Bătălia de la Quebec (1775)

Bătălia de la Quebec (în ) s-a dat la 31 decembrie 1775 între forțele Armatei Continentale americane și apărătorii britanici ai orașului Quebec, la începutul Războiului American de Independență. Bătălia a reprezentat prima mare înfrângere pentru americani în acest conflict și s-a soldat cu mari pierderi. Generalul Richard Montgomery a murit, Benedict Arnold a fost rănit, iar Daniel Morgan și alți 400 de oameni au căzut prizonieri. Garnizoana orașului, un amestec pestriț de trupe regulate și localnici voluntari în frunte cu guvernatorul Quebecului, generalul Guy Carleton, au suferit pierderi minore.

Armata lui Montgomery capturase Montrealul la 13 noiembrie, iar la începutul lui decembrie făcuse joncțiunea cu o forță condusă de Arnold, ai cărui oameni mărșăluiseră prin sălbăticia New Englandului de Nord. Guvernatorul Carleton se refugiase din Montreal la Quebec, care era următorul obiectiv al americanilor, iar orașul a fost întărit cu trupe în ultimul moment înainte de sosirea atacatorilor. Îngrijorat că în curând vor expira contractele soldaților săi, Montgomery a lansat pe finalul anului un atac pe o furtună de zăpadă care putea ascunde mișcările armatei sale. Planul era ca unele contingente separate conduse de Montgomery și Arnold să conveargă în zona joasă a orașului, după care să escaladeze zidurile ce protejau centrul. Forța lui Montgomery s-a întors după ce acesta a fost ucis de o salvă de tun la începutul luptei, dar forța lui Arnold a pătruns mai mult în periferiile orașului. Arnold a fost și el rănit la începutul atacului și a lăsat conducerea asaltului în seama lui Morgan înainte de a fi încercuit la marginea orașului și obligat să se predea. Arnold și americanii au continuat să asedieze ineficient orașul până în primăvară, când au sosit întăriri ale britanicilor.

În bătălie și în asediul ce a urmat, canadienii francofoni au fost activi de ambele părți ale conflictului. Forțele americane au primit provizii și ajutor logistic din partea unor localnici, și, pe de altă parte, printre apărătorii orașului se aflau și numeroși voluntari. Când americanii s-au retras, ei au fost însoțiți de mai mulți susținători ai lor; cei rămași în urmă au fost supuși diferitelor pedepse după ce britanicii au recâștigat controlul asupra provinciei.

Context thumb|upright|right|General de brigadă Richard Montgomery, gravură după un portret de Alonzo Chappel

La scurt timp după izbucnirea Războiului American de Independență în aprilie 1775, o mică forță condusă de Ethan Allen și Benedict Arnold a capturat importanta cetate de la Ticonderoga la 10 mai. Arnold a continuat cu un raid asupra Fortului Saint-Jean nu departe de Montreal, alarmând administrația britanică de acolo.Lanctot (1967), pp. 44–45 Aceste acțiuni i-au determinat pe liderii britanici și pe cei rebeli să ia în calcul posibilitatea unei invazii a provinciei Quebec de către forțele rebele ale celui de al Doilea Congres Continental, iar guvernatorul Quebecului, generalul Guy Carleton, a început să mobilizeze forțele defensive ale provinciei. După ce a respins la început ideea unui atac asupra Quebecului, Congresul l-a autorizat pe comandantul Departamentului de Nord al Armatei Continentale, general-maior Philip Schuyler, să invadeze provincia dacă va considera că este necesar. Schuyler a început imediat să acționeze în sensul obținerii de oameni și materiale pentru o expediție la Ticonderoga și Fort Crown Point. Ca parte a unei ofensive propagandistice americane, în provincie au circulat scrisori din partea Congresului și din partea Adunării Provinciale New York, prin care se promitea eliberarea de guvernul oprimant.Lanctot (1967), pp. 47–49,63 Benedict Arnold, trecut cu vederea la alegerea comandantului expediției, l-a convins pe generalul George Washington să autorizeze o a doua expediție prin zonele sălbatice ale ceea ce este astăzi statul Maine direct către Quebec City.Lanctot (1967), p. 97

Armata Continentală a început să avanseze spre Quebec în septembrie 1775. Scopul său, așa cum era el declarat într-o proclamație a generalului Schuyler, era de a „îndepărta, pe cât posibil, trupele Marii Britanii” care „sub ordinele unui guvern despotic ... urmăresc să-și pună concetățenii și frații sub jugul grelei robii.”Smith (1907), vol 1, p. 326 Generalul de brigadă Richard Montgomery a condus forțele din Ticonderoga și Crown Point de-a lungul Lacului Champlain, a asediat cu succes Fort St. Jean, și a capturat Montrealul la 13 noiembrie. Arnold a condus o forță de 1.100 de oameni din Cambridge, Massachusetts într-o expediție prin Maine către Quebec la scurt timp după plecarea lui Montgomery din Ticonderoga.Stanley (1973), pp. 37–80

O importantă speranță a americanilor care au înaintat înspre Quebec era cea că populația catolică franceză canadiană a provinciei și a orașului se va ridica împotriva dominației britanice: cum britanicii preluaseră controlul asupra provinciei în urma Războiului Francez și Indian din 1760, existau dificultăți și conflicte pe de o parte între populația locală și pe de altă parte armata britanică și administrația civilă protestantă și anglofonă. Tensiunile au fost atenuate prin adoptarea Legii Quebecului din 1774, prin care catolicii au reprimit unele drepturi civile și biserica catolică a fost recunoscută. Majoritatea locuitorilor francezi ai Quebecului au ales să nu joace un rol activ în campania americană, în parte deoarece ajunseseră să accepte dominația britanică, sub care beneficiau de libertatea de a practica religia catolică și de a-și păstra limba și cultura franceză.Black (2009), pp. 52–53

Pregătirile britanicilor Apărarea provinciei Generalul Carleton începuse să pregătească defensiva provinciei imediat după ce a aflat de raidul lui Arnold de la St. Jean. Deși și-a concentrat mare parte din modesta sa forță la Fort St. Jean, Carleton a lăsat garnizoane ale trupelor regulate britanice la Montreal și Quebec.Stanley (1973), pp. 21–36 Carleton a urmărit înaintarea invaziei americane, primind ocazional comunicații interceptate dintre Montgomery și Arnold. Guvernatorul locotenent Hector Cramahé, însărcinat cu apărarea Quebecului în timp ce Carleton se afla la Montreal, a organizat în septembrie o miliție de câteva sute de voluntari. El era pesimist și credea că forțele sale nu erau ceva pe care să pui multă bază, estimând că doar jumătate din trupe sunt demne de încredere.Smith (1907) vol 2, pp. 10–12 Cramahé a cerut de numeroase ori întăriri militare de la cartierul general din Boston, dar toate au fost în zadar. Mai multe vase cu soldați au fost deturnate și au ajuns în New York, iar viceamiralul Samuel Graves, comandantul flotei din Boston, a refuzat să aloce vase pentru transportul trupelor până la Quebec deoarece iarna care se apropia avea să închidă râul Sfântul Laurențiu.Smith (1907) vol 2, pp. 14–15

thumb|right|upright|Guy Carleton, comandantul forțelor din oraș (pictor anonim) Când la Quebec au ajuns la 3 noiembrie informații sigure că marșul lui Arnold reușise și că el se apropia de oraș, Cramahé a început să crească paza și a înlăturat toate bărcile de pe malul sudic al râului Sf. Laurențiu.Smith (1907) vol 2, pp. 9–10 Vestea apropierii lui Arnold a dus la creșterea numărului de înrolări în miliția de voluntari, numărul acestora crescând la 1.200 sau chiar mai mult. La 3 noiembrie au sosit două vase, urmate de o a treia în ziua următoare, pline cu voluntari din insula St. John și din Newfoundland prin care forței defensive i s-au adăugat încă 120 de oameni. Un mic convoi condus de a sosit și el a doua zi, aducând mai mulți pușcași marini.Smith (1907) vol 2, p. 16

La 10 noiembrie, locotenent-colonelul Allen Maclean, care fusese implicat într-o tentativă de ridicare a asediului la St. Jean, a sosit cu 200 de oameni din al său Regiment 84 Infanterie „Royal Highland Emigrants”. Ei interceptaseră comunicațiile dintre Arnold și Montgomery lângă Trois-Rivières, și s-au grăbit spre Quebec să ajute la apărarea orașului. Sosirea acestei forțe experimentate a crescut moralul voluntarilor localnici, iar Maclean a preluat imediat comanda apărării.Smith (1907) vol 2, p. 21

Sosirea lui Carleton la Quebec În urma căderii Fortului St. Jean, Carleton a abandonat Montrealul și s-a întors cu corabia la Quebec City, evitând să cadă prizonier.Smith (1907) vol 1, pp. 487–490 El a sosit la 19 noiembrie și a preluat imediat comanda. După trei zile, a dat o proclamație prin care afirma că toți bărbații din oraș capabili să poarte arme și care nu sunt înarmați vor fi considerați spioni sau rebeli și vor fi tratați ca atare. Celor care refuză li s-a dat patru zile să plece din oraș.Smith (1907) vol 2, p. 95 Ca urmare, circa 500 de locuitori (200 britanici și 300 canadieni) s-au alăturat forțelor defensive.Shelton (1996), p. 130

Carleton a tratat punctele slabe ale fortificațiilor orașului: a ridicat două baricade și palisade de bușteni de-a lungul malului fluviului Sfântul Laurențiu, în interiorul ariei de acoperire a tunurilor; și-a pus forțele pe poziții defensive de-a lungul zidurilor și baricadelor interioare și s-a asigurat că voluntarii neexperimentați sunt comandați de ofițeri capabili.Smith (1907) vol 2, pp. 97–98

Sosirea lui Arnold thumb|upright|left|Benedict Arnold în 1776, gravură de Thomas Hart

Oamenii aleși de Arnold pentru expediția sa erau voluntari din companiile din New England ce luptau în asediul Bostonului. Ele au fost asamblate în două batalioane; un al treilea batalion era format din pușcași din Pennsylvania și Virginia sub comanda locotenent-colonelului Daniel Morgan. Marșul prin sălbăticia Maine-ului a fost îndelungat și dificil. Vremea era umedă și rece, iar drumul a durat mai mult decât se așteptau Arnold și Washington. Vremea rea și bărcile avariate au dus la alterarea proviziilor alimentare și circa 500 de oameni din primii 1.100 au murit sau au făcut cale întoarsă. Cei care s-au întors, inclusiv unul dintre batalioanele din New England, au luat cu ei mare parte din restul proviziilor. Cei care au continuat erau înfometați când au ajuns la primele așezări franceze la începutul lui noiembrie.Nelson (2006), pp. 76–132 La 9 noiembrie, cei 600 de supraviețuitori ai marșului lui Arnold de la Boston la Quebec au sosit la Point Levis, pe malul sudic al fluviului Sf. Laurențiu în dreptul orașului Quebec City. În pofida stării în care se aflau trupele sale, Arnold a început imediat să strângă bărci pentru o traversare. El era pregătit de aceasta în noaptea de 10 noiembrie, dar o furtună l-a întârziat cu trei zile. Ajuns pe malul celălalt al fluviului, Arnold și-a deplasat trupele în , la circa 1,5 mile (2 km) de zidurile orașului.Wood (2003), p. 44

Soldații ce se apropiau de zidurile Quebecului erau prost echipați. Arnold nu avea artilerie, toți oamenii săi aveau doar câte cinci cartușe, peste 100 dintre muschete erau neutilizabile și hainele se transformaseră în zdrențe. Deși armata sa număra de două ori mai puțini oameni decât inamicul, Arnold a cerut capitularea orașului. Înspre ambii mesageri trimiși de el, britanicii au tras cu tunurile.Wood (2003), p. 46 Arnold a concluzionat că nu poate cuceri orașul cu forța, așa că a blocat orașul dinspre vest. La 18 noiembrie, americanii au auzit un zvon (fals) că britanicii plănuiesc să-i atace cu 800 de oameni. La un consiliu de război, ei au hotărât că blocada nu mai poate fi susținută, iar Arnold a început să-și mute oamenii la în amonte, la Pointe-aux-Trembles să-l aștepte pe Montgomery, care tocmai cucerise Montrealul.

Sosirea lui Montgomery thumb|200px|Rutele invaziilor lui Montgomery şi Arnold