Jeanne Planche, cu treizeci de ani mai în vârstă, a acceptat cu greu să-i găzduiască nepotul. Cu soțul ei, Marcel, ea locuiește într-o casă foarte modestă la numărul 9 de pe Impasse Florimont. Georges s-a refugiat pe 21 martie 1944, așteptând finalul războiului. Se spăla cu apă rece, nu avea nici gaze, nici electricitate (prin urmare nici radio), sau canalizare. În curtea mică, o menajerie: câini, pisici, canari, țestoase, șobolani, un canar, un șoim... și faimoasa rață celebrată printr-un cântec. El are douăzeci și doi de ani.
În acest cocon – el se trezește la 5 dimineața și se culcă o dată cu soarele (ritm ce va fi păstrat în majoritatea vieții sale), a continuat să scrie romanul său și a compus melodii cu acompaniamentul unui vechi banjo.
Cinci luni mai târziu , pe 25 august, este eliberarea de la Paris. Libertatea a făcut mici schimbări. Cu acordul lor, s-a stabilit definitiv în Planche. Cu permisul său de bibliotecă recuperat, Brassens se întoarce la învățatul de poezie și se devotă literaturii din nou.
Sfârșitul războiului, pe 8 mai 1945, marchează revenirea la Paris a prietenilor de la Basdorf. O dată cu reîntoarcerea prietenilor săi, Brassens intenționează să creeze un ziar cu tendință anarhistă, Le Cri des gueux ("Țipătul cerșetorilor"). După primul număr, din lipsă de fonduri suficiente, proiectul s-a întrerupt rapid.
Între timp, ridică, împreună cu Emile Miramont (un prieten din Sète) și Andre Larue (întâlnit la Basdorf), <<Partidul preistoric> care vizează în primul rând ridiculizarea celorlalte partide politice și pledează pentru revenirea la un mod mai simplu de viață. Acest partid nu va mai vedea lumina zilei, ca urmare a abandonului lui Miramont.
Cu sprijinul financiar al lui Jeanne , a cumpărat chitara unui prieten. Aceasta îl va ridica.
În 1946, el a moștenit pianul mătușii Antoinette, decedată în iulie. În acei ani, el simte primele dureri de spate însoțite de colică renală.
Libertar
În 1946, s-a împrietenit cu activiștii libertarieni ( în special cu pictorul Marcel Renot și cu poetul Armand Robin) și a citit Mikhail Bakunin, Pierre-Joseph Proudhon și Peter Kropotkin. Aceste lecturi și întâlniri l-au condus să se implice în mișcare și să scrie câteva articole în ziarul Fédération anarchiste și Le Libertaire (acum Le Monde libertaire) sub pseudonimele Geo Cedille, Gilles Colin, Charles Brenns, Georges, Charles Malpaye sau Pepin Dead. El are, de asemenea, un loc de muncă secundar, neplătit, ca sub-editor și corector. Articolele lui sunt virulente, nuanțate cu umor negru, față de tot ceea ce încalcă libertățile individuale. Violența prozei sale nu are sprijin unanim din partea colegilor lui.
Colaborează, de asemenea, la buletinul periodic al <<Confédération nationale du travail>> (Confederația națională a muncii).
În iunie 1947, el a părăsit Federația păstrând intactă simpatia lui pentru anarhiști (mai târziu, Brassens apare regulat, în mod voluntar, la galele organizate de Le Monde libertaire).
Romanul său este finalizat și în toamnă este publicat în contul autorului. Lalie Kakamou a devenit La Lune écoute aux portes. Ștampilat NRF, acoperire plagiat, pentru a-i provoca pe cei de la casa Gallimard. Brassens a scris o scrisoare editorului în cauză pentru a raporta această glumă. Împotriva tuturor șanselor, nu va avea loc nici o reacție.
Püppchen Ca să evite gelozia lui Jeanne, Georges a trăit aventuri amoroase clandestine. A fost în special Jo, 17 ani (Iunie 1945 – August 1946). O relație tumultoasă care i-a inspirat probabil câteva melodii: Une jolie fleur P... de toi și, în special, Le Mauvais Sujet repenti (modificare a Souvenir de parvenue deja scris la Basdorf).
În 1947, el s-a întâlnit cu Ioha Heiman (1911-1999, care a murit la 18 ani după el și au fost îngropați împreună). Originară din Estonia, ea este cu zece ani mai în vârstă ca el – cu afecțiune el o numește ”Püppchen”, păpușă în limba germană, dar ei vor scrie și <<Pupchen>> (nume gravat și pe mormânt). Acum, noi nu vom ști alte cuceriri feminine ale sale. El nu se va însura, sau va locui împreună cu cineva. El a scris J’ai rendez-vous avec vous, Je me suis fait tout petit (devant une poupée), Saturne și Rien à jeter.
Talentele sale de poet și muzician au ajuns la maturitate. Multe melodii sunt deja scrise. Practic toate melodiile sale din acea vreme, alese pentru a le înregistra au devenit celebre, precum Le Parapluie, La Chasse aux papillons, J'ai rendez-vous avec vous, Brave Margot, Le Gorille, Il n'y a pas d'amour heureux.