Cisiordania (în arabă:الضفة الغربية, aḍ-Ḍiffä l-Ġarbīyä; în ebraică: הגדה המערבית, HaGada HaMa'aravit, „malul de vest”; engleză: West Bank) este un teritoriu aflat la vest de râul Iordan, care îl separă de Iordania (Transiordania) și înconjurat la nord, la vest și la sud de Israel. Pe majoritatea acestui teritoriu își exercită autoritatea de facto guvernul Autorității Naționale Palestiniene (Regiunea Autonomă Palestiniană), o entitate arabă sunnită semiindependentă și separată teritorial și politic de guvernul Hamas din Fâșia Gaza. O parte din Cisiordania cuprinde și teritoriu israelian. În cursul anilor, după 1991 s-au dus, tratative israelo-palestiniene, cu mediere internațională pentru reglementări teritoriale și definitivarea situației politico-administrative.
Istorie
Teritoriul Palestinei istorice, sărac în resurse, dar bogat în istorie, este menționat pentru prima oară în jurul anului 2000 î.Hr. când semiții amoriți s-au stabilit pe malul estic al râului Iordan, în timp ce canaaniții s-au așezat pe malul vestic al Iordanului. Printre invadatorii și coloniștii care au trecut prin Iordania se numără, în ordine cronologică, egiptenii, israeliții, hittiții,asirienii, babilonienii, perșii, grecii, romanii, bizantini, arabii musulmani, cruciații creștini, mamelucii ,otomanii și britanicii. Evreii antici, cunoscuți și ca israeliți sau iudei, au întemeiat aici regatele Israelului și Iudeei și apoi Regatul Hasmoneilor și au purtat fără succes două războaie grele împotriva romanilor. Pe acest teritoriu au luat naștere în cursul a sute de ani religiile iudaică și creștină.
În timpul Primului război mondial, pentru a submina dominanța otomană din Orientul Apropiat și a prelua sub dominație britanică teritoriile extirpate din trupul omului bolnav (sintagmă care caracteriza Imperiul Otoman în descompunere), Regatul Unit a sprijinit declanșarea revoltelor arabe din anii 1916-1918. Începutul conflictului arabo-israelian
Interesele coloniale britanice thumb|180px|Harta Cisiordaniei|stanga După Primul Război Mondial noțiunea de drepturi la autodeterminare ale popoarelor a devenit un criteriu de mare însemnătate în stabilirea granițelor și întemeierea sau renașterea unor entități statale naționale sau etnice. Regatul Unit, victorios pe frontul antiotoman, a acceptat să ia în considerație și doleanțele arabilor și pe cele ale evreilor, ahtiați de a-și vedea împlinite aspirațiile naționale de autonomie sau independență statală. Britanicii au promis întemeierea unui mare Stat Arab sub conducerea dinastiei hașemite din Hijaz. În paralel, prin Declarația Balfour (1917) Regatul Unit a promis crearea „unui cămin național evreiesc în Palestina”. Documentele acordului secret Sykes–Picot, care venea să reglementeze dezideratele colonialiste franceze și britanice în Orientul Mijlociu a prevăzut însă o altă împărțire a Orientului Apropiat între Regatul Unit și Franța. În timp ce Franța a obținut administrarea Siriei și a Libanului, fondat cu acest prilej, în cele din urmă, pe malul de est al Iordanului (în așa-numita Transiordania) britanicii au stabilit un stat beduin arab, numit Emiratul Hașemit al Transiordaniei iar teritoriul, relativ subpopulat, al Palestinei dintre Iordan și Marea Mediterană a devenit „Palestina sub mandat britanic”. În acest din urmă teritoriu, potrivit Declarației Balfour, care a fost remenționată în documentele Conferinței de la San Remo (1920) Marea Britanie a obținut un mandat conferit de Liga Națiunilor (1922) și care era bazat pe obligațiile britanice de a crea un Cămin național pentru poporul evreu ("a national home for the Jewish people") în Palestina.
Hotărârea evreilor de a-și crea un stat independent și fără tutelă britanică, incoruptibilitatea personalităților cheie din conducerea sionistă și a „ișuvului” (evreii din Palestina), și mai ales însemnătatea politică, strategică, comercială și economică (tot mai mare după descoperirea zăcămintelor de petrol) din spațiul arab și musulman, i-au făcut pe britanici să mizeze pe cartea arabă, considerată și mai ușor de controlat. Guvernul britanic s-a dezis lesne de promisiunile de ordin tactic, pe altarul strategiei colonialiste britanice, revenind la vechea sa metodă, dezbină-i ca să-i poți domina (în , inițiînd și sprijinind grupări insurecționiste arabe cu scopul de a îndrepta tendințele de emancipare națională arabe contra mișcării sioniste și de a-i elimina pe evreii din Palestina (vezi masacrele antievreiești din Jaffa, Hebron, etc.). În anii '20 ai secolului trecut, din inspirația și cu sprijinul britanic, prin amplificarea și canalizarea ideologiei panarabiste și a unor tensiuni etnice preexistente s-a declanșat Conflictul arabo-israelian. Crearea unui „cămin național evreiesc în Palestina" devenea „o opțiune de luat în considerație”, dar nu mai constituia misiunea centrală a mandatului britanic.Cleveland, William L. 2004: A History of the Modern Middle East, Oxford: Westview Press.
Războiul arabo-israelian din 1948 thumb|right|150px|Harta statului evreu (conturul roșu), conform Acordului Feisal-Weizmann (1919) și prezentată la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Linia neagră cuprinde granițele actuale ale Israelului, inclusiv Autoritatea Națională PalestinianăChronique du XXe siècle, p.787După ce Regatul Unit a fost nevoit, în 1947, să retrocedeze mandatul asupra Palestinei Organizației Națiunilor Unite, ca urmare a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de a împărți Palestina între evrei și arabi, rezoluție respinsă de statele arabe, „Legiunea Arabă” a fost una dintre cele 6 armate arabe care au invadat Statul Israel nou-format.
În timpul celui de-al II-lea război mondial, Regatul Unit a organizat, instruit și înarmat armata transiordaniană. Sub comanda generalului John Bagot Glubb (Glubb Pașa) și a altor 47 de ofițeri britanici, Legiunea Arabă iordaniană a devenit cea mai performantă, mai bine antrenată și mai utilată forță armată din zonă.
Conform planurilor regelui Abdullah I, ea a primit ordinul să ocupe - pentru alipirea de Iordania - toată zona de vest a Iordanului (Cisiordania) și Ierusalimul, cu locurile sfinte. Legiunea Arabă s-a angajat în lupte în mai 1948 și a fost singura, dintre toate armatele arabe invadatoare, care a izbutit să-și execute sarcinile în marea lor majoritate. Pollack, Kenneth Michael: Arabs at War: Military Effectiveness, 1948-1991Karsh, Efraim: The Arab-Israeli Conflict. The Palestine War 1948, p. 27, Osprey Publishing, 2002. ISBN 1-84176-372-1Ma'an Abu Nawar,Ma'an: The Jordanian-Israeli war, 1948-1951: a history of the Hashemite Kingdom of Jordan, p.393<ref>Morris, Benny: Victimes : histoire revisitée du conflit arabo-sioniste, 2003, pp.241, 247-255.</ref>
Parlamentul transiordanian l-a proclamat pe Abdullah I al Iordaniei din dinastia beduină hașemită ca primul rege al Regatului Transiordania. Abdullah I și-a încheiat domnia în 1951, fiind împușcat de un arab palestinian pe când ieșea de la rugăciune, în fața Moscheii Al-Aqsa din Ierusalim.
Acordul de armistițiu arabo-israelian din 1949 a menționat afilierea Cisiordaniei, cucerită de transiordanieni și redenumită „Malul de Vest” (al Iordanului, în ) Iordaniei, care se unificase politic și geografic cu populația palestiniană din zonă prin „Acordul de la Ierihon” (sau, „A II-a Conferință Arabo-Palestiniană”) din 1 decembrie 1948, și care l-a proclamat pe Abdulah I-ul al Iordaniei Rege al PalestineiJericho Declaration, în prima pagină din Palestine Post, 14 decembrie 1948, http://jpress.tau.ac.il/Default/Scripting/ArticleWin.asp?From=Archive&Source=Page&Skin=TAUEn&BaseHref=PLS/1948/12/14&PageLabelPrint=1&EntityId=Ar00106&ViewMode=HTML Camera Comunelor : Iordania și Israel - Decizie Guvernamentală (Jordan and Israel - Government Decision), 474:1137-41, HC Deb, 27 aprilie 1950 http://hansard.millbanksystems.com/commons/1950/apr/27/jordan-and-israel-government-decision .
Guvernul Transiordanian a ratificat această unificare cu palestinienii la 7 decembrie 1948, iar la 13 decembrie Parlamentul transiordanian a votat pentru transformarea «Transiordaniei» în «Regatul Hașemit al Iordaniei», iar regele Abdullah a devenit „Rege al Iordaniei”. Unificarea a fost definitivată de Adunarea Națională Iordaniană formată din 20 de reprezentanți ai malului de Est al Iordanului și 20 de reprezentanți (palestineni) ai malului de Vest, la 24 aprilie 1950. Actul de unificare conținea și o clauză protectivă care venea să asigure drepturile arabe asupra întregului teritoriu arab (adică, clauza includea și teritoriul Israelului).Shehadeh, Raja: From Occupation to Interim Accords, Kluwer Law International, pp. 77-78, 1997Whiteman, Marjorie M.: Digest of International Law, vol. 2, US State Department, Washington, DC, U.S. Gov. Printing Office, pp. 1163-68, 1963. Numai Regatul Unit a recunoscut oficial această unire. Pakistanul a susținut adesea că a recunoscut și el această unire, deși faptele dovedesc contrariulS. R. Silverburg, SR: Pakistan and the West Bank: A research note, Middle Eastern Studies, 19:2, pp.261-263, 1983. Mai multe state, inclusiv SUA (cu excepția Ierusalimului), au menținut consulate atașate Iordaniei în Ierusalimul de Est, fapt care poate fi considerat ca un fel de recunoaștere de factoKuttner, Thomas S: Israel and the West Bank - Israel Yearbook on Human Rights 1977, Vol. 7, edited by Yoram Dinstein, Kluwer Law International, 1989, ISBN 0-7923-0357-1, Weiler, Joseph: Israel and the creation of a Palestinian state: a European perspective, Croom Helm, Ltd., p. 48, 1985, ISBN 0-7099-3605-2, Această stare de ambiguitate a fost contracarată de susținerea în bloc și garantată a statelor arabe Massad,IP: Colonial Effects: The Making of National Identity in Jordan, New York: Columbia University Press, p. 229, 2001,ISBN 0-231-12323-X,The policy of the U.S. Department, was stated in a paper on the subject prepared for the Foreign Ministers meetings in London in May was in favor of the incorporation of Central Palestine into Jordan, but desired that it be done gradually and not by sudden proclamation. Once the annexation took place, the Department approved of the action "in the sense that it represents a logical development of the situation which took place as a result of a free expression of the will of the people.... The United States continued to wish to avoid a public expression of approval of the union." See Foreign relations of the United States, 1950. The Near East, South Asia, and Africa, Vol. V (1950), p. 1096, http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?type=goto&id=FRUS.FRUS1950v05&isize=M&submit=Go+to+page&page=1096.
Războiul de Șase Zile
Războiul de Șase Zile a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian. Henry Laurens nu este de acord cu teoriile culpabilității unilaterale ale părților beligerante, ci este de părere că războiul din 1967 a fost cauzat de erori diplomatice și strategice ale ambelor părți. Laurens, Henry, 2007, http://www.monde-diplomatique.fr/2007/06/LAURENS/14799 . Vezi acolo și critica teoriilor care fac responsabil pentru război fie numai Egiptul, care, supraestimându-și potențialul militar, aspira la distrugerea definitivă a Israelul, fie numai Israelul, care ar fi profitat de circumstanțe pentru a justifica diplomatic cea de-a doua fază a expansiunii sioniste.Feith, Douglas J., O'Brien, William V., Rostow, Eugene V., Riebenfeld, Paul S., Halberstam, Malvina & Hornblass, Jerome: Israel's Legitimacy in Law and History, Proceedings of the Conference on International Law and the Arab-Israeli Conflict, ed. Edward M. Siegel, Esq. & Olga Barrekette, Center for Near East Policy Research, New York, 1993,