200px|thumb|Blazonul ducelui de Bavaria (Casa de Wittelsbach) Casa de Wittelsbach este una din cele mai vechi familii nobiliare din Europa. În secolul al XII-lea descendenții acestei familii au devenit duci ai Bavariei (în , în româna medievală herțeg). În anul 1503 Albert al IV-lea a reunit cele trei linii bavareze. În anul 1623 Maximilian I de Bavaria a obținut demnitatea de principe elector al Sfântului Imperiu Roman în virtutea extinderii autorității sale asupra Palatinatului.

Membrii familiei au domnit ca Duci, Electori și Regi ai Bavariei (1180–1918), Conți Palatini ai Rinului (1214–1803 și 1816–1918), Margrafi din Brandenburg (1323–1373), Conți de Olanda, Hainaut și Zeeland (1345–1432), Arhiepiscopi de Köln (1583–1761), Duci de Jülich și Berg (1614–1794/1806), Regi ai Suediei (1441–1448 și 1654–1720) și Duci ai Bremen-Verden (1654–1719).

Familia a furnizat, de asemenea, doi Împărați Romani (1328/1742), un rege al Romanilor (1400), doi Regi ai Boemiei (1619/1742), un Rege al Ungariei (1305), un Rege al Danemarcei și Norvegiei (1440) și un Rege al Greciei (1832–1862).

Începând din 1996 șel familiei Wittelsbach este ducele Franz de Bavaria.

Origini Berthold, Margraf al Bavariei, a fost descendentul lui Otto I, Conte de Scheyern, care era al treilea fiu al lui Otto al II-lea, Conte de Scheyern care a dobândit Catelul Wittelsbach (langa Aichach). În anul 1119 Conții de Scheyern și-au mutat reședința din Cetatea Schetern (Castelul Scheyern, construit în 940) la Catelul Wittelsbach.

Fiul lui Otto I, contele Eckhard I de Scheyern, a fost tatăl Contelui Palatin de Bavaria, Otto al IV-lea (d. 1156), al cărui fiu Otto a fost învestit cu Ducatul Bavariei în 1180, după căderea regelui Henric Leul. Fiul Ducelui Otto, a fost Ludovic I, Duce de Bavaria care a dobândit, la rândul său, Palatinatul Elector în 1214.

Guvernarea Sfântului Imperiu Roman

Dinastia Wittelsbach a condus teritoriile germane din Bavaria din 1180 până în 1918 și Palatinatul Elector din 1214 până în 1805; în 1815 teritoriile au fost adăugate Bavariei pe care Napoleon le-a înălțat în regat în anul 1806.

La moartea ducelui Otto al II-lea în 1253, fii săi au împărțit între ei procesiunile Wittelsbach: Henric a devenit Duce al Bavariei Inferioare, iar Ludovic al II-lea a devenit Duce al Bavariei de Sus și Conte Palatin al Rinului. Când Henric a murit în 1340, împăratul Ludovic al IV-lea, fiul ducelui Ludovic al II-lea, a reunit ducatul.

Familia a dat doi împărați Romani, Ludovic al IV-lea (1314–1347) și Carol al VII-lea (1742–1745), ambii membrii aparținând Liniei Bavareze, și un împărat romano-german, Rupert Palatinul (1400–1410), membru din Linia Palatină.

Casa de Wittelsbach s-a împărțit în două ramuri în anul 1329: prin Tratatul de la Pavia, împăratul Ludovic al IV-lea i-a acordat palatinatul Bavariei de Sus descendentilor fratelui său, Rudosf al II-lea, Rupert I și Rupert al II-lea. Rudof I a devenit moștenitorul vechii linii Wittelsbach, care a revenit la putere și în Bavaria în anul 1777, după dispariția liniei tinere bavareze, descendenții lui Ludovic al IV-lea.

Linia Bavareză Linia Bavareză a păstrat ducatul Bavaria până la stingerea sa din 1777.

Împăratul Ludovic al IV-lea a dobândit Brandenburg în 1323, Tirolul în 1342, Olanda, Zeeland și Hainaut în 1345, însă a cedat Palatinatul Superior pentru Linia palatină al casei Wittelsbach în 1329. Cei șase copii ai săi care l-au succedat au preluat titlurile de Duce de Bavaria și Conte de Olanda și Hainaut în anul 1347. Casa Wittelsbach a pierdut Tirolul la moartea Ducelui Meinhard și după Pacea din Schärding, s-a renunțat definitiv la el, revenint Habsburgilor în 1369. În 1373, Otto al V-lea, ultimul regent Wittelsbach care deținea Brandenburg, a renunțat la teritoriu, cedându-l Casei de Luxemburg. La moartea Ducelui Albert din 1404, a fost succedat în Țările de Jos de către fiul sau mai mare, William. Un alt fiu, Ioan al III-lea a devenit Episcop de Liège. Cu toate acestea, la moartea lui William în 1417, a izbucnit un război de succesiune între Ioan și fiica lui William, Jacqueline de Hainaut. Acesta război a dus la cedarea teritoriilor în mâinile Burgunzilor în 1432.

Împăratul Ludovic al IV-lea a reunit Bavaria în 1340 însă din 1349 Bavaria a fost împărțită între descendenții săi care au creat Linia Bavaria-Landshut, Bavaria-Straubing, Bavaria-Ingolstadt și Bavaria-München. După Războiul de succesiune di Landshut, Bavaria a fost reunită în 1505.

Din anul 1549 până în 1567 Casa de Wittelsbach a deținut orașul Kłodzko în Boemia.

Prin educația strict catolică, ducii bavarezi au devenit conducători ai Sfântului Imperiu Roman după Contrareformă. Din 1583 până în 1761 membrii liniei bavareze au deținut funcția de Principe elector și Arhiepiscop de Încep. Prinții Wittelsbach au fost Episcopi de Regensburg, Freising, Liege, Münster, Hildesheim, Paderborn și Osnabrück și, de asemenea, Mari Maeștrii al Ordinului Cavalerilor Teutoni.

În 1623 sub Maximilian I, ducii bavarezi s-au investit cu demnitatea electorală. Nepotul principelui elector Maximilian al II-lea Emanuel a fost guvernator al Țărilor de Jos (1692–1706) și Duce de Luxemburg (1712–1714). Fiul său, împăratul Carol al VII-lea a fost, la rândul său, rege al Boemiei (1741–1743). Odată cu moartea fiului împăratului Carol al VII-lea, principele elector Maximilian al III-lea de Bavaria, Linia bavareză s-a stins în 1777.

Linia de Palatinat Linia de Palatinat a păstrat Palatinatul până în 1918. Prin Bula de Aur din 1356, conții palatini au deținut funcția de Principe elector fiind episcopi ai imperiului, respectiv Arhiepiscop de Mainz și Arhiepiscop de Trier.

După moartea regelui german Rupert în 1410, teritoriile palatine au început să se împartă între numeroasele ramuri ale familiei, cum ar fi Neumarkt, Simmern, Zweibrücken, Birkenfeld, Neuburg și Sulzbach. Când membrul senior al ramurii palatine a murit în 1559, Electoratul a trecut la Frederic al III-lea de Simmern, un calvinist ferm, iar Palatinatul a devenit una dintre cele mai importante centre ale calvinismului în Europa, susținând rebelii calviniși atât în Țările de Jos cât și în Franța.

Linia cadetă Neuburg, o ramură a liniei palatine, a deținut Ducatul de Jülich și de Berg începând din anul 1614, atunci când ultimul duce de Jülich-Cleves-Berg a murit fără a avea urmași în 1609, a izbucnit războiul de sucesiune în Jülich, încheiat la sfârșitul anului 1614 prin Tratatul de la Xanten, care împărțea ducatele între Palatinul de Neuburg și Margraful de Brandenburg. Jülich și Berg au revenit Contelui Palatin Wolfgang William de Neuberg.

În 1619 principele elector protestant Frederic al V-lea a devenit rege al Boemiei însă a fost învins de principele elector catolic Maximilian I, un membru al ramurii bavareze. Ca urmare, Palatinatul Superior a fost cedat ramurii Bavareze în 1623. Când Războiul de Treizeci de Ani s-a încheiat cu Tratatul de la Münster (numit și Pacea de la Westfalia) în 1648, a fost creat suplimentar un nou „principe elector” pentru Contele Palatin al Rinului. În timpul exilului, fii lui Frederic, în special Rupert al Rinului, și-a câștigat faima în Anglia.

În 1685 Linia Simmern a murit și prințul catolic Filip William, Conte Palatin de Neuburg a moștenit Palatinatul și Ducatele Jülich și Berg. În timpul domniei lui Johann Wilhelm (1690– 1716) rezidența Electoratului s-a mutat la Düsseldorf în Berg. Fratele și succesorul său Carol al III-lea Filip, Elector Palatin a mutat rezidența înapoi la Heidelberg în 1718 iar apoi la Mannheim în 1720. Pentru a întări uniunea tuturor liniilor ale dinastiei Wittelsbach, Carol Filip a organizat o nuntă pe 17 ianuarie 1742, căsătorindu-și nepoatele cu Carol Teodor de Sulzbach, respectiv cu Clement de Bavaria. La alegerea imperială, câteva zile mai târziu, Carol al III-lea Filip a votat pentru vărul său bavarez principele elector Carol Albert. După singerea neamului Neuburg în 1742, Palatinatul a fost moștenit de ducele Carol Teodor din Linia Sulzbach.

După stingerea liniei bavareze în 1777, după disputa succesorală și după Războiul Bavarez de Succesiune, Linia Sulzbach condusă de principele elector Carol Teodor a moștenit Bavaria.

Odată cu moartea lui Carol Teodor în 1799 toate teritoriile familiei Wittelsbach din Bavaria și Palatinat au fost reunite sub Maximilian al IV-lea Iosif, un membru al ramurii Palatinat-Zweibrücken-Birkenfeld. În acel moment existau două ramuri supraviețuitoare ale familiei Wittelsbach: Palatinate-Zweibrücken (condus de Maximilian Iosif) și Palatinatul Birkenfeld (condus de Contele Palatin Wilhelm). Maximilian Iosif a moștenit titlul de principe elector de Bavaria, în timp ce Wilhelm a moștenit Ducatul de Bavaria. Maximilian Joseph și-a asumat titlul de Rege sub numele de Maximilian I Iosif pe 1 ianuarie 1806. Noul rege a fost încă principe elector până la desființarea Sfântului Imperiu Roman la 1 august 1806.

Regatul Bavariei Sub urmașii lui Maximilian, Bavaria a devenit al treilea stat german cel mai puternic, pe lângă Prusia și Austria. Când Imperiul German a fost creat în 1871, Bavaria era cel de-al doilea cel mai puternic stat în imperiu, după Prusia. Dinastia Wittlesbachs a domnit ca regi ai Bavariei până când Ludovic al III-lea a emis Declarația Anif (în germană Anifer Erklärung) pe 12 noiembrie 1918 în Palatul Anif, prin care a eliberat soldații și oficialii de jurământul de loialitate depus și a stabilit regula 738 a Casei Wittelsbach din Bavaria.

Guvernarea în afara Sfântului Imperiu Roman Ungaria Ducele Bavariei, Otto al III-lea, pe linie maternă nepotul regelui Béla al IV-lea, a succedat la tronul Ungariei, aflată în afara Sfântului Imperiu Roman. Otto a abdicat în 1308.

Linia de Palatinat Christopher al III-lea al Casei de Palatinat-Neumarkt a fost regele Danemarcei, Suediei și Norvegiei în 1440/1442–1448, dar nu a avut moștenitori. Casa Palatinat-Zweibrücken a continuat monarhia Suediei între 1654 și 1720 fiind guvernată de Carol al X-lea, Carol al XI-lea, Carol al XII-lea și Ulrica Eleonora. Prințesa din Casa de Wittelsbach, Sofia de Hanovra (1630 – 1714) a fost mama lui George I al Marii Britanii; a murit ca moștenitoare prezumtivă a Marii Britanii câteva săptămâni înainte de a prelua succesiunea. Linia Iacobină de succesiune face parte în prezent din Casa Wittelsbach. Franz, prințul ereditar al Bavariei este recunoscut de către iabonini ca Francisc al II-lea. Prințul Otto de Bavaria a fost ales rege al Greciei în 1832 și a fost forțat să abdice în 1862.

Regatul Suediei

Regina Cristina a Suediei a abdicat pe 7 iunie 1654 în favoarea vărului ei, Carol al X-lea Gustavus, un membru din Casa Wittelsbach a ramurei Palatinat-Zweibrücken. Aceasta a fost a doua perioadă de guvernare a Casei Wittelsbach în Suedia până în 1448, când Christopher al III-lea de Palatinat a fost rege al Danemarcei, Suediei și Norvegiei.

Suedia a ajuns la cea mai mare extindere teritorială sub cârmuirea lui Carol al X-lea după Tratatul de la Roskilde din 1658. Carol al IX-lea, fiul lui Carol, a reconstruit economia și a reorganizat armata. Moștenirea preluată de fiul acestuia, Carol al XII-lea, a fost una dintre cele mai mari din lume, o armată stabilă și o flotă mare. Cu toate acestea, deși politician priceput, el era șovăitor în ceea ce privea încheierea vreunui tratat de pace. Deși Suedia a obținut mai multe succese militare câștigând multe bătălii, Marele Război de Nord s-a încheiat cu înfrângerea Suediei și sfârșitul imperiului suedez. Carol a fost urmat la tronul Suediei de sora sa, Ulrica Eleonora care a abdicat în 1720 marcând sfârșitul guvernarii Casei Wittelsbach în Suedia.

Regatul Greciei