Bătălia de la Monte Cassino (denumită și Bătălia pentru Roma și Bătălia pentru Cassino) a fost o serie de patru bătălii grele duse în timpul celui de al Doilea Război Mondial, date de Aliați în scopul de a trece de Linia de Iarnă și de a elibera Roma.
La începutul lui 1944, jumătatea vestică a Liniei de Iarnă era sub controlul ferm al germanilor care ocupaseră văile Rapido, Liri și Garigliano, precum și câteva culmi și creste din jurul lor, toate cunoscute sub numele de Linia Gustav. Germanii nu ocupaseră vechea mănăstire de pe Monte Cassino, o abație înființată în anul 524 de Benedict din Nursia și care domina orașul Cassino și intrarea în văile Liri și Rapido, deși ocupau poziții defensive pe pantele abrupte de sub zidurile abației. La 15 februarie, mănăstirea, aflată pe un munte cu vedere spre orașul Cassino, a fost distrusă de 1.400 de tone de bombe lansate de forțele aeriene americane. Bombardamentul a fost lansat din teama ca abația să nu fie folosită ca post de observație pentru apărătorii germani. După două zile, au ocupat poziții în ruine; distrugerea provocată de bombardament și zona plină de dărâmături le-a dat soldaților protecție față de atacurile aeriene și de artilerie, făcând din acel sit o poziție defensivă mai viabilă. Între 17 ianuarie și 18 mai, apărătorii Liniei Gustav au fost asaltați de patru ori de trupele Aliate. În ultimul asalt, Aliații au desfășurat 20 de divizii pe un front de și i-au împins pe germani de pe pozițiile lor, cu pierderi grele.Jordan, D, (2004), Atlas of World War II. Barnes & Noble Books, p. 92
Context Debarcările Aliaților în Italia din septembrie 1943 cu două armate sub comanda generalului Sir Harold Alexander au fost urmate de o înaintare către nord pe două fronturi, câte unul pe fiecare versant al Apeninilor care formează „coloana vertebrală” a Italiei. Pe frontul vestic, Armata a 5-a americană, sub comanda general-locotenentului Mark W. Clark, s-a deplasat din baza principală de la Napoli, iar pe cel de est general Sir Bernard Montgomery în fruntea Armatei a 8-a britanice a înaintat de-a lungul coastei Adriaticii.
Armata a 5-a a înaintat lent în fața terenului dificil, a vremii reci și a opoziției dârze a germanilor. Germanii luptau din mai multe poziții pregătite într-o manieră gândită în așa fel încât să producă pagube maxime, retrăgându-se apoi și câștigând timp pentru construcția pozițiilor defensive de pe Linia de Iarnă, la sud de Roma. Estimările inițiale, că Roma ar cădea până în octombrie 1943 s-au dovedit a fi mult prea optimiste.
Deși în est linia germană de apărare fusese ruptă pe frontul Adriaticii de Armata a 8-a britanică, ce a ajuns să captureze Ortona, înaintarea se împotmolise după dezlănțuirea la sfârșitul lui decembrie a unor furtuni de iarnă, care au făcut imposibile susținerea aeriană și mișcarea pe terenul accidentat. Drumul spre Rome dinspre est, pe Drumul 5 era astfel exclus ca opțiune viabilă, rămânând ca unice posibilități doar drumurile de la Napoli la Roma, șoselele 6 și 7; șoseaua 7 (vechia Via Appia romană) ducea de-a lungul coastei de vest dar la sud de Roma intra în mlaștinile Pontine pe care germanii le inundaseră. Șoseaua 6 trecea prin valea . Intrarea dinspre sud în această vale era dominată de o masă deluroasă în spatele orașului Cassino. Punctele excelente de observație de pe culmile câtorva dealuri le-au permis germanilor să detecteze mișcările aliaților, să peîntâmpine înaintarea lor spre nord, și să îndrepte tirul de artilerie către unitățile acestora. Linia de înaintare a aliaților era întretăiată de râul Rapido care izvorăște din centrul Apeninilor, curgea prin Cassino și traversa intrarea în valea Liri (la confluența râului cu Rapido) după care râul rezultat primea numele de Garigliano (adesea denumit „Gari” de Aliați) care continua către mare. Cu solidele sale fortificații montane, cu traversări dificile de râuri (care erau nu doar rapide, ci și deviate de germani pentru a inunda fundul văii și a face condițiile de înaintare și mai grele pentru orice atacatori), Cassino era cuiul Liniei Gustav, cea mai puternică linie de apărare ce făcea parte din Linia de Iarnă.
Din cauza semnificației istorice a abației benedictine veche de paisprezece secole, în decembrie 1943, comandantul forțelor germane din Italia, feldmareșalul Albert Kesselring, a ordonat unităților germane să nu includă mănăstirea în pozițiile defensive, și a informat Vaticanul și Aliații de acest lucru.Hapgood & Richardson, Monte Cassino, p. 77
Unele avioane de recunoaștere ale Aliaților au raportat prezența trupelor germane în mănăstire. Aceasta avea o poziție excelentă de observație a dealurilor și văilor din jur, fiind un punct natural pentru punctele de observație ale artileriei germane. Odată ce mănăstirea a fost distrusă, germanii au ocupat-o și au profitat de dărâmături pentru a-și construi poziții defensive. Argumentele militare care au dus la distrugerea mănăstirii s-au bazat însă în cele din urmă pe amenințarea potențială pe care o reprezenta ea, și nu pe ocuparea sau nu a ei de către inamic.
Prima bătălie Pregătiri Planul comandantului armatei a cincea americane, generalul Clark, era ca Corpul X britanic, aflat pe flancul stâng al frontului de 30 km, să atace în ziua de 17 ianuarie 1944, trecând râul Garigliano în apropierea coastei (diviziile de infanterie britanice 5 și 56). Divizia 46 Infanterie britanică urma să atace în noaptea de 19 ianuarie tot peste Garigliano în aval de confluența cu Liri, susținând atacul principal al Corpului II american aflat în dreapta sa. Principalul asalt frontal al Corpului II avea să înceapă la 20 ianuarie când Divizia 36 Infanterie americană urma să traverseze apele umflate ale râului Rapido la 8 km în aval de Cassino. Simultan, Corpul Expediționar Francez, condus de generalul Alphonse Juin urma să continue deplasarea către , punctul de joncțiune al liniilor defensive Gustav și Hitler. De fapt, Clark nu credea că sunt mari șanse pentru un succes rapid,E.D. Smith, The Battles for Monte Cassino, p. 26. dar credea că atacurile vor atrage resursele germanilor din zona Romei la timp pentru atacul de la Anzio în care Cropul VI american (Divizia I Infanterie britanică și Divizia 3 Infanterie americană) urmau să efectueze o debarcare cu amfibii în ziua de 22 ianuarie. Se spera ca debarcarea de la Anzio, profitând de elementul surpriză și de o înaintare rapidă pe continent către Dealurile Albane, care aveau vedere atât către drumul 6 cât și către drumul 7, să amenințe spatele și rutele de aprovizionare ale liniei Gustav și să-i determine pe aceștia să se retragă de pe această linie pe unele poziții de la nord de Roma. Deși aceste așteptări erau consistente cu tacticile germane din cele trei luni anterioare, serviciile de informații aliate nu înțeleseseră că strategia atacurilor și retragerilor avusese singurul scop de a pregăti linia Gustav pe care germanii intenționau să o păstreze cu fermitate. Serviciile de informații ale aliaților i-au determinat pe aceștia să fie prea optimiști.E.D. Smith, p. 27.
thumb|350px|Prima bătălie: planul de atac. Armata a Cincea abia ajunsese la linia Gustav la 15 ianuarie, după șase săptămâni de lupte grele pentru o înaintare de 11 km prin pozițiile de pe linia Bernhardt, în timpul cărora suferiseră 16.000 de pierderi omenești.Fred Majdalany, Cassino: Portrait of a Battle, p. 30. Nu a fost timp pentru pregătirea noului asalt, și nici să se odihnească și să se reorganizeze după trei luni de lupte de uzură în zona de la nord de Napoli. Întrucât șefii de Stat Major aliați ar fi avut disponibile vehiculele de debarcarea abia la începutul lui februarie, debarcarea de la Anzio urma să aibă însă loc la sfârșitul lui ianuarie, împreună cu atacul coordonat asupra liniei Gustav efectuat cu trei zile înainte.
Primul asalt: Corpul X pe flancul stâng, 17 ianuarie Primul asalt a fost efectuat la 17 ianuarie. În apropierea coastei, Corpul X britanic (Diviziile 56 și 5) au forțat traversarea lui Garigliano (fiind urmat după două zile de Divizia 46 britanică în dreapta lor), ceea ce l-a determinat pe generalul von Senger, comandantul Corpului XIV Panzere german, responsabil de fortificațiile Gustav din jumătatea sud-vestică a liniei, să se îngrijoreze serios în ce privește capacitatea Diviziei 94 Infanterie germană de a apăra linia. Ca răspuns la îngrijorările lui Senger, Kesselring a ordonat Diviziilor 29 și 90 Infanterie Ușoară să vină din zona Romei pentru a întări pozițiile. S-a speculat ulterior ce s-ar fi intâmplat dacă Corpul X ar fi avut rezervele disponibile pentru a exploata succesul și pentru a rupe decisiv liniile. Corpul nu beneficia de oameni în plus, dar ar fi fost în mod sigur timp pentru a modifica planul general de bătălie și a anula sau modifica atacul central al Corpului II pentru a elibera oameni pentru a forța liniile în sud înainte de sosirea întăririlor germane. Cartierul General al Armatei a Cincea nu a apreciat corect slăbiciunea poziției germane, iar planul a rămas neschimbat. Cele două divizii de la Roma au sosit la 21 ianuarie și au stabilizat poziția germană din sud. Planul a continuat însă să funcționeze, prin aceea că rezervele lui Kesselring fuseseră atrase către sud. Cele trei divizii ale Corpului X au suferit 4.000 de pierderi omenești în timpul primei bătălii.Majdalany, p. 90.
Atacul principal: Corpul II în centru, 20 ianuarie thumb|Echipajul unui Panzer german încearcă să refacă mobilitatea tancului Pz.Kpfw. IV Ausf. H după ce acesta a suferit avarii în timpul luptelor de la Monte Cassino.
Atacul central al Diviziei 36 americane a început cu trei ore înainte de apusul Soarelui în ziua de 20 ianuarie. Lipsa de timp de pregătire a însemnat că apropierea de râu rămânea periculoasă din cauza capcanelor și minelor neîndepărtate, iar operațiunea complexă de trecere a unui râu nu beneficiase de planificarea și exercițiul necesar. Deși un batalion al Regimentului 143 a reușit să treacă peste Rapido la sud de San Angelo și două companii ale Regimentului 141 au reușit același lucru la nord, ele au rămas mare parte din timp izolate, iar blindatele aliaților nu au reușit deloc să treacă râul, rămânând vulnerabile la contraatacurile tancurilor și tunurilor motorizate din Divizia 15 Panzere a generalului german . Grupul sudic a fost forțat să se retragă peste râu în dimineața zilei de 21 ianuarie. General-maiorul , aflat la comanda Corpului II, a insistat ca Divizia 36 a gen.-mr. Fred Walker să reia imediat atacul. Din nou, cele două regimente au atacat, dar fără succese mai mari în fața Diviziei 15 Panzer, deja bine poziționată: Regimentul 143 a trecut râul cu un număr de soldați echivalent cu două batalioane, dar din nou fără susținere din partea blindatelor, fiind devastate după răsăritul soarelui a doua zi. Regimentul 141 a trecut și el cu două batalioane și, în pofida lipsei de susținere din partea blindatelor, a reușit să înainteze1 km. La venirea zorilor însă, și acestea au fost decimate, iar până în seara zilei de 22 ianuarie, regimentul practic nu mai exista: doar 40 de oameni s-au mai întors între liniile aliaților. Asaltul s-a soldat cu un eșec plătit scump, Divizia 36 pierzând 2.100 de oameni,E.D. Smith, p. 59. morți, răniți și dispăruți, în 48 de ore.
Încercarea Corpului II la nord de Cassino: 24 ianuarie thumb| right|250px|Prima bătălie: sectorul nordic 24 ianuarie - 11 februarie 1944.