thumb|right|Trandafirul lui Luther. Luteranismul este confesiunea creștină de tip protestantă, bazată pe teologia preotului german Martin Luther.
Martin Luther și reforma
Credința lui Luther l-a făcut să intre, în 1517, în conflict cu Biserica Romano-Catolică. În 1515 papa Leon al X-lea, fiind dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma, l-a însărcinat pe dominicanul Johann Tetzel să vândă indulgențe. Prin vânzarea de indulgențe se oferea, în schimbul unei sume de bani, anularea suferințelor vremelnice datorate păcatului - odată iertat prin pocăință. Luther s-a declarat împotriva acestei practici.
În 1516 a descoperit un manuscris german anonim, a cărui pietate mistică se potrivea atât de bine propriei structuri sufletești, asupra sufletului și a mântuirii, că Luther l-a și publicat sub titlul Theologia Germanica . Pe lângă textul propriu-zis, al vechiului manuscris, el adăuga și propriile considerente în care dezaproba pe predicatorii indulgențelor ce profitau de lipsa de instruire a săracilor. În corespondența privată el începuse să identifice pe antihristul primei epistole a lui Ioan cu papa. În iulie 1517 a predicat la Dresda în prezența ducelui Georg cel Bărbos, susținând că simpla acceptare a meritelor lui Hristos asigura mântuirea omului (doar prin credință - sola fide). Ducele Georg, care a devenit ulterior un adversar al luteranismului, considera că punerea credinței deasupra practicii (faptele bune), înseamnă cultivarea trufiei și îndărătniciei, respectiv nesupunerii în popor.
Propaganda deșănțată a lui Tetzel avea și un alt substrat și anume: Arhiepiscopul Albrecht de Brandenburg (1490-1545), un principe din casa de Hohenzollern, care deja avea două episcopii sub control, a pus ochii pe arhiepiscopia vacantă de Mainz, în anul 1514. Deoarece Albert avea numai 23 de ani, și legea canonică interzicea unui om să dețină mai multe funcții, el a fost nevoit să plătească papei Leon al X-lea, pentru dispensele necesare ocupării celor două posturi. Din fericire pentru el, dorința de a avea arhiepiscopia de Mainz și dorința papei de a avea bani pentru construirea Catedralei Sfântul Petru din Roma au coincis. Albrecht urma să primească permisiunea de a deveni arhiepiscop de Mainz, dacă plătea papei o sumă mare de bani, aproximativ 14 000 de ducați, pe lângă taxele obișnuite pentru a ajunge la o asemenea slujbă. Deoarece această sumă era de domeniul marilor finanțe, papa i-a sugerat să împrumute banii de la bogata familie de bancheri Fugger, din Augsburg. O bulă papală, care autoriza vânzarea indulgențelor în anumite state germane, era dată ca asigurare că Albrecht îi va plăti înapoi familiei Fugger împrumutul. Papa a primit jumătate din suma, strânsă de pe urma vânzării indulgențelor și cealaltă jumătate a fost folosită pentru plata datoriei la familia Fugger.
Principalul agent al lui Albrecht era dominicanul Tetzel, care era plătit pentru a vinde aceste indulgențe. Cu el și cu alți vânzători de indulgențe mergea un agent al familiei Fugger, pentru a se asigura că jumătate din banii plătiți pentru fiecare indulgență lua drumul băncii, în contul împrumutului ce-i fusese dat lui Albrecht. În acest context, Tetzel folosea metode de vânzare a indulgențelor, făcând reclamă și publicitate, promițând iertarea de pedepse temporare chiar și pentru cele mai grave păcate, dacă penitentul cumpăra o indulgență.
Era de fapt o deviere de la învățătura Bisericii, iar indulgența nu mai implica pocăința, ci prindea contur magic, chiar „mulți predicatori învățau că indulgența poseda, în sine, o putere oarecum magică”. Și cum Tetzel vindea indulgențe în imediata vecinătate a Wittenberg-ului, la Juterbock, Luther a crezut că a venit momentul să ia atitudine în public. El a profitat de faptul că pe 1 noiembrie, Sărbătoarea Tuturor Sfinților, după calendarul apusean, la Wittenberg avea loc un pelerinaj masiv al credincioșilor din regiune, pentru a se închina relicvelor pe care le poseda principele elector de Saxa.
De aceea, la 31 octombrie 1517, el a afișat cele 95 de teze pe ușa unei biserici din Wittenberg „cu scopul de a provoca adevărul“, în care condamna abuzurile sistemului cu indulgențe și invita toată lumea să dezbată subiectul. Motivul pentru care Luther a combătut indulgențele a fost felul în care călugărul dominican, Johann Tetzel, făcea publicitate acestora, relativizând pocăința și afirmând că „îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară la cer”. Practic, atunci a început Reforma care a modificat, pentru secole, alianțele politice și religioase. Martin Luther a formulat o interpretare nouă, antiscolastică a textelor biblice, a criticat dogmele și organizarea ierarhică a Bisericii Catolice, intoleranța acesteia și comerțul cu indulgențe. În esență, reforma lui Luther consta în afirmarea „mântuirii prin credință“, nu prin practicarea ritualurilor bisericești, și în proclamarea autorității exclusive a textelor biblice. El a pledat împotriva autorității papale în afaceri de stat.
După moda timpului, tezele afișate de Luther se impunea să fie discutate, dar nu s-a întâmplat așa, căci nimeni nu s-a prezentat a doua zi, pentru a-l înfrunta pe reformator. Aceste teze au circulat repede prin Germania și au cauzat o mare controversă. În demersul său, reformatorul a fost ajutat de tipar, căci tezele sale au fost multiplicate și răspândite în întreaga Germanie și chiar în afară, provocând, astfel, vii reacții. Tetzel a luat atitudine împotriva lui Luther și a publicat Antiteze, care au fost repede sancționate de studenții din Wittenberg. Se contura o dispută, ce nu se putea opri la doi călugări sau la teologi, căci arhiepiscopul de Mainz, vizat direct de reformator, s-a adresat papei, trimițându-i și tezele lui Luther.
Papa Leon al X-lea, ocupat cu cele lumești, mai mult decât cu cele ale Bisericii, a crezut că este vorba de o ceartă între călugări. Dar, începând cu luna decembrie, cardinalul Thomas Cajetan, studiind dosarul cu o luciditate remarcabilă, a atenționat pe papă că este vorba de o învățătură contrară celei oficiale, pe de o parte o învățătură nouă, anume justificarea (mântuirea) prin credință, pe de altă parte contestarea noțiunii de merit și a magisterului infailibil al Bisericii. Roma a poruncit atunci lui Staupitz să-l determine pe Luther să retracteze. Chemat la ordine, în februarie 1518, Luther a refuzat să retracteze ceva și s-a adresat cu un memoriu Romei, cerând în continuare expunerea adevărului despre indulgențe. El își mărturisea supunerea, dar cerea revizuirea învățăturii despre indulgențe.
Chemat la proces, la Augsburg, unde Dieta studia pericolul turc, cardinalul Thomas Cajetan i-a cerut să-și retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că și le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel care greșește. Luther și-a reluat și nuanțat tezele și a susținut că și papa trebuie să asculte de sinod, iar sinodul de Sf. Scriptură. Cajetan a constat revolta călugărului. Reîntors la Wittenberg, de unde principele elector a refuzat să-l extrădeze, Luther a lansat, la 21 octombrie, un apel „de la un papă rău informat către un papă care trebuie mai bine informat” , ca acesta să facă apel la un conciliu general, așa cum făcuse înainte și Jan Hus.
Roma a trimis un alt mesager, Carol Militz, mai blând decât Cajetan, care a reușit să obțină (la 5-6 ianuarie 1519) o promisiune de la Luther, anume că va tăcea dacă nu va fi atacat. Lucrurile însă s-au schimbat atunci când catolicul Johann Eck (+1543), vice-cancelar al Universității din Ingolstadt[.?.]. La 27 iunie-16 iulie 1519,Espín, Orlando O. and Nickoloff, James B. An introductory dictionary of theology and religious studies. Collegeville, Minnesota: Liturgical Press, p. 796. reformatorul a participat la o dispută publică, ce a avut loc la Leipzig, asupra primatului papal, prilej cu care a început să creadă că nici conciliul nu este infailibil, ci numai Sf. Scriptură garantează adevărul divin; cât despre epistola Sf. Iacob, invocată de Eck, pentru necesitatea faptelor bune, Luther s-a exprimat că este „de paie“.
Germania, condusă de împăratul Maximilian, s-a divizat, o parte rămânând cu Roma, iar o alta a împărtășit ideile lui Luther. Personalități precum Ulrich von Hutten, cavalerul Franz von Sickigen, profesorul de ebraică Philipp Melanchthon, Silvestru de Schaumburg și în general umaniștii, care la început credeau că este o simplă ceartă între călugări, au trecut de partea lui Luther. Nu au lipsit excesele și mulți învățați au început să privească cu ochi critici și alte realități din Biserica Apusului.
Denunțat ca eretic, Luther s-a adresat națiunii germane, în anul 1520, prin trei scrieri-program, din cele 30 câte a scris în acel an. Prima, Apelul către nobilimea creștină de națiune germană despre îndreptarea stării creștine, tipărită în august 1520, susținea că dacă papalitatea și clerul nu voiau ca reforma cerută de sute de ani, precum și satisfacerea doleanțelor poporului german, atât de crunt exploatat de lăcomia lor, atunci s-o facă poporul. Iarăși tiparul a ajutat enorm, căci, în câteva zile, peste 4000 de exemplare din acest manifest, s-au răspândit demolând cele trei ziduri în spatele cărora se ascundea papalitatea: puterea spirituală, care depășește pe cea lumească, dreptul papei de a explica Biblia și dreptul de a convoca sinoade. Acestora, Luther le opunea preoția universală sau generală, libertatea pentru toți de a explica Sf. Scriptură și dreptul poporului întreg de a decide în adunări soarta Bisericii sale. „Trebuie să te trezești, Germanie!”, striga Luther, „căci Donatio Constantini, temelia statului papal, este un fals nemaiauzit; pelerinajele la Roma și sărutarea picioarelor papei să înceteze“. „Ne-am săturat de cerșetoria și de dezmățul Ordinelor călugărești; preoții să se căsătorească și să nu mai trăiască, mai departe, într-o rușinoasă stare de promiscuitate; afară cu păgânul Aristotel din teologie; Sf. Scriptură să fie pusă în centrul ridicării poporului”, erau unele din tezele lui Luther.
Al doilea manifest, Captivitatea babiloniană a bisericii, a apărut în octombrie același an, era redactat în limba latină și se ocupa numai cu probleme teologice. În acesta, Luther nega caracterul sacramental al Bisericii , din cele șapte Taine, numai trei admițând: Botezul, Euharistia și într-o oarecare măsură Pocăința, care puteau fi dovedite ca fiind instituite de Hristos. Celelalte erau socotite ceremonii pioase adăugate de oameni. Dar și primele trei Taine se aflau într-o scandaloasă robie a rătăcirii omenești asemănătoare celei din Babilon sau Avignon, căci li s-a răpit și întunecat caracterul primordial. Cel mai rău a fost mutilată Euharistia, spunea Luther, căci li s-a răpit laicilor potirul; minunea prefacerii darurilor este subminată de subtilitățile scolasticismului, iar caracterul de ofrandă este diminuat – euharistia fiind, în primul rând un dar divin (dat de Cristos), iar apoi o jertfă de laudă (cf. 1 Petru 2:5, Romani 12:1) și nu una expiratoare. Singurul lucru care se cerea credinciosului era credința, adică primirea harului, căci Taina nu era decât cuvântul legat de un semn văzut; Cât privește Taina pocăinței, s-a deformat prin rușinosul trafic al indulgențelor. „Înapoi la Evanghelie!”, cerea Luther.
A treia scriere, cea mai teologică și, alături de „Catehismul Mic“, cea mai simplă din câte a lăsat Luther, este „Despre libertatea creștinului“, redactată în noiembrie 1520. A fost scrisă în limba germană și era adresată papei Leon al X-lea ca un fel de justificare împotriva excomunicării, la care se aștepta. El ataca teologia Bisericii catolice prin faptul că afirma că toți credincioșii sunt preoți ca rezultat al credinței lor personale în Hristos. Subiectele în dispută erau clarificate prin aceste atacuri ale lui Luther împotriva ierarhiei, a Tainelor și a întregii teologii catolice, dar și prin chemarea lui la reformă națională. El a câștigat nobilimea de partea sa.