Războiul din Liban din 1982

Războiul din Liban din 1982 (în , Milhemet Levanon Harishona; în , Al-ijtiyāḥ, „invazia”), denumit oficial de către Israel Operațiunea Pace pentru Galileea (în Mivtsa Shlom HaGalil sau Mivtsa Sheleg), a început la 6 iunie 1982, când armata israeliană a invadat Libanul de Sud. Guvernul Israelului a lansat operațiunea militară în urma tentativei de asasinat comisă de Organizația Abu Nidal împotriva ambasadorului Israelului în Regatul Unit, Shlomo Argov.Kahalani, A Warriors Way, Shapolsky Publishers (1994) p. 299-301Harvey W. Kushner, Encyclopedia of terrorism Sage Publications (2003), p.13

După ce a atacat OEP, precum și forțele siriene, stângiste și musulmane libaneze, Israelul a ocupat sudul Libanului și a încercuit OEP și elemente din armata siriană. Înconjurate în vestul Beirutului și supuse bombardamentelor grele, forțele OEP și aliații lor au negociat retragerea din Liban cu ajutorul trimisului special Philip Habib și sub protecția forțelor internaționale de menținere a păcii.

Context După înființarea statului Israel și după conflictul arabo-israelian din 1948, Libanul a ajuns să găzduiască peste 110.000 de refugiați palestinieni care și-au părăsit casele din fosta Palestină. După înființarea sa în 1964 și după radicalizarea palestinienilor, ce a urmat Războiului de Șase Zile, OEP, pe atunci cu centrul în Iordania, a devenit o forță. Marele influx de palestinieni din Iordania de după „Septembrie Negru” a dus la un alt dezechilibru demografic în societatea libaneză, punând presiune pe instituțiile sale democratice înființate prin Pactul Național.Kissinger, Henry (1999). Years of Renewal, Phoenix Press. ISBN 1-84212-042-5. p. 1022. "I think with sadness of these civilized men who in a turbulent part of the world had fashioned a democratic society based on genuine mutual respect of religion. Their achievement did not survive. The passions sweeping the area were too powerful to be contained by subtle constitutional arrangements. As it had attempted in Jordan, the Palestinian movement wrecked the delicate balance of Lebanon's stability. Before the peace process could run its course, Lebanon was torn apart. Over its prostrate body of writing all the factions and forces of the Middle East still chase their eternal dreams and act out their perennial nightmares." Până în 1975, refugiații ajunseseră să numere peste 300.000 de persoane și OEP își crease efectiv un stat în stat, în mod deosebit în Libanul de Sud, care atunci juca un rol important în Războiul Civil Libanez. Din 1968 au avut loc violențe permanente în preajma graniței cu Libanul între Israel și OEP; ele au ajuns la un maxim în timpul Operațiunii Litani din 1978. După incursiune, s-a înființat Forța Interimară din Liban a ONU (UNIFIL), în urma adoptării în martie 1978 a rezoluției 425 a Consiliului de Securitate al ONU, prin care se confirma retragerea Israelului din Libanul de Sud, restaurarea păcii și securității internaționale, și se susținea guvernul Libanului în acțiunile sale de restaurare a autorității sale în acea zonă. După îndeplinirea de către Israel a retragerii din peninsula Sinai în martie 1982, conform tratatului de pace israeliano-egiptean, guvernul israelian dominat de Likud a adoptat o atitudine mai fermă față de lumea arabă și a devenit mai agresiv.Shlaim, Avi (2007). Lion of Jordan; The life of King Hussein in War and Peace. Allen Lane. p. 412. ISBN 978-0-7139-9777-4

Încă din 1976, Israelul susținea milițiile creștine libaneze în luptele lor sporadice împotriva OEP.Morris, p. ??? În timpul Operațiunii Litani din 1978, Israelul a creat o zonă de securitate în Libanul de Sud pe un teritoriu locuit majoritar de creștini, și în care ajutau cu armament și cu pregătire militară milițiile creștine care aveau să se organizeze în cadrul Armatei Sud-Libaneze.Morris, p. 503 Principalul partener al Israelului avea să fie Partidul Kataeb al maroniților, a cărui grupare paramilitară era condusă de Bashir Gemayel, o personalitate în ascensiune a vieții politice libaneze. Strategia lui Gemayel în prima parte a Războiului Civil Libanez era de a-i provoca pe sirieni să-i atace pe creștini, astfel încât Israelul să nu-i poată ignora. În 1978, Menahem Beghin a declarat că Israelul nu va permite un genocid împotriva creștinilor libanezi, refuzând însă momentan să intervină direct.Morris, p. 505 Sute de combatanți voluntari libanezi au început să se pregătească în Israel, la Colegiul de Comandă și Ofițeri al armatei israeliene. Relația dintre Israel și maroniți a început să se transforme într-o alianță politico-strategică, cu membri ai guvernului israelian, cum ar fi Ariel Șaron, începând să conceapă un plan de instaurare a unui guvern creștin pro-israelian în Liban, întrucât se știa că Bashir dorea să înlăture OEP și refugiații palestinieni de pe teritoriul țării.Morris, p. 509

Evenimente precursoare războiului La 10 iulie 1981 au izbucnit violențe în sudul Libanului și în nordul Israelului. Israelul și-a reluat atacurile aeriene după ce Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a început să tragă proiectile de artilerie către Israel.Schiff & Yaari (1984), pp. 35–36 La 17 iulie 1981 Forțele Aeriene Israeliene au lansat un atac masiv asupra infrastructurii OEP din centrul Beirutului, atac soldat cu moartea a circa trei sute de persoane și rănirea a alte opt sute, multe dintre victime fiind civile.Morris, p. 507 Armata israeliană a atacat pozițiile OEP din Libanul de Sud fără prea mare succes în a distruge tunurile și lansatoarele de rachete palestiniene. Strategia OEP, copiată după mai mulți ani de Hezbollah, consta din dispersarea artileriei și stocurilor de muniții pe suprafețe mari, ceea ce neutraliza în mare parte efectele artileriei și avioanelor israeliene mai puternice. Ca urmare, mii de cetățeni israelieni ce locuiau în preajma graniței libaneze s-au refugiat către sud. La 24 iulie 1981 trimisul special al Statelor Unite, Philip Habib, a mediat un acord de încetare a focului. Între iulie 1981 și iunie 1982 frontiera israeliano-libaneză s-a bucurat de o stare de liniște fără precedent după 1968.

Secretarul de Stat american Alexander Haig a transmis la 30 ianuarie 1982 președintelui Ronald Reagan un raport în care își exprima temerile că Israelul ar putea, la cea mai mică provocare, să declanșeze un război împotriva Libanului.Reagan, Ronald (Brinkley, Douglas, (ed.) (2007). The Reagan Diaries. Harper Collins. ISBN 978-0-06-087600-5 p. 66: sâmbătă, 30 ianuarie La 21 aprilie 1982, după ce o mină antipersonal a ucis un ofițer israelian care vizita o poziție de artilerie a Armatei Sud-Libaneze din Taibe, Liban, Forțele Aeriene Israeliene au atacat orașul de coastă Damour, aflat sub control palestinian, și au ucis 23 de persoane.Fisk, Robert (2001). Pity the Nation: Lebanon at War. Oxford University Press, ISBN 0-19-280130-9, and ISBN 978-0-19-280130-2 p. 194. La 9 mai avioanele israeliene au început să atace din nou ținte din Liban. În aceeași zi, UNIFIL a observat tiruri de rachete dinspre pozițiile palestiniene din regiunea Tir către Israelul de Nord, dar niciun proiectil nu a lovit vreo localitateFriedman, Thomas L. "Israeli Jets Raid P.L.O. in Lebanon; Shelling follows". The New York Times, 10 May 1982, p. 1. — ordinele erau să nu se tragă în localități. General-maiorul ghanez Erskine, șef al statului major al UNTSO a raportat secretarului general și Consiliului de Securitate al ONU (S/14789, S/15194) că între august 1981 și mai 1982, inclusiv, au existat 2096 de încălcări ale spațiului aerian libanez și 652 de încălcări ale apelor teritoriale libaneze.Chomsky, 1999, p. 195; Cobban, 1984, p. 112 Au existat peste 240 de atacuri ale OEP asupra țintelor israeliene, iar Israelul le-a considerat încălcări ale acordului de încetare a focului.Herzog & Gazit (2005), pp. 350–351 Libertatea de mișcare a personalului UNIFIL și a observatorilor UNTSO din cadrul enclavei au rămas restricționate din cauza acțiunilor grupărilor Amal și a Armatei Sud-Libaneze aflată sub conducerea maiorului Saad Haddad și având susținerea forțelor militare israeliene.

Reacția internațională Secretarul general al ONU, Kurt Waldheim a observat: „După mai multe săptămâni de relativă liniște în zonă, a început un nou ciclu de violențe și, în ultima săptămână, s-a intensificat constant.” El a mai declarat și: „au fost numeroase victime civile în Liban; au fost victime civile și în Israel. Deplâng profund gravele suferințe omenești cauzate de aceste evenimente.” Președintele Consiliului de Securitate al ONU, Ide Oumarou din Niger, și-a exprimat „profunda îngrijorare vis-a-vis de pierderile de vieți omenești și de scara distrugerilor cauzate de deplorabilele evenimente ce au loc de câteva zile în Liban”.UN Doc S/PV.2292 , 17 iulie 1981.Sharon's war crimes in Lebanon: the record Criticii secretarului american Haig l-au acuzat că a încurajat invazia israeliană a Libanului în iunie 1982. Haig neagă aceasta și afirmă că a cerut moderație. Reacția americană a fost să nu pună presiune exagerată asupra Israelului să se retragă din Liban întrucât prezența israeliană în Liban avea potențialul de a coagula grupurile disparate din Liban împotriva forțelor siriene și israeliene. Analiza lui Haig, acceptată și de Ronald Reagan, era că această unire a grupărilor libaneze avea să-i permită președintelui Elias Sarkis să reformeze guvernul central libanez și să acorde refugiaților palestinieni cetățenie libaneză.Reagan, Ronald (Brinkley, Douglas (ed.)) (2007). The Reagan Diaries. Harper Collins. ISBN 978-0-06-087600-5 pp. 87–90.

Cauza declanșatoare a conflictului În iulie 1981, OEP a deschis un baraj de artilerie puternic și nediscriminatoriu, îndreptat împotriva fâșiei Galileea, cu rachete Katiușa și tunuri de 130 mm. Acest baraj a durat 10 zile și i-a forțat pe locuitorii din nordul Israelului să se ascundă sub pământ în adăposturi antiaeriene. Industria și comerțul s-au blocat. Reacția Israelului a fost dură și s-a convenit o încetare a focului la 24 iulie.Herzog, Chaim, The Arab-Israeli Wars, New York, Random House (1982) p. 340 În timpul acestui armistițiu însă, Israelul a înregistrat 240 de acțiuni teroriste comise de OEP împotriva țintelor israeliene, inclusiv asasinarea la Paris a unui diplomat israelian și tentative de pătrundere dinspre Iordania a unor unități OEP.Herzog (1982) p. 341 La 3 iunie 1982, ambasadorul Israelului în Regatul Unit, Shlomo Argov a fost împușcat și rănit grav la Londra de teroriști din organizația Abu Nidal. OEP a negat complicitatea în acest atac, dar Israelul, pus în fața intensificării atacurilor împotriva intereselor sale atât din țară cât și din străinătate, a răspuns cu atacuri aeriene și de artilerie împotriva țintelor OEP din Liban. OEP a răspuns trăgând cu rachete înspre nordul Israelului cauzând pagube considerabile și câteva pierderi de vieți omenești. La 4 iunie, cabinetul israelian a hotărât să răspundă ferm la aceste provocări și a autorizat o invazie pe scară largă.Herzog (1982) p. 340-43Hogg, Ian V., Israeli War Machine, Hamlyn Publishing Group Ltd, (1983) p. 171-175 ISBN 0-600-38514-0 Conform lui George Ball, un constant critic al Israelului, OEP ar fi respectat încetarea focului, iar Israelul ar fi continuat să caute „provocări recunoscute la nivel internațional” despre care secretarul american de stat Alexander Haig a spus că vor fi necesare pentru a obține susținerea americană pentru invadarea Libanului.Ball, George W. Error and Betrayal in Lebanon, p. 35.

Luptele thumb|250px| Vedere aeriană a stadionului folosit ca punct de aprovizionare pentru OEP, după bombardamentele israeliene din 1982.

La 6 iunie 1982, forțele israeliene conduse de ministrul apărării Ariel Șaron au invadat Libanul de Sud în cadrul „Operațiunii Pace pentru Galileea”.