Chicago Bulls este un club american de baschet cu sediul în Chicago, Illinois, Statele Unite. Ei joacă în Divizia Centrală din Conferința de Est în NBA. Echipa a fost fondată în 1966 și joacă meciurile de acasă pe United Center, o arenă din West Side din Chicago, împărtășită cu Chicago Blackhawks din Liga Națională de Hochei (NHL).. A devenit de șase ori campioană în NBA.

Istoricul francizei

Echipa a fost fondată pe 16 ianuarie 1966 și a jucat primul său joc în sezonul NBA 1966–67.

Bulls au avut cel mai mare succes în anii 1990, când au jucat un rol important în popularizarea NBA în întreaga lume. Sunt cunoscuți pentru faptul că au una dintre cele mai mari dinastii ale NBA, câștigând șase campionate NBA între 1991 și 1998 cu două trei turme. Toate cele șase echipe ale campionatului lor au fost conduse de Hall of Famers Michael Jordan, Scottie Pippen și antrenorul Phil Jackson. Bulls sunt singura franciză NBA care a câștigat mai multe campionate în timp ce nu a pierdut niciodată o serie de finala NBA din istoria lor.

Bulls a câștigat 72 de jocuri în sezonul NBA 1995–96, stabilind un record NBA care a fost până când Golden State Warriors a câștigat 73 de jocuri în sezonul NBA 2015–16. Bulls a fost prima echipă din istoria NBA care a câștigat 70 de partide sau mai multe într-un singur sezon și singura franciză NBA care a făcut acest lucru până în Războinicii din 2015-16.

Michael Jordan și Derrick Rose au câștigat amândoi NBA Most Valuable Player Award în timp ce jucau pentru Bulls, pentru un total de șase premii MVP.

Taurii împărtășesc rivalități cu Cleveland Cavaliers, Detroit Pistons, Miami Heat și New York Knicks. Rivalitatea Bulls cu Pistons a fost evidențiată puternic la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990.

Crearea echipei

La 16 ianuarie 1966, Chicago i s-a acordat o franciză NBA, numită Bulls. Chicago Bulls a devenit a treia franciză NBA din oraș, după Chicago Stags (1946–1950) și Chicago Packers / Zephyrs (1961–1963; acum Wizards de la Washington). Fondatorul Bulls, Dick Klein, a fost singurul proprietar al Bulls care a jucat vreodată baschet profesionist (pentru Chicago American Gears). El a ocupat funcția de președinte al Bulls și director general în primii ani.

După proiectul de extindere NBA din 1966, nou-înființatului Chicago Bulls i s-a permis să achiziționeze jucători de la echipele stabilite anterior în liga pentru următorul sezon 1966–67. Echipa a început în sezonul NBA 1966–67 și a înregistrat un record de 33–48, cel mai bun de către o echipă de expansiune din istoria NBA. Antrenat de Chicagoan și fostul star NBA, Johnny "Red" Kerr, și condus de fostul lider de asistență al NBA Guy Rodgers, pazitorul Jerry Sloan și înainte de Bob Boozer, Bulls s-au calificat pentru playoff-uri, singura echipă NBA care a făcut acest lucru în sezonul lor inaugural.

1966–1975: Succes timpuriu

În primul lor sezon, Bulls și-a jucat jocurile de acasă la Amfiteatrul Internațional, înainte de a se muta la Chicago Stadium.

Interesul fanilor a scăzut după patru sezoane, un joc în sezonul 1968 având o prezență oficială de 891 și unele jocuri au fost jucate în Kansas City. În 1969, Klein a renunțat la postul de director general și l-a angajat pe Pat Williams, care în calitate de manager de afaceri din Philadelphia 76ers a creat promoții care au ajutat echipa să devină a treia în prezența sezonului precedent. Williams a reînnoit lista de echipe, achiziționând Chet Walker de la vechea sa echipă în schimbul lui Jim Washington și redactând Norma Van Lier - care a fost tranzacționat la Cincinnati Royals și s-a alăturat doar Bulls în 1971 - în timp ce a investit și în promovare, cu acțiuni precum crearea mascota Benny the Bull. Bulls sub Williams și antrenorul principal Dick Motta s-au calificat pentru patru play-off-uri directe și au avut parte de prezențe care au crescut la peste 10.000. În 1972, Bulls a stabilit un record de câștig-pierdere în franciză la 57 de victorii și 25 de pierderi. În anii '70, Bulls s-a bazat pe Jerry Sloan, înaintea lui Bob Love și Chet Walker, gardianului de gardă Norm Van Lier și centrii Clifford Ray și Tom Boerwinkle. Echipa a făcut finala conferinței în 1975, dar a pierdut în fața eventualilor campioni, Golden State Warriors, 4 jocuri la 3.

După patru sezoane de 50 de victorii, Williams a revenit în Philadelphia, iar Motta a decis să își asume și rolul de GM. Taurii au sfârșit în scădere, câștigând doar 24 de partide în sezonul 1975–76. Motta a fost concediat și înlocuit de Ed Badger.

1976–1984: Gilmore și Theus

Gilmore în 1977

Klein a vândut Taurii familiei Wirtz, proprietari de multă vreme ai Blackhawks din Chicago. Indiferent față de baschetul NBA, noul grup de proprietate a implementat într-un mod nefavorabil un buget extrem de ridicat, oferind puțin timp și investiții în îmbunătățirea echipei.

Artis Gilmore, achiziționat în proiectul de dispersie ABA în 1976, a condus o echipă Bulls care a inclus gardianul Reggie Theus, atacantul David Greenwood și atacantul Orlando Woolridge.

În 1979, Bulls a pierdut o monedă pentru dreptul de a selecta primul în proiectul NBA (Rod Thorn, directorul general al Bulls, numit „capete”). Dacă Bulls ar fi câștigat aruncarea, ar fi selectat Magic Johnson; în schimb, l-au selectat pe David Greenwood cu cea de-a doua alegere. Lakers din Los Angeles l-au selectat pe Johnson cu selecția achiziționată de la New Orleans Jazz, care a tranzacționat selecția pentru Gail Goodrich.

După ce Gilmore a fost tranzacționat la San Antonio Spurs pentru centrul Dave Corzine, Bulls a folosit o infracțiune de mare putere, centrată în jurul lui Theus, și care a inclus în scurt timp paznicii Quintin Dailey și Ennis Whatley. Cu toate acestea, cu rezultate neplăcute continuate, Bulls a decis să schimbe direcția, tranzacționând Theus cu Kansas City Kings în sezonul 1983–84. Participarea a început să scadă, familia Wirtz căutând să vândă grupurilor de proprietate interesate de mutarea echipei din Chicago, înainte de a vinde în proprietatea locală.

1984–1998: Epoca lui Michael Jordan

Michael Jordan a fost desemnat al treilea clasament general de Bulls în 1984. A câștigat șase campionate și șase MVP-uri finale pentru Chicago.

În vara lui 1984, Bulls a avut a treia selecție din proiectul NBA din 1984, după Houston și Portland. Rachete l-au selectat pe Hakeem Olajuwon, Blazers l-au ales pe Sam Bowie, iar Bulls l-au ales pe gardianul de tragere Michael Jordan. Echipa, cu un nou management în proprietarul Jerry Reinsdorf și directorul general Jerry Krause, a decis să se reconstruiască în jurul Iordaniei. Jordan a stabilit recorduri de franciză în timpul campaniei sale de recrutare pentru a marca (al treilea în liga) și a furat (al patrulea) și i-a condus pe Bulls înapoi în playoff-uri, unde au pierdut în patru partide în fața Milwaukee Bucks. Pentru eforturile sale, el a fost recompensat cu o selecție la All-NBA Second Team și NBA Rookie of the Year Award.

În următorul sezon, echipa l-a achiziționat pe John Paxson și în ziua de azi a fost tranzacționată cu Cavaliers pentru drepturile de a-l transmite pe Charles Oakley. Împreună cu Iordania și centrul Dave Corzine, aceștia au furnizat o mare parte din jignirea Bulls pentru următorii doi ani. După ce a suferit un picior rupt la începutul sezonului 1985–86, Jordan a terminat pe locul doi în echipa lui Woolridge, la scor. Iordania s-a întors pentru playoff-uri și a condus Bulls pe locul opt împotriva celor de la 67–15 Boston Celtics, condusă de Larry Bird. La acea vreme, Bulls a avut a cincea cea mai proastă înregistrare a oricărei echipe care s-a calificat pentru playoff-urile din istoria NBA. Deși Bulls-ul a fost măturat, Jordan a înregistrat un record de single-play la 63 de puncte în jocul 2 (care rămâne până în ziua de azi), determinând Bird să-l numească „Dumnezeu deghizat în Michael Jordan”.

În sezonul NBA 1986–87, Jordan și-a continuat atacul asupra cărților de recorduri, conducând liga în punctaj cu 37,1 puncte pe meci și devenind primul taur numit pentru echipa All-NBA. Taurii au terminat 40–42, ceea ce a fost suficient de bun pentru a-i califica în playoff. Cu toate acestea, au fost din nou îndepărtați de celtici în playoff. În proiectul din 1987, pentru a rezolva lipsa lor de profunzime, Krause a selectat centrul Olden Polynice a opta a opta și a avansat-o pe Horace Grant a 10-a generală, apoi l-a trimis pe Polynice la Seattle, într-un schimb de zile pentru proiectul pentru a cincea selecție, micul atacant Scottie Pippen. Cu Paxson și Jordan în teren, Brad Sellers și Oakley la locurile de avans, centrul de ancorare Corzine și rookies-urile Pippen și Grant venind de pe bancă, Bulls-ul a câștigat 50 de jocuri și a avansat în semifinalele Conferinței de Est, unde au fost bătute de către eventuale campioni ale Conferinței de Est Detroit Pistons în cinci jocuri. Pentru eforturile sale, Jordan a fost numit NBA Most Valuable Player, premiu pe care l-ar câștiga încă de patru ori pe parcursul carierei sale. Sezonul 1987–88 va marca și începutul rivalității Pistons-Bulls care s-a format din 1988 până în 1991.

Sezonul 1988-1989 a marcat un al doilea an consecutiv de mutări importante în afara sezonului. Avocatul Charles Oakley, care a condus liga în total recuperări atât în ​​1987 cât și în 1988, a fost tranzacționat în ajunul proiectului NBA din 1988 la New York Knicks, împreună cu un prim tur de selecție folosit de Knicks pentru a selecta Rod Strickland pentru centrează Bill Cartwright și o primă rundă, pe care Bulls a folosit-o pentru a obține centrul Will Perdue. În plus, Bulls a achiziționat de la Phoenix trăgătorul Craig Hodges în trei puncte. Noua formație de start formată din Paxson, Jordan, Pippen, Grant și Cartwright a luat ceva timp la mesh, câștigând mai puține jocuri decât sezonul precedent, dar a ajuns până la finala Conferinței de Est, unde au fost învinși în șase jocuri de către Campionul NBA Pistons.

În 1989–90, Iordania a condus liga în scorul pentru cel de-al patrulea sezon drept și a fost alăturat pentru prima oară pe echipa de toate stelele de Pippen. De asemenea, a fost o schimbare majoră în afara sezonului, unde antrenorul principal Doug Collins a fost înlocuit de antrenorul asistent Phil Jackson. De asemenea, Bulls a ridicat centrul de stânci Stacey King și gardianul de punct rookie B. J. Armstrong în proiectul din 1989. Cu acești jucători suplimentari și cu cinci începători ai anului precedent, Bulls a ajuns din nou la finala conferinței și i-a împins pe Pistons la șapte partide înainte de a fi eliminat pentru al treilea an consecutiv, Pistons urmând să repete ca campioni NBA.

1991–1993: Primul campionat cu trei turnee

Michael Jordan împotriva Los Angeles Lakers la finala NBA din 1991

În sezonul 1990-1991, Bulls a înregistrat un record de franciză de 61 de victorii și au trecut prin playoff-uri, unde au măturat pe Knicks în primul tur, au învins Philadelphia 76ers în semifinale, apoi au eliminat apărarea campioanei Pistons în Conferință Finala și a câștigat finala NBA în cinci jocuri peste Los Angeles Lakers, conduse de Magic Johnson.

Bulls au câștigat al doilea titlu drept în 1992, după ce au acumulat un alt record de franciză pentru victorii cu 67. Au măturat Miami Heat în primul tur, Knicks în șapte jocuri în turul doi, apoi Cleveland Cavaliers în șase jocuri în est. Conferința la finala pentru al doilea an la rând, în care au învins Portl Trail Blazers, condus de Clyde Drexler, în șase partide.

În 1993, Bulls a câștigat cel de-al treilea campionat consecutiv învingând Atlanta Hawks, Cleveland Cavaliers și New York Knicks în primele trei runde ale playoff-urilor și înfrângând apoi MVP-ul sezonului regulat Charles Barkley și Phoenix Suns în finale, cu Paxson la trei- pointer cu 3,9 secunde rămase, oferindu-le o victorie de 99-98 în jocul 6 din Phoenix.

1993–1995: Prima pensionare a lui Jordan